de Georgiana Oancea

Povestirea de mai jos a fost creată în timpul atelierului de scriere creativă din luna mai, susținut la Fundația Calea Victoriei și este semnată de Georgiana Oancea.

Lectură plăcută!

Într-o cameră mică stăteam înghesuit împreună cu alte patru suflete. În colțul încăperii, separată cu doi pereți se găsea baia, cu ușa care se rupse de mai bine de un an. Două fâșii lungi de lemn erau scoase din ramă și acoperite cu un prosop, să nu se vadă chiar tot ce facem înăuntru. Nu și-a bătut nimeni capul s-o repare. Era ultima lor grijă. Și ca să vă zic drept, și a mea.

Acolo aveam cinci paturi, un dulap și o masă ce ar fi trebuit să țină loc de birou pentru temele de la școală, pe care nu apucam niciodată să le fac. La început nu am vrut, apoi n-am mai știut cum.

Chiar venisem de jos și m-am grăbit, ca mirosul greu de mâncare grasă ce se împrăștiase în tot holul să nu intre și la noi. Eu mă obișnuisem cu el, dar un copilaș mai mic care stătea cu mine avea stomacul sensibil. Abia venise în centru. Asta era problema. Cândva am fost toți așa. Îmi aduc aminte că la început nici n-am vrut să mă ating de mâncare. Doar zgomotul celor treizeci de linguri ce băteau fiecare în castronul lui mă înnebunea.

Din hol se auzeau niște pași grei pe care ajunsesem să-i recunosc dintr-o mie. Auzeam țipetele cum treceau din camera în cameră și ajungeau și în a noastră. M-am prefăcut că dorm. Nu prea a ajutat la nimic. Când educatoarea a intrat în cameră, a început direct să zbiere.

— Uite ce mizerie e aici! Mă, nesimțiților! Da-ți-vă jos din pat și curățați naibii pe aici!

M-am întors cu ochii pe jumătate închiși, dar se părea că povestea asta nu avea să țină.

— Haide, mă, tâmpitule, odată. Mătură aici.

M-am uitat la mătura ciufulită și cheală. Am șovăit o secundă. Mă gândisem că nu avea rost să mai încerc, că ustensila cu care ne pricopsisem nu aduna niciodată mai nimic. Dar o palmă peste cap m-a adus la realitate. Următorul pumn în umăr deja era pedeapsă. Cam de atunci mi s-a părut mie că gânditul e un lucru rău. Dacă făceam doar ce mi se zicea, primeam mai puțină bătaie.

A stat lângă mine până am măturat și cred că terminam mai repede dacă strângeam pe jos cu periuța de dinți. Tot timpul a stat în pragul ușii. Parcă vedeam mirosul cum își făcea loc printre cutele ei de grăsime și pe deasupra ei. A plecat până la urmă și mi s-a părut că am văzut-o zâmbind pentru prima dată.

Copilașul nou se văită de miros, dar unul dintre ceilalți colegi ajunsese la capătul răbdării și-i șterse o palmă, mai aprigă ca cea pe care o primisem eu adineauri. N-am făcut nimic. L-am lăsat să plângă înghemuit în pat. Nu mai vedeam sensul să-l împac. Acum era aici, cu noi, și trebuia să se obișnuiască cu mirosul, bătaia și singurătatea.

[foto: pinterest ]