Soția lui Lot

de Cristi Ivan

Închei selecția de povestiri scrise la Atelierul de scriere creativă din luna ianuarie, desfășurat la Fundația Calea Victoriei cu textul semnat de Cristi Ivan. Pe celelalte două le puteți citi aici și aici.  

Lectură plăcută! Pe curând!

Am ajuns iar să îţi scriu, deşi tu nu îmi răspunzi niciodată. Acum câteva minute, am tresărit din somnul agitat şi m-am ridicat pe marginea patului. Am stat câteva minute în întuneric, cu capul în mâini. Apoi am aprins lampa. Ştiam că nu o să mai adorm până dimineaţă şi nu avea rost să mă aşez înapoi, pe cearşafurile ude de sudoare. M-am ridicat şi am mers la birou, unde am scos o foaie şi am început să aştern rândurile acestea.

M-a trezit visul mai devreme. Universul meu oniric e plin de lucruri ciudate în ultima vreme. Am visat peşteri cu pereţi de obsidian, care reflectau lumina făcliei mele. Am visat rodii care atârnau greu pe ramuri, iar atunci când cădeau pe pământ, se spărgeau în valuri de seminţe şi suc roşu, ca sângele. Am visat furtuni devastatoare şi cuvinte ţipate în vuietul vântului, fără să fie auzite de nimeni. Am visat stoluri de mii şi mii de grauri, care se răsuceau şi se înfăşurau în aerul liniştit de vară, întunecând cerul. Şi uneori, te-am visat pe tine.

Poate te întrebi de ce îţi scriu. Nici eu nu ştiu. Sper doar că poate în timp ce scriu, o să înţeleg mai bine lucrurile. Sau, în cazul în care îmi voi strânge vreodată curajul să îţi trimit această scrisoare, poate că tu vei înţelege mai multe decât mine.

Visul din seara aceasta a început pe un câmp plin de iarbă uscată, atât de înaltă că îmi ajungea până la brâu. Nori negri se luptau deasupra capului meu și simțeam ploaia iminentă cu fiecare respirație. M-am oprit și am închis ochii, ascultând. Singurul zgomot era cel al vântului care se strecura prin iarba înaltă, iar din când în când, tunete îndepărtate puneau capăt litaniei vântului.

Am deschis din nou ochii și am început să merg fără țintă, sperând că voi găsi ce îmi lipsea. Ceea ce căutam nu avea încă o formă definită în mintea mea, dar eram sigur că în adâncul câmpului mă aștepta. Și, după ore în care firele ascuţite de iarbă mi-au tăiat pielea, am dat peste ceea ce căutam. Am stat acolo mult timp, privind cu uimire, în timp ce pământul se hrănea cu sângele care mi se scurgea pe picioare, deschizând petale purpurii sub tălpile mele goale.

Chiar în fața mea, era o bucată de câmp cu iarba strivită, iar în mijloc stătea culcat un bou alb cu coarne de aur. Ochii lui albaștri s-au întors spre mine și în ei am citit doar blândeţe. M-am dus la el și am luat în mâini funia pe care o avea legată de coarne. Am început să trag de ea, iar boul s-a ridicat alene şi m-a urmat, fără să se împotrivească voinței mele.

Am mers aproape o veșnicie, până când ochii mei s-au fixat pe un obiect din depărtare, care se distingea deasupra mării de iarbă, sclipind puternic atunci când razele de soare reuşeau să străpungă norii groşi. Când m-am apropiat, m-am trezit în faţa unei statui de aur ce creştea din îmbrățișarea pământului, de parcă tocmai s-ar fi născut din el. Statuia era o copie fidelă de a ta, turnată în aur și cu ochii ațintiți la orizont, privind în depărtare, către locuri necunoscute. 

Odată ajuns în dreptul ei, boul a căzut pe picioarele din față, coborând capul la pământ. Mici nori de praf au început să se înalțe dinspre nările lui, în timp ce fornăia ușor. M-am apropiat de statuie și mi-am pus mâinile pe ea, doar pentru a fi întâmpinat de suprafața ei rece. În spatele meu, boul a început să mugească, rupând tăcerea care domnea peste această lume. Știam ce va trebui să fac, dar ştiam în acelaşi timp cât de greu o să-mi fie. M-am uitat în ochii albaștri ai boului și mi-am dat seama că și el știa ce avea să se întâmple, dar se împăcase deja cu soarta lui. Mugetele lui mă dureau și, ca marinarii lui Ulise, aş fi vrut să-mi umplu urechile cu ceară, doar pentru a îneca sunetul.

Mi-am ridicat privirea de la suferinţa boului şi am îndreptat-o iar către statuie. La baza acesteia era o lamă de aur, încrustată cu agate albastre. Am luat-o și m-am dus spre bou. Mugetele s-au oprit și încă o dată m-am trezit uitându-mă în acei ochi albaștri, adânci și infiniţi. A clipit, rupând vraja care mă ţinea nemișcat. Mi-am coborât mâna, ținând strâns mânerul cuțitului. Sângele cald mi-a țâșnit pe mâini, în timp ce boul și-a lăsat capul greu în poala mea. L-am ţinut strâns şi l-am legănat ca pe un copil mult timp.

Un tunet m-a trezit din starea de nemişcare şi m-a făcut să scap cuţitul în ţărâna uscată. Am lăsat uşor capul boului pe pământ, m-am ridicat, am mers către statuie şi mi-am odihnit mâinile pe aurul mort. O căldură ciudată a început să crească din mine, răspândindu-se spre statuie. În timp ce ridicam privirea, am văzut-o cum începe să prindă viaţă, în timp ce își pierdea încet strălucirea aurie. Pentru prima dată după mult timp, ochii statuii nu mai priveau spre orizonturi îndepărtate, ci spre ceva mult mai apropiat, spre mine.

În locul aurului inert, erai tu acum. Ţi-ai lăsat capul în jos și m-ai privit, cum stăteam acolo cu mâinile mele pătate de sânge. Ai coborât de pe piedestal și ai venit spre mine, luându-mi mâna în a ta. Ai început să mă tragi după tine, spre ținuturi necunoscute, dar în timp ce mă trăgeai prin iarba uscată, mă simțeam exact așa cum trebuie să se fi simțit boul, mai devreme.

M-am întors să mă uit încă o dată la el, dar când ochii mei s-au fixat pe corpul mânjit de sânge şi ţărână, o durere ascuțită mi-a străbătut întregul trup. Mâna ta a alunecat din a mea, în timp ce eu m-am lipit mai tare de pământ, de parcă aș fi prins rădăcini. M-am uitat în jos doar ca să văd cum picioarele mele erau înghiţite de un val de sare. Am apucat să te mai văd o dată, înainte să fiu înghiţit cu totul de vârtejul alb de sare şi să mă prefac într-o stană oarecare în mijlocul ierbii uscate. 

După ceva timp, ai plecat, iar eu am rămas acolo privind către zarea nesfârşită din care tu lipseai. Ploaia a început să curgă din cerul întunecat și după câteva ore, tot ce a mai rămas din mine a fost un petic de câmp, mustind de sare, unde nu va crește niciodată nimic.

M-am trezit din vis, fiind întâmpinat de întunericul camerei şi simţindu-mă ca un copac uscat, care nu va da rod niciodată. Acum, după ce am pus visul pe hârtie şi i-am dat o formă mai uşor de cuprins cu mintea, înţeleg în sfârşit totul. De data aceasta o să trimit scrisoarea, dar o să fie ultima.

[sursă foto: Pinterest.com]

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s