Author Archives: Andra Samson

Veac viu din grai ales

img_0233-copy

O priveam cum atinge faldul umbros pe care-l făcea țesătura răsfrântă. Gestul șovăia cu grijă umplută de frică aproape, ca să se înmoaie apoi în cea mai caldă atingere, de parcă reînvia strămoși sau chiar pe ea însăși dintr-o altă viață. Nu mai vorbea de când i se prăpădise ce-i era cel mai drag pe lume. Trecuseră câțiva ani. Când se-ntâmplă, atâta de împietrită fu, că nu mai avu glas să dea nici durerii. O înghițise pe dinăuntru și pe ea. Se descompuse în tăcere. Rând pe rând își pierdea din ființă, că unii oameni ziceau că și-ar pierde curând chiar și umbra, dacă nu se petrecu și asta deja.

Mult timp nimeni nu putu să schimbe o vorbă cu ea. Ședea în liniștea cea mai deznădăjduită, întreruptă din când în când de-un foșnet de poale care-i atingeau una-alta prin tindă. Mai cu seamă înspre primăvară prinse de vreo doi, trei ani să poarte însă haine de sărbătoare într-alte zile decât cele rânduite. Nimeni n-o mai întreba nimic demult. Părea că în zile mai cu soare se-nfășura în straie scumpe, unele chiar bătute cu fir de argint, de-ți țintuia privirea. Nu ținea socoteală de-i zi de lucru, ori duminică. Într-altele, în care norii întunecau zilele cu ploaie măruntă, se-nveșmânta în ie cusută cu calea-nfurcată, ori râuri șerpuite. Măicuța Radovița ce-mi zise-ntr-o zi:„Tiiiii, fetică, Aristița-ncepu a vorbi prin semne. Tu, ascută-mă bine, îi cum îți zic. Aristița o fi muțit, dar îi vorbește trupul cu fiece vâlnic de-l pune pe ea. Toate-s împodobite cu alesături. Auzi, tu? Și niciuna nu-i la voia sorții. Își pune grai viu în ea. Pasămite să-și zică durerea.”

De când îmi zise maica așa, priveam mai cu luare-aminte la ce purta Aristița ori de câte ori era fie vreme bună, fie rea, fie că se schimba cerul și chema a iarnă, fie că se topeau merii ninși în vântul slab de primăvară. Acum, mai mult ca oricând, priveam cu mai multă atenție la felul în care Aristița venise la șezătoare cu catrință aleasă, cu împodobeală fină, dintre cele rar văzute. Avea părul bogat și greu, adus într-o parte și prins în coadă împletită de-i curgea val până la mijloc, pe care-i ședea brâu cusut cu mărgele scumpe, cusute mănunchi una în cealaltă cu migală, toate unduind în buchet bogat. Anul vechi se-mpreuna curând cu cel nou, ori Aristița, citii eu bine, veni cu ie cu coarne de berbec să facă trecerea dintre ani străvezie. Dar ce-mi fură privirea fu catrința grea de catifea.

Ce văzui atunci, n-aveam să am parte prea curând, dacă-mi era dat să mai văd vreodată. Mărgelele cele mai subțiri se-mpleteau cu pietre ușor lucitoare care parcă izvorau din țesătură. Nimic nu te chema cu forța. Și totuși nu-ți puteai lua ochii de la ea. Când privii mai cu băgare de seamă, nu știu dacă însemnele cusute pe țesătura întunecată erau aievea ori mi se păru, dar mă făcu martor la poveste nemaivăzută în care prinseră de se-mpresurară unele-ntr-altele până-n alte vieți. Părea fir ne-ntrerupt de poveste-ncepută într-alt veac, dar care fără-ndoială că se ducea într-altele de-acum înainte, fără să fie nevoie să-și zică altfel, decât în limba asta cunoscută cumva pe dinăuntru și dintotdeauna.

Încercai să-i văd chipul și să citesc dacă pe adânciturile lăsate de durere mai întrevăd și alte înțelesuri. Ori, nu. Aristița-și înmuiase chipul și odată cu el și durerea în spumă albă de maramă din borangicul cel mai nepământean. Am priceput atunci că oricât aș fi căutat, n-aveam să citesc mai bine semnele, ca pe cele pe care le deslușeam în veșmintele purtate în tăcerea cea mai grăitoare.

