de Cosmina Băjan

Cea de-a doua poveste selectată în cadrul Atelierului de scriere creativă de la Fundația Calea Victoriei și care tocmai s-a încheiat, aparține Cosminei Băjan.

Vă invit la lectură! Pe cea anterior publicată o puteți citi aici. 

Mă cheamă Hristina. Ascund sub povara celor 64 de ani copilul drăgălaș și jucăuș care obișnuiam să fiu. E mult de atunci și abia dacă îmi mai amintesc cum eram pe vremea aia, ce simțeam, ce gândeam, care erau fricile mele cele mai mari, sau cele mai mari bucurii…

Îmi amintesc frânturi, momente, episoade… Cum mă jucam pe Strada Mare – pe atunci aproape complet necirculată de mașini – cu alți copii, cum mă fascinau cărțile, mirosul lor și textura lor, dar mai ales conținutul lor. Îmi plăceau mai ales poveștile cu zâne. Simțeam că mă regăsesc în ele cel mai mult… Nu râdeți! Sau, mă rog, râdeți dacă vreți, dar să știți că și acum, la 64 de ani încă simt uneori că ceva mă gâdilă în zona omoplaților… Sunt aripile mele de zână, amorțite și ruginite din cauză ca nu au mai fost folosite de zeci de ani, poate de sute, sau mii de ani…De când m-am ciocnit nas în nas cu Balaurul Realității: da, așa văd eu realitatea, ca pe un balaur cu mii de capete care mă încolțește la fiecare pas, vrea să îmi facă rău și mereu îmi pune bețe-n roate. 

Ia spuneți, voi dacă ați fi urmăriți de un așa balaur, nu ați simți la fel ca mine, cum realitatea cotidiană vă copleșește, cum orice schimbare cât de mică se transformă într-un munte gigant , cum orice gând e negru, mai negru ca noaptea fără lună, și vine să vă bântuie mintea și sufletul? Nu ați simți cum viața e numai durere și lacrimi și cum nimic nu e bun și frumos? Sau poate sunt și lucruri bune și frumoase pe lumea asta, dar nu pentru voi, pentru că voi nu meritați nimic frumos sau bun. Numai durere și disperare și frică și furie… asta meritați!!!

Așa văd eu viața, de când, într-o zi senină de mai am dat nas în nas cu realitatea: urâtă, rea și plină de obstacole. Iar eu eram pe atunci, și sunt și acum o zână micuță de 5 spre 6 ani, căreia îi plac poveștile, și care, din nefericire a uitat drumul spre casă – acea casă din interior unde totul e luminos, senin, și lin…

Să nu mă compătimiți, vă rog! E un sentiment care nu îmi place pentru că îl simt ca pe o extra povară pe umerii mei deja aplecați de greutatea gândurilor și sentimentelor mele negative. De iubire, nici nu încape vorba: am învățat să fac aproape imposibil  acest sentiment față de mine. Iubirea e cel mai greu de suportat pentru că mă face să mă simt și mai mică și mai nedemnă de ea, cu cât sentimentul este mai puternic. Offf, aș vrea să fiu mică, mică precum o gâză, să nu fiu văzută de nimeni și să pot sta morocănoasă în colțișorul meu. 

Dar nu ai prieteni, familie, oameni dragi? – mă veți întreba. Am, dar i-am îndepărtat. Ăsta este scutul meu de autoapărare: îmi creez despre oricine o imagine incorectă sau incompletă, extrem de confuză, iar apoi proiectez toate fricile, anxietățile și frustrările mele asupra acelei persoane. Cu cei din familie funcționează mai greu, dar am reușit în mare măsură să îi trimit departe de mine pe toți cei dragi. Încă mă iubesc. În mod paradoxal! Îmi spun asta în fiecare zi…la telefon sau pe whatsapp. Iar eu le răspund la mișto și îi critic, îi critic pentru orice: de la felul în care le stă părul până la deciziile pe care le iau în viață. Îi critic, îi  critic…sincer îi critic pentru că e singurul mod în care știu să îmi exprim iubirea…

Mă veți întreba: dar dacă ești atât de mizantropă, cum de-ai ajuns sub lumina reflectoarelor? Cum de-ai ajuns să-ți spui povestea în fața atâtor oameni? Ei bine, e din cauza blestematelor de aripi… Un vecin a văzut  într-o zi, prin fereastra de la balcon, cum le agățam la uscat pe frânghie, și a sunat la PRO TV…

[sursă foto: etsy.com MichelleLakeArt]