Ouroboros

de Cristian Ivan

Cu povestirea aceasta, semnată de Cristian Ivan, închei șirul de texte selectate în cadrul atelierului Exerciții de stil – scriere creativă în registre multiple care a avut loc în luna august la Fundația Calea Victoriei. Pe cele anterior publicate le puteți citi aici și aici.

Lectură plăcută!

Telefonul sună insistent în buzunarul Juliei. Respinsese de câteva ori apelul cu număr necunoscut, dar începe să creadă că ar putea fi ceva important. Se scuză, se ridică de pe scaun și iese pe hol. Nu știe de ce, dar încă simte o reținere ciudată. Își învinge teama și răspunde. 

— Salut. Julia Cortes la telefon.

Din difuzor, pătrunde vocea difuză a unei femei, auzită cu întreruperi.

— Nu ….de…. ia..

Femeia continua să strige lucruri de neînțeles. Pare disperată.

— ….chid …cu…

Conexiunea se întrerupe. Julia se uită uimită la ecranul telefonului, își pune telefonul în buzunar și intră înapoi în sala luminată de strălucirea rece de neon. Răbdător, bancherul bunicului ei o așteaptă. În fața lui, pe birou, o cutie de carton așteaptă să fie deschisă.

*

În septembrie, bunicul ei plecase într-o vacanță în Belize. Câteva zile, Julia încercă să își stăpânească invidia, atunci când primea poze cu peisaje luxuriante și ruine ale Imperiului Aztec, dar apoi pozele se opriră brusc. Câteva zile, nu dădu o importanță prea mare, dar apoi, îngrijorarea începu să crească. Bunicul ei nu răspundea la telefon, iar atunci când a sunat la hotelul unde se cazase bătrânul, recepționerul i-a spus că nu au pe nimeni cazat acolo, cu numele de Guido Cortes.  

Au urmat conversații lungi cu poliția din Belize, cu poliția locală, dar zilele treceau și nici urmă de bărbat – zile groaznice, în care Julia se simțea la capătul puterilor. Într-o seara, în timp ce tot felul de scenarii fulgerau în mintea ei, își aduse aminte de noaptea când bunicul ei o scosese la un restaurant pe faleză, doar cu câteva zile înainte de a pleca în vacanța fatidică. Voiau să sărbătorească împreună ziua Juliei. Bunicul îi luase cadou un gramofon, știind cât de mult îi plăceau Juliei lucrurile vechi. Îi vede parcă și acum ochii care sclipeau cu un aer de mister. Julia nu îi dăduse mare importanță atunci. Tocmai se despărțise de iubitul ei. Aprecia gestul bunicului ei, dar nu se simțea în starea necesară pentru a sărbători.

Bunicul se uita către apele întunecate ale golfului și ofta adânc. Așteptă că sirena de ceață să își oprească vaierul și apoi își întoarse fața către Julia.

— Știi, Julia? Sufletul nostru e ca o hartă secretă. Mulți pot avea acces la ea, dar foarte puțini ajung să găsească comoara.

Amintirea îi aduse Juliei lacrimi în ochi. Strânse mai tare perna pe care o ținea în brațe și își verifică iar telefonul, în speranța vreunei vești.

Vestea veni abia peste două luni de la dispariție, când Julia primi un telefon ciudat. Persoana de la celălalt capăt se recomandă ca Fabian Fermin, bancherul bunicului ei. La telefon, îi spusese o poveste stranie. Înainte să plece, Guido lăsase mai multe dispoziții. Una din ele, presupunea ca în cazul dispariției lui în Belize, la doua luni de la presupusa dispariție, cutia cu valori numărul 73 să fie deschisă, iar conținutul ei să fie înmânat Juliei.

*

Acesta era motivul pentru care Julia se afla acum în fața lui Fabian. Acesta deschide un dosar și începe să îi citească un șir lung de termeni și condiții. Apoi, îi dă să semneze câteva documente. Într-un final, după ce termină formalitățile, Fabian se dă într-o parte, cu o expresie curioasă pe față.

— Julia, este în regulă dacă rămân cu tine, cât deschizi cutia? 

Julia se uită indiferent către el și dă ușor din cap a aprobare. Fabian simte nevoia să se explice mai mult.

— Cutia respectivă de valori este folosită de familia ta încă de când a fost înființată banca. Adică cel puțin de la începutul secolului 18…

Face o pauză scurtă, după care reia cu mai mult aplomb.

— O dată la câteva zeci de ani, cutia este deschisă și cineva din familie preia conținutul acesteia, dar nouă nu ne-a fost niciodată permis să asistăm. Știi, avem chiar un joc al nostru, în care angajații băncii pariază cu privire la conținutul acestei cutii.

Râde scurt. Apoi tace și își șterge palmele ușor transpirate de pantaloni. Julia stă câteva secunde în fața cutiei. Întinde mâna și ridică hotărât capacul. Înăuntru, erau două cufere de mărimi egale. Scoate unul din ele și îl deschide. Fabian suspină surprins din spatele ei. Înăuntru, este un craniu de cristal, în mărime naturală, șlefuit în detalii extrem de realiste. Julia îl pune înapoi și își îndreaptă atenția către al doilea cufăr. Îi ridică și acestuia capacul. Înăuntru, sunt câteva monezi care par destul de vechi.