În urma pașilor ei se năștea veac viu din grai ales.


János

ianus 2.jpg

– Scutură-te și iuțește pasul odată!, îi răsună vocea-n cap ca un dangăt cutremurător de clopot. În sinea lui știa că n-avea cum să grăbească timpul altfel decât curgea, că doar el ținea frâiele lui.

– Iute! Iute, că se-nchid porțile!, îi vibră adânc în piept a doua oară același glas adânc, amestecat cu strigăte hârjonite și râsete. Le distingea pe-amândouă, cu toate că păreau că se topesc una-ntr-alta.

Își adună puterile și-și împinse picioarele înainte, deși noroiul îi îngloda gleznele, țintuindu-l locului. Pesemne, știmele puse pe glume îi aruncaseră ploaie groasă de cu-o seară înainte, anume să i se-ncleieze pașii și să-i facă drumul anevoios. Până la marginea codrului, la hotarul dintre Azi și Mâine trebuia să gonească în fiece an. Acele mari ale Vremii trebuiau răsucite la timp, pentru ca apoi să curgă totul lin, fără opreliști în ziua de mâine.  Știa că întrecerea devenea mai grea pe măsură ce anii treceau. Locul îi era râvnit. N-avea vârstă. Cheile Cerului îi ședeau dintotdeauna neclintite la brăcinar. Iar el se pomenise încă de la începuturile începuturilor că ține strâns pavăză veacurile și că numai în goana lui, la fiece lipire-ntre ani, stătea mersul vremii cel bun. Primise taină mare înainte de a deschide ochii pe lume, cu cheie-nvârtită să nu sufle vorbă celor ce pier muritori, dar că musai la-ntretăierea dintre ani s-alerge de la capătul pământului, cât era codrul de negru, și s-ajungă la poarta de Apus, care lega Răsăritul vremii de mâine cu fir lung neîntrerupt.

Ace de gheață îi înfierau aprins obrajii, iar viscolul mușca din carnea zdrelită de crengile uscate, semn că știmele erau în stare de orice, numai să-l oprească din drum și să pună stăpânire pe Cheile Cerului. De unde an de an știa drumul ca-n palmă, deși nu-i era lesne niciodată, acum ele-ntinseră lac înainte-i, înghețat numai cât să-l țină preț de-o clipă, altfel se crăpa sub el și-l amenința că-l înghite. Își ținu răsuflarea și-aproape zbură pe deasupra apei hulpave, iar când ajunse la mal se aruncă cu ultimele puteri către hotarul pe care abia-l întrezărea, căci începea să se lase perdea de beznă lăptoasă.

Genunchii i se-nmuiaseră de povara dusă, dar scânteia din inimă-i lumina drumul. Urcă treptele templului cu răsuflarea tăiată și întinse cheia cea mare către zăvor. Poarta se deschise topită. Pe soclu, Ceasul Vremii era neclintit. Își împinse trupul biciuit de ger și potrivi acele amândouă la miezul nopții și al zilei.

Răsuflă ușurat. Trupul îi renăscu. Își întoarse chipul către înapoi. Era liniște așezată. Cu celălalt privea înainte. Era multă nădejde și undeva departe se zăreau câteva licăriri de lumină.

 

[Foto: Janus – gravură, Amsterdam 1698, Jacobus Harrewyn]

 


Sunt un fractal

fractal

Cu fiecare zi te mai îngropi un strop,

cu fiecare clipă mă mori în tine stins

rămâne-afară suflul cu care-ți faci curaj

lacom să mă respiri încă un dram.

Și dac-ar vrea să-nvie, în lacăte și chingi

îți ții supus și vise și neîntâmplări.

 

Sunt un fractal, cu miez pe-alocuri neschimbat,

altfel, mă-mprăștii în particule de viață

cu care nesfârșit mă reclădești

din cioburi recompuse, rebele și cuminți.

 

Altarul zeilor la asfințit

mai ține-aprinsă o lumânare slabă

cu care-ți luminezi abia de-o șchioapă

încă o zi în care te îngropi un strop.

