de Monica Radu

Închei mai jos seria povestirilor selectate în cadrul atelierului de scriere creativă din luna martie, pe care l-am susținut la Fundația Calea Victoriei, cu un text semnat de Monica Radu. Cu multă bucurie îl găzduiesc pe Povesti cu miez, iar dacă doriți să le citiți pe primele două, le puteți găsi aici și aici.

Lectură plăcută! Iar din 5 mai, un nou atelier de scriere…

***

Îl văd în retrovizor apropiindu-se de mașină. Vine calm, cu fiecare pas declarând zgomotos „Eu sunt stăpânul!”.

Am fost căsătoriți douăzeci de ani. Pe vremea  când ne iubeam, pasul lui era însoțit de un zâmbet ușor ca o scuză care voia să atenueze impresia de aroganță. Teama nu s-a diminuat nici acum, după șase ani de la divorț. Încă simt că singurul motiv pe care îl poate avea să vrea să vorbim este ca să îmi facă un reproș.

Mă privesc în retrovizor și îmi evaluez scurt imaginea. Machiajul discret de zi, sprânceana dreaptă ușor ciufulită, o netezesc, un ruj natural încă vizibil cât să dea contur buzelor. Paradoxal, după toate câte s-au întâmplat,  contează încă ce crede despre mine.

Emoția mă sugrumă. Nu e pozitivă. Deschid ușa și zâmbesc.

             – Bună!

             – Bună! Ce faci? Mă întreabă simulând un zâmbet acru. Ştiu că-și calculează îndeaproape interpretarea și o ignor cu elan.

             – În trecere prin oraș și voiam să las lui Alex niște lucruri.

             Fiul nostru cel mare își încheie vacanța aici, la el. Am petrecut săptămâna trecută împreună și, după știutul lui obicei, și-a uitat câteva obiecte la mine. Îi place scenariul ăsta care ne aduce mereu împreună, drumuri în care să ne mai spunem câteva fraze și să ne bucurăm de întâlnire ca de o bijuterie construită cu delicatețe. Pentru că așa sunt intersectările noastre: prilej de  admirație reciprocă și de rostire prețioasă, mereu ca niște reverențe grațioase cu care ne luminăm inimile. Așa e iubirea lui.

              Şi iubirea lui mă susține nevăzut. Felul în care a știut să mă valideze și să îmi dea credit în ultimii ani a făcut o armătură pe care sufletul meu s-a reconstruit într-o recuperare dureroasă dar de nezdruncinat.

              …De asta îi zâmbesc deschis lui Victor. Mi-e milă de efortul lui de a mă face să mă simt prost prin a-mi da de înţeles că mi-a făcut o mare favoare, deranjându-se să vină cât să schimbe două vorbe cu mine. Se preface că nu din curiozitate sau dor, pe care reușește să-l reprime ușor (pentru că lui nu i-a fost și nu îi e dor niciodată de nimeni) ci pentru că s-a nimerit să iasă până la poartă și i sa părut… 

-A, iar şi-a uitat Alex chestii la tine? De ce i le aduci? Ar fi să se înveţe minte.

Așteaptă un răspuns. Mereu aşteaptă un răspuns la genul ăsta de afirmații şi eu niciodată nu sunt capabilă să intuiesc care ar fi formularea aia care să-l satisfacă. De bună seamă că ar trebui să-i dea dreptate dar intr-o manieră pertinentă, convingătoare. Didactică şi pedagogică. „Gen.”- gândesc şi îmi supraveghez milimetric expresia de pe chip. Îmi venea să zâmbesc pentru că de-o vreme încoace am băgat de seamă că s-a banalizat şi nu pare să aibă vreo suferinţă pe considerentul acesta, aşa încât probabil că şi-ar fi însușit natural buclucașă nouă construcție ca pe un semn de modernitate şi un soi de passe-partout de acces în universul copiilor lui. Doar că Petru nu se încurcă cu țărănii din astea gramaticale iar Victor are măcar atâta intuiție. 

Răspund neutru:

– Mi-a fost la îndemână. 

Are un moment de linişte dar răspunsul meu e departe de a-l fi mulţumit. „Omul ăsta este suspiciunea personificată.”- gândesc a mia oară. Întoarce colţurile gurii în jos, într-un fel de „Eh…” nerostit şi mi-e clar că l-am dezamăgit şi de data asta. 

Îl văd mereu din tribună în timp ce încearcă să demonstreze că e cel mai tare din arenă. Numai că eu nu mai sunt în jocul ăsta de mult timp.

***

[sursă foto: pinterest]