Capetele

de Mihaela Buruiană

La începutul lunii august a avut loc atelierul Exerciții de stil – scriere creativă în registre multiple în cadrul programelor susținute la Fundația Calea Victoriei. În urma cursului, am selectat trei povestiri pentru a le împărtăși și aici pe Povești cu Miez. Încep cu cea semnată de Mihaela Buruiană. Mai urmează încă două.

Lectură plăcută!

Nu am avut dintotdeauna două capete. La început, era unul singur și vocea lui era clară, netulburată. Gândurile lui aveau siguranța cuiva care a mai făcut toate astea cel puțin o dată. Nicio urmă de ezitare. Nicio întrebare. 

Abia după vreo câțiva ani mi-a apărut și al doilea cap. Mai întâi mic, timid, ca o excrescență a primului, cu o voce mereu întrebătoare. Primul cap vorbea cel mai mult: spală-te pe mâini înainte de masă, nu apăsa cu creionul pe hârtie, ți-ai făcut temele, ți-ai făcut ordine în cameră. Capul cel mic absorbea totul ca pământul ploaia după secetă. Lumea i se deschidea nouă și mare în față, iar drumul prin ea îi era bine trasat dinainte. Nicio urmă de ezitare. Nicio întrebare. 

Până într-un an când lucrurile au început să se schimbe. Capul cel mare a trecut la lecții de viață: să nu te pupi cu băieții pe stradă, că te vorbește lumea, să nu ai încredere în prietene, că-ți fură bărbatul. Dar capul cel mic se făcea tot mai mare și nu mai avea loc de celălalt. Se lovea de el, încerca să-l ocolească, să privească pe lângă sau pe deasupra lui, însă îi era tot mai greu. Se balansau amândouă pe gâtul meu subțire, încercând să găsească un echilibru, dar inevitabil ieșeau scântei, care se transformau în flăcări scuipate de capetele-dragon.

Al doilea cap a ieșit învingător din război și, o vreme, a făcut numai ce-a vrut el. A râs, a băut, a dansat, a pierdut nopți, a sărutat, a iubit, a zâmbit, a scrâșnit, a plâns, a învățat, a uitat, a luat-o de la capăt. Primul cap, învins, s-a retras, aproape uitat. După câțiva ani, însă, am început să simt o jenă după urechea dreaptă. Mai întâi o umflătură, apoi o voce răzleață. Am recunoscut-o imediat, deși o crezusem amuțită definitiv. Am hotărât să o ignor, sperând că o să dispară de la sine. De câte ori o auzeam, vorbeam mai tare și râdeam, ca s-o acopăr. Umflătura o mascam cu pulovere pe gât sau coafuri umflate. Am fost și la doctor, care m-a examinat și m-a trimis la alt specialist. Acesta mi-a pus câteva întrebări despre copilărie și despre relația mea cu mama. Nu m-am mai întors la el.

Celălalt cap a crescut la loc și m-am trezit vorbind cu vocea lui: nu ai voie cu cuțitul, bagă mâna în hăinuță, joacă-te frumos cu fetița. De la o vreme, nu am mai știut care e vocea lui și care a mea: ți-ai făcut lecțiile, ce modă-i asta, unde ieși așa din casă, mai lasă telefonul ăla, nu mai trânti ușa. Și gâtul mi-a devenit mai puternic, acum susține amândouă capetele și m-am obișnuit așa tare cu ele, că nici nu le mai văd în oglindă. În schimb, în ultimul timp, de după urechea dreaptă a fiicei mele s-a ivit un cap care aruncă flăcări.  

[foto: pinterest]

2 thoughts on “Capetele

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s