 

 

 

[Foto (c) Fluid Dynamics]

 

 


Zenaida

z

 

Pe treptele de piatră ciobite din loc în loc, privea peste umăr. Avea părul bogat, de culoarea castanei târzii, răsucit și împletit, dar nu tot, și prins apoi în două ace mari care se sfârșeau în două boabe cu sclipire nici prea vie, nici prea stinsă. Pesemne că perle trebuiau să fie, dar ce știam eu? În scânteierea ruginie a soarelui ce-i apunea în creștet, îmi părea o împărăteasă ruptă dintr-un basm, pe capul căreia o coroană sclipitoare o făcea să pară de neprivit. Deasupra capului i se răsfrângea buchet de lumină din cer, iar în spatele ei, conacul lăsa umbra unei lumi către care fără îndoială trăgea, doar că ceva din ce făceam eu o țintuia nesigur încă pe loc.

Casa boierească ce se profila în spatele ei fusese a familiei Iorgulescu, care deținuse moșii bogate până dincolo de Mărgineni. Cât a trăit n-a avut parte de copii, așa că înainte să se ducă, boier Nechifor Iorgulescu lăsase cu limbă de moarte să rămână moșia întâiului născut al nepotului său de după frate-său cel mic, Gherasie. Iar el, ce să fie? Avu două fiice gemene, Ida și Zina. Dar numai una trăi, cealaltă se prăpădi iute, de numai nu văzu lumină de zi, așa zicea lumea, moașa mai ales, dar cine mai știe? Așa că-i ziseră Zenaida. Doar ea, fătuca cu ochi de smarald și păr ca scoarța de copac, trăi și se făcu frumusețe de-mi tăia sulful, acum când o revedeam după ani, de când copilăria își închisese poarta și ne lăsase în urmă. Zenaida venise de nicăieri în loc uitat de lume și mătura acum cu fustele lungi dalele țuguiate de piatră roasă ale aleilor conacului.

N-o mai văzusem de când eram copii mânjiti pe la colțurile gurii cu magiun de la măicuța Marica și cu picioarele goale, pline de noroi și cu scaieți în păr. Zenaida mea îmi plecase demult, de când văzusem intrând în sat șir lung de mașini închise la culoare cu oameni în uniformă ce vorbeau nemțește. Ultima imagine care îmi stăruia în minte era coșul cu afine, pe care Zenaida, Ida mea, cum îi ziceam doar eu, îl scăpase din poală la vederea oamenilor înfricoșători. Două vorbe abia murmurate… Au venit… așa zicea unchiu’ Nichi… că mai e puțin până vin… Gruie fugi, uită de tot și toate. Ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale iar… și se zvârli în sus de după movilița care o acoperea și fugi pe drumul cel mai scurt prin poiană către conac. De atunci n-am mai văzut-o niciodată. Să fi avut, cred, nu mult peste vreo zece ani, și eu și ea. După război, totul e amintire năclăită, nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat. Am doar frânturi ce leagă an de an ce a urmat.

Împietrisem de atâta vrajă care se petrecea sub ochii mei, iar cuvintele mi se înnodau sub bărbie. Aplecat cum stăteam, cu un picior ridicat pe prima treaptă, așa încât să ajung cumva în dreptul ei în chip firesc, îmi dădui brusc seama că par îngenuncheat în fața ei. M-am cabrat ușor, de-acum îi vedeam chipul și mai limpede. Păstra lumina aceea pe care și-o purta de dinăuntru, părul îi încadra desăvârșit chipul distins, simțeam că glasul nu putea să-i fie cu mult altfel, decât îmi răsuna încă-n urechi, în ciuda anilor trecuți.

Revederea mă gâtuia cu-atât mai mult cu cât, făcând un pas în spate și cuprinzând-o mai bine cu privirea, mintea îmi fu aruncată în timp, pe loc, la vederea straielor pe care le purta. Cu fir subțire de borangic țesut cu roșu și cu negru, îi curgea ie bogată, ca atunci când eram copii, iar pe poale îi strălucea fotă cu fir bătut de mărgele pe catifea neagră pană de corb, din care țâșneau boabe aurii și spicuri de grâu și cercuri întortocheate, spirale nesfârșite, coloane către ceruri și toate mă fermecaseră-ntr-atât, că greu îmi puteam luam ochii de la ele. Toate lucirile astea aveau o limbă a lor și mă duceau cu mult înapoi în vreme. Încă de dinainte să zică Ida mea ceva, îmi vorbeau ele, semnele, din limba ce o vorbeam pe când eram copii… Gruie, de unde-mi vii, tu Gruie?… că pe tine te cheamă alte vremuri… Priveam gura ce trebuie că le rostise, dar nu-mi părea că se mișcase. Glasul îmi curgea limpede în urechi, dar poate c-o făcuse doar cu ochii. Eram atât de năucit, c-ar fi putut la fel de bine nălucă să tot fie… Ida mea, tu de unde-mi vii? De ce acum, când mă-mpăcasem cu hău golit de viață? Îmi zburase gândul înainte să-l pot întoarce îndărăt, dar fără îndoială nu slobozise afară, de piatră ce eram și gânduri încleiate, că nu știam de-i zi ori noapte…Vin de departe Gruie, vin că nici prima oară n-am venit cu totul. Nu mai sunt Ida ta, sunt Zena, de m-oi găsi tu oare? La auzul răspunsului ei, mintea vâscoasă se-nvârtoșă mai abitir să curgă în gând mai deslușit, ori să închege două vorbe, dar trupul nu mă asculta nicicum.

Am închis ochii trăgând nădejde că mi s-or limpezi toate îndată ce-i deschid, iar tulburarea se prelinge-n vreme-apusă și-mi revin în trupul ce-l știam și-n mintea deopotrivă. Când i-am deschis, din soarele apus mai rămăsese fir subțire de țesut într-o poveste ce singură se furișa în ziua următoare. Liniște-n jur. M-am scuturat. Dădui să urc pe prispă, s-alung frunze căzute și câte și mai câte de primprejurul conacului, acum că se lăsa de toamnă pe sfârșit. Nimeni nu mai venea de-atunci, de când conacul fusese pustiit tot de soldați în fel și chip. Nimic nu se-alesese de-averea lui Nichifor Iorgulescu. Dar mai mâhnit fusese tot satul când fură martori la așa măcel, că nimeni din familie nu supraviețuise înstăpânirii celei negre. Unii ziceau că doar Zenaida se ascunsese-n podul casei pentru luni bune, dar vorbe doar păreau, căci nimeni nu știa pe unde-i urma, ori dacă fu într-adevăr de netăgăduit.

– Sara bună, Gruie! Ia, cum îți mai merge?, mă-ntrerupse cu voce răgușită, din șirul amintirii dureroase, moș Truică.

– Seara bună, Mos Truică!, brusc mă scuturai de-nchipuiri. Îmi merge, taică, binișor. La mata, toate așezate?

Oftă prelung, în loc de răspuns. Se-ntoarse către drum înainte și se-ndreptă atât cât putu de spinarea gârbovită.

– După ce-i termina cu treaba, tu lasă ușa descuiată, ori pune cheie pe sub prag, că vine seara Zena și n-are a descuia și-așa se-nfurie, zăluda…

M-am apucat s-adun frunză cu frunză.

 

[foto via Mark Muller]

 


Trezit în ceruri

dealu_ocii-biserica_de_lemn-cruce_de_coama

– Nu te uita-n pământ nicio clipă! Fugi de du pân’ la asfințit ierburile la maica stareță, auzi! Mâncând pământul du-te degrabă că nu-i vreme de pierdut. Tot ce-i culege după zori, a ofili și-a aduce boală-n oase, Tudor, maică! Vâră repede-n coș vâzdoagele și măieranul. Când te-i opri la baba Rădița, cere-i și-un mănunchi de izmă creață. Știe maica la ce-i trebuie, da’ tu să nu uiți, Tudorele și să nu mă faci de rușinea satului, că nu-ș ce ne facem pân’ la Alexii dac-om rămâne făr’ de leacuri. Să nu te puie vreun duh slab să-mi adormi pe cărare și s-ajungi când s-o miji de ziuă, că iarbă smulsă de după ce soare răsare îi de rosătură și urzicătură și nu ne-o pune pe picioare când ne-o fi lumea mai dragă de ne-or năji toate oasele. Ăi prieput, ce-ți zisei, Tudorele?

– Da, măicuță, am priceput.

– Ia d-aci desagii cu de-ale gurii și du-te iute, că soarele-i sus. Să nu care cumva să-ntinzi mâinile după nuci ori mere, copile, că nu-i a bună. Tu vezi-ți de drum și-ăi bate nucii când or trece negurile, ca să trecem și noi în iarnă teferi. Bagă de seamă că nădejde numai în tine tragem, că nu mai e sânge crud rămas în sat. Toți s-or dus deja în jos cu oile, ori pân’ la Sânmedru mai e multă vreme. Om vedea ce s-o alege când or pune dulama-ntre oi, de-o fi neagră, ne-o scăpat Dumnezeu de iarnă grea, dar de-o fi albă, apăi să umplem șura cu stive ‘nalte, că ne-o zbici ghiforul, de-am gălbeji-nțepeniți. Hai, iuțește pasul, cum îți zic!

Dădui să ies pe prispă, când maica mă-nturnă.

– Tudorele, nu te uita-n pământ! Tu să ții minte bine toate ce-ți zic, că n-am credință decât în tine, copile. Toate ți-or forfăi pe la picioare. Lighioane mărunte ți s-or mișuna și-or roi primprejurul tău, mai cu seamă târâtoare ți-or împletici mersul. Tu să nu te uiți în pământ oricât de greu ți-o fi. De-asta zorește cât poți că pe toate le-o mânca pământul și s-or trezi la anul. Ce te-ai albit așa la față, pricăjenie? Hai că nu-i mare pădurea! Într-un ceas, două, ăi ajunge la biserică unde te-așteaptă maica. Hai! Iute, iute.

Mă-mbrânci puțin, că tresării mai să mă-mpiedic de prag, așa de-mpietrit pesemne că eram, de mi se agățaseră ochii de maica Lenora, dar nu era chip să leg una de alta din ce mă-nsărcinase. Petruș trebuia să le facă pe toate astea, dar pe el îl prinseseră frigurile de cu seară. Și maica Lenora zicea că-i tare păcat de bolânzeală dacă-l prinde Cristovul viilor așa războlit. Și-așa mă puse pe mine la treaba asta. Îmi porniră picioarele sfiicios înainte, dar brânciul maichii mă trezi de tot din amorțeala fricii. Mi-o luară picioarele înaintea drumului, că numai ultimele păsări ce le mai auzeam cântând și mâncam cărarea gonind către biserică. Tăiam crengile cu coatele și mă țineam de lumina străbătută printre ele. Urmă de potecă nu vedeam, ci fir de soare printre copaci care să mă scoată la capăt. Îmi mușcam obrajii să nu urlu de frica dihăniilor care-mi foșcăiau în jurul gleznelor. Nu mai știam nimic din ce zisese maica Lenora. Mă afundam în codru, aninat doar de-o fărâmă. În goană, mi-alunecă pământ cleios sub mine și mă rostogolii până spre Cascada Lupilor, sub troița dinspre dumbravă. M-am înecat în vis gros.

Când mi-am împins pleoapele în sus, maica stareță mă privea de după nori: ai ajuns cu bine, copile. Părea că din jurul capului îi iese roată de lumină. Mă orbea și mă liniștea în același timp. Dădui să zic ceva, dar părea că am pecete pe gură. Își ridică degetul în dreptul buzelor să tac.

– Ai ajuns copile, șezi în pace. Ai lăsat în urmă pământ viu ce se-așterne pe iarnă. Petruș a scăpat de friguri. Tu fă-ți culcuș bun, că primăvara-i departe. Tu nu te-i mai înturna. S-or dezlegat toate și ți-a fi bine acum. Somn bun, copile, dormi ușor!

M-am adormit trezit în ceruri.

 

 

[ Foto (c) Alexandru Baboș]


Același

b

M-am întâlnit cu urma pașilor mei,

m-am întrebat dacă m-am rostogolit din greșeală

prin același culoar pe care trecusem mecanic

pe când credeam că goana era trofeul râvnit.

 

Mi-am potrivit umbrele peste urma pașilor mei

și mi-au ieșit gropi care înghițeau tălpile mici

în asfințituri măcinate demult.

 

Așa c-am sărit ca un ștrengar printre ele,

alegând doar pe cele care acum

umplu rebel goluri lăsate de cele cuminți.

 

M-am întâlnit cu urma pașilor mei.

Sunt același în altul mai plin.