Fabian, într-o stare extremă de surescitare, îi spune că îi poate recomanda un prieten foarte apropiat, care este colecționar de monezi. Sigur el ar putea să îi spună mai multe despre monezile înghesuite în al doilea cufăr. Julia face câteva poze monezilor și craniului, după care le pune înapoi în cutie. Ridică cu destulă greutate cutia, îi mulțumește lui Fabian și pleacă. În timp ce iese din bancă, se gândește la cât de inutila i-a fost aceasta întâlnire. Credea că va afla răspunsuri, dar conținutul cutiei doar ridica mai multe întrebări.

A doua zi, se întâlnește cu colecționarul de monezi și, după câteva minute în care acesta se holbează de mai multe ori la fiecare poza, îi spune cu o mirare nereținută, că monezile sunt cel mai probabil false. 

— Par a fi spaniole, de origine. În josul fiecăreia, e trecut anul 1453, dar în mod ciudat, pe una din fețele monezilor pare a fi bătută harta peninsulei Yucatan. Ținând cont de călătoria lui Columb, din 1492, ajungem la un paradox.

Colecționarul își ridică ochelarii înapoi pe nas și zâmbește tâmp către Julia. 

*

Odată ajunsă acasă, Julia scoate craniul de cristal și începe să îl învârtă pe toate părțile. La baza acestuia, găsește o adâncitură circulară, care nu are sens anatomic. După câteva minute în care lasă craniul pe masă și se gândește la alte piste, se ridică și scoate o monedă din cufăr. Ridică iar craniul și descoperă cum moneda se potrivește perfect în adâncitură.

Încearcă nenumărate posibilități, dar succesul vine când se gândește să lumineze craniul. Atunci când îl luminează, o raza subțire se formează în interiorul acestuia, lăsând o urmă neagră pe suprafața monezii. Încearcă cu monezi diferite, cu poziționări diferite ale sursei de lumina și toate experimentele ard un punct în josul hărții peninsulei. Verifică pe Google Maps, dar în locul acela era doar junglă, nimic altceva.

Zilele următoare se pregătește intens. Lasă la banca cutia cu obiectele primite de la bunicul ei, iar lui Fabian îi lasă un plic cu câteva instrucțiuni, pentru situația în care ar păți ceva. Seara, își vizitează părinții, fără a le spune despre intențiile ei. Din seara aceea, nimeni din familie nu o va mai vedea pe Julia vreodată.

*

Următoarea seara este deja în Belize. Angajează un bărbat local, care să o ducă în siguranță în jungla. Bărbatul pare reticent, aproape speriat atunci când înțelege unde vrea Julia să ajungă. Julia ridică tot mai mult suma de bani, până când bărbatul acceptă.

A doua zi de dimineață pleacă. Primele doua zile nu se întâmplă nimic notabil. Doar șiruri nesfârșite de copaci, atmosferă sufocantă, umedă și mirosuri străine. La un moment dat, Julia alunecă pe o rădăcină și un sunet de sticlă spartă se aude din rucsacul ei. Se ridică și scoate telefonul dintr-un buzunar interior. Ecranul este inutilizabil, plin de crăpături, dar telefonul încă funcționează, luminând slab. 

În a doua noapte, un sunet născut din întunericul junglei, o trezește pe Julia. Se ridică într-un cot și realizează cu groază că bărbatul dispăruse. Inițial, încearcă să retraseze drumul, dar cu cât caută să iasă, cu atât se adâncește mai mult în jungla. Cu cât proviziile scad, cu atât Julia devine mai disperată. 

După ore nesfârșite prin jungla infinită, din coronamentul des începe să vadă în depărtare bucăți mari de piatră. Ajunge în fața unei piramide, ascunse de vegetație și se întreabă dacă aceasta e cauza plecării bunicului ei. 

O creangă trosnește în spatele ei. Julia se întoarce și vede un bărbat. Are o bucata de pânză legată la mijloc, iar pe cap, o podoabă din pene multicolore. Un val de ușurare trece peste Julia. Este salvată. Dar ușurarea e de scurta durata. Ochii ei încep să se obișnuiască cu întunericul pădurii și vede pieptul gol al băștinașului. Doar oase și bucăți de carne putrezita. În spatele lui, alți morți se nasc din beznă. Julia se întoarce și fuge înnebunită către piramida. Intră înăuntru și aleargă pe coridoare labirintice, până ajunge într-o camera mică și întunecoasă.

În întunericul ascunzătorii, Julia simte o vibrație din rucsac. Scoate telefonul din rucsac și începe să își plimbe degetul pe ecranul crăpat, cu speranța că poate va reuși să apeleze pe cineva. După minute bune, aude sunetul binecuvântat de apel. Nu răspunde nimeni. Julia mai încearcă de câteva ori, cu același rezultat. Nu vrea să își piardă speranța. Continuă să încerce. Cineva răspunde la celălalt capăt. Bucuria Juliei se stinge aproape imediat. În difuzorul mic, se aude o voce de femeie.

— Salut. Julia Cortes la telefon.

În liniștea piramidei, Julia se chinuie să vorbească printre lacrimi. Urlă disperată:

— Nu deschide cutia! Te rog, nu deschide cutia!

[foto: pinterest]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s