 

[Foto (c) Saul Leiter]

 


Ucenicul

 

ucenicul librar

 

-Bonjour, Madame Sophie!, îl auzii rostind mâncând silabele, cu zgârcenie. Acum, nici nu eram foarte surprins. Judecând după întunecimea cu care privea precupeața pe toată lumea împrejurul ei, fără motiv, aprobam scumpenia omului pentru cuvinte. Domnul Calomfir, neschimbat în ciuda anilor, era altfel o bogăție nesfârșită de vorbe care mai de care mai rare sau alese. Nu știam să-l cheme altfel și nimeni nu fusese în stare să-mi zică dacă-l știau altfel după nume. Și nici când sau de unde venise omul aici. Părea că are rădăcini de când lumea și știa despre toți aproape orice. Era însă și întruchiparea discreției. Nu prea era văzut ieșind din vizuina lui. Purta mereu un fel de halat-pardesiu aspru verde închis și papuci de pâslă. Rătăcit printre rafturile cu cărți, nu știam niciodată când apărea lângă mine. De când mă știam, ca ucenic la el, el era acolo. Zi, noapte, iarnă sau vară, în prăvălia cu cărți vechi, legat cumva de miezul pământului cu niște rădăcini telescopice nevăzute. Ori de câte ori deschideam ușa prăvăliei, fire de praf parfumat erau ușor deranjate de pe rafturi. Ceva între vanilie și tămâie îmi părea mie. Domnul Calomfir îmi zicea mereu că e pulbere de aur desprinsă din literele cărților și să nu mă feresc să inspir profund. Aveam șansa să pătrund astfel ceva mai adânc în rărunchii scriiturii și mai repede decât alții care întorceau nasul strănutând.

Madame Sophie puse pe tejghea o carte de grădinărit căreia îi lipsea o copertă. O întoarse mormăind către Domnul Calomfir, dar fără să rostească ceva clar. Din colțul în care stăteam afundat într-un fotoliu, vedeam un dialog mut care îmi abătu atenția de la repertoarul în care înscriam titlurile cărților. Madame Sophie cu sprâncenele unite și încovoiate în sus îi împungea răbdarea Domnului Calomfir. Acesta la rândul lui nu ceda. Ba, mai mult. Își înfipsese în colțul gurii un zâmbet pungaș și nu îi dădea drumul. Desigur, profita și de pipa cate îl camufla pe jumătate, dar se vedea treaba că îi făcea plăcere s-o țină pe Madame Sophie pe jar. M-am prins într-un târziu că precupeața voia preț mai mic pe cartea a cărei copertă lipsea, lucru care era inacceptabil de bătrânul cărturar. În fond, nu e jumătate de carte lipsă, așadar toată frumusețea e încă acolo, ba chiar un pic mai la vedere fără una dintre fețe. Cu chiu, cu vai, dar nu fără suficientă bombăneală din care nu deslușeai nimic, Madam cu mofturi plecă. Ușa închisă în urma ei, mai ridică un nor slab de pulbere cu miros dulceag de tămâie. M-am grăbit să-l respir cât mai adânc pe tot. Ceva nu-mi dădea pace de când îmi spusese bâtrânul că așa ajung mai repede în adâncurile cunoașterii. Îl mai surprindeam zâmbind, tot așa, în colțul gurii, când mă repezeam lacom să prind fiece fir mai auriu stârnit de vreun client nehotărât sau altul mai grăbit. Nu mai vorbesc că eu însumi în fiecare dimineață deschideam ușa cât mai larg, ținându-mi repirația până să trec pragul, pentru ca apoi să sorb toată pulberea iscată în aerul dezmorțit de zorii zilei. Mă miram în ultima vreme cât de ușor îmi era să port discuții aprinse și adânci cu Domnul Calomfir despre subiecte pe care nu le credeam la îndemâna mea. Mă uluia cu câtă ușurință vorbeam despre provocările lui Faust sau despre Calderon de la Barca. Nu o dată mă întrebam serios dacă visez. Dar nu, eram cât se poate de treaz și doar beția asta de povești pe care le inhalam cu nesaț mă făcea să nu mai știu nici drumul de-acasă spre prăvălie sau invers. Vremea căpătase alte veșminte, cred. Greu îmi dădeam seama când mi-e foame ori când trebuie să dorm, căci mai mult mă trezeam dintr-una într-alta, între vrafuri de cărți. Nu mai deosebeam zori de noapte ori alte lucruri care m-ar fi așezat cât de cât într-un ritm cu oamenii. Bâtrânul cărturar părea din ce în ce mai mult o umbră. Nu mai distingeam dacă mai vorbeam ori nu. Părea că gândurile ni se suprapun. Părea că se dizolvă-n cărțile din jur și-n gândurile mele. ”Hehe, băiete, pulbere o s-ajung și eu curând și m-oi ascunde printre cărți.” Alungam gândul îndată. În fond, bâtrînul nu părea, ci trebuia să fie nemuritor.

-Bonjour!, aud un glas care mi-era familiar în timp ce un volum gros, trântit un pic cam abuziv, ridica un nor imprecis de praf.

-Bonjour, Domnule Calomfir!, aud din nou, de data asta mai răstit. Îmi ridic ochii și-mi așez mai bine pipa în colțul gurii să-i răspund. În fața mea, Madame Sophie mă privește fix. Mă scutur vag, deși nu înțeleg de ce. Și mie mi se pare de-un firesc de netăgăduit că-mi spune Domnul Calomfir. Și-ncep să mormăi că nu, volumul de rețete nu-i mai prejos fără o filă, cea de cuprins. În fond, niciuna din rețetele de vis nu-i lipsă. Deci? De mare preț e orișicum, căci are tot ce trebuie în ea. Și după alte două bombăneli, Madame Sophie își îndesă în coșul cu verdețuri și cartea cu rețete.

Mai să mă-mpiedic în halatul-pardesiu cu poale verzi și lungi de se târau pe dușumea ușor în urma mea. Nu m-auzeam când umblu, se vede treaba că papucii ăștia ștergeau și fir de urmă.

O clipă mai târziu ușa se dădu de perete și-n prăvălie intră un puști care, cu tot pieptul învărtoșat, trase adânc ghemul de pulberi fine.

-Bună ziua! Căutați un ucenic așa-i? C-așa scrie pe ușă și-am intrat.

 


Străjeri de taină mare

pitici

– Unde e? Trebuie să fie aici! Of, of!, aproape țipă Norgomi.

– Aici, aici!, strigă unul dintre ei, mai-mai să scape ochelarii de pe nas, săltând de fericire. Apoi, cu un glas stins: Aaaah, nu! Aici e altă poveste…

– Ce ne facem? Ce ne faaacem?, se încecă în necaz Grunri, acoperindu-i pe ceilalți cu vocea lui mai amplă decât înălțimea lui, cât un degetar.

Zarva umpluse toată încăperea în așa fel încât nu părea să mai fi rămas strop de aer neumplut cu zgomot învolburat de freamătul lor. Vocile se țuguiau una într-alta de parcă într-adins voiau să lege șoaptele și vaietele prelungi și să nu piardă nicio vorbuliță care s-ar fi putut dovedi crucială. Sfetnicii căutau, răsuceau, întorceau tot pe dos, nu lăsau la întâmplare nici o literă, ori vreun semn, chiar mai șters de tuș ori de cerneală. Se puseseră pe treabă, iar răspunderea de găsi cât mai repede cu putință, apăsa pe umerii lor pricăjiți, cât un munte pe spatele unor furnici. Totuși, erau gardienii celei mai mari taine, iar acum fuseseră puși în situația nemaivăzută de a-și justifica paza care nu fusese tocmai strașnică. Ca dovadă, secretul cel mai bine păzit alunecase dintre paginile cărții și, primejdie mare! Putea ajunge pe mâini nevrednice. Și atunci ce s-ar fi ales de ei și de toți copiii care visau noapte de noapte?

– Trebuie să găsim o cale, rosti din nou Grunri. Nu putem lăsa să scape cea mai mare taină din lume. Nu am fost puși degeaba să păzim cel mai grozav secret, ci pentru că am dovedit că suntem păstrătorii cei mai de nădejde.

Grunri avea barba cea mai albă. Piticii nu aveau vârstă, dar se ghiceau unii pe alții după cât de albiți erau. Cei mai de seamă se vede treaba că aveau bărbi lungi, bogate, dar mai cărunte. Așa era a lui Grunri. Iar la ultimul Sfat de Taină pe care îl ținură cu privire la soarta Lumilor, toți piticii se puseseră de acord ca Grunri să le fie căpetenie. Avea tot ce aveau ei nevoie ca să îi cârmuiască. Era înțelept, spunea cele mai întortocheate ghicitori, de-i punea zile în șir pe gânduri, avea vocea adâncă, de le ciulea urechile tuturor pe loc, iar când rostea ceva parcă se împământa. Lumea prindea rost cu fiecare vorbă a lui. Mai presus de orice însă, când vreuna dintre povești o mai lua razna și se mai trezea, rar ce-i drept, că știa Grunri să le țină în frâu, să zburde dintr-un tărâm într-altul, eh, atunci Grunri făcea ordine din două mișcări, așa încât rostul lumii să nu fie tulburat. După două sau trei încercări grele, în care piticii se luptaseră din răsputeri să țină orânduiala, când se pomeniseră că Stihiile o luaseră la goană și ba pârjoleau, ba potopeau, ba înghețau tot ce le stătea în cale pe tărâmul altor basme în care se abătuseră nelegiuit – și nu pentru că se rătăciseră, ci pentru că voiau să calce granițele până la capătul lumii – ei bine, trebuiră ei de câteva ori să se prefacă în uriași, iar asta se întâmpla foarte rar. Însă Grunri, care îi chemase pe toți piticii din Subpământ la luptă împotriva neorânduielii, care era în primejdie să arunce toată lumea știută într-o negură, în care oricât s-ar fi preschimbat ei în uriași falnici, nu ar fi izbutit să îi doboare, mai ales că aceștia aveau obiceiul de a-și împreuna puterile cu balauri, jumătăți-de-om-jumătăți-de-fiară și îndeosebi căpcăuni.

Acum era grav. Pericolul nu venea de la răzvrătiți pe tărâmurile lor care voiau să rupă zăgazurile, ci de la Hel mai ales, care pesemne căuta răzbunare pentru atunci când Grunri și oastea lui de Pitici-Uriași o aruncase în genunile Subpământului. Grunri simțise că pământul fierbea de la o vreme, iar din când în când tresălta, de ca și cum cineva bătea din picior a nerăbdare… Tare îi era teamă că Hel ardea să iasă acum să-și răzbune mândria de a fi fost înfrântă de niște nimeni mărunți cândva și să-i facă scrum.

Făcu sfat în seara aceea, pe loc, acolo printre sutele de cărți legate în piele, revărsate care încotro. Nu mai era vreme de pierdut. Piticii bocănitori ziceau una, mărunțeii alta. Zumzăiau și căutau frenetic încheierea poveștilor și… nu era de găsit! Grunri își mușca barba și mormăia că venise clipa în care Hel căzând în cazanul Subpământului urlase cu ultimele puteri că va veni vremea când ea va sfârși poveștile pe lumea asta, iar atunci va fi prăpăd. Gwydion, magul înțelept, veghease atunci, că doar el îi dăduse sarcină să învingă pe Hel și-i pusese pe el și pe oștenii lui, pitici de nădejde, să păzească cu sfințenie fiecare filă în parte în fiece noapte, fără cusur, și să se încredințeze că totul rămâne neschimbat, altfel Ordinea Lumii avea să se tulbure și urmau șapte ani de beznă rea, în care s-ar fi aflat sub stăpânirea Făpturilor Fără Nume.

– Zic să chemăm cu mic cu mare și pe piticii din Regat, zise ferm Zorlun, privind pe fiecare în parte în ochi.

– Așa e, așa e!, răsunară ca un ecou Vuik, Kerlum și Hael.

– Doar oastea noastră de Subcolină nu-i de-ajuns! Hel o s-arunce urgia pe noi, continuă Zorlun.

Grunri, așezat pe un scăunel mai sus decât ceilalți, tăcea și-i asculta adânc pe fiecare. Din când în când trăgea aer adânc în piept și-i dădea drumul de parcă voia s-arunce o greutate nevăzută de undeva din adânc. Bombănea și le dădea dreptate fiecăruia.

– Eu nu cred că putem să ne batem cu Hel așa…, rosti pițigăiat Horli, după care își înăbuși ultimele silabe.

Toți ochii aruncau foc în Horli, care se chircise aproape. Grunri ridică brusc ochii de deasupra pipei.

– Ia, zi, dar cum crezi tu că izbândim?, se sumeți Zorlun către Horli, care se făcea din mic în și mai mic, că părea că dispare. Horli vorbea rar, nu numai pentru că râdeau toți de el, că avea voce pițigăiată, ci pentru că știa să spună lucrurilor pe nume și văzuse că asta nu prea place celor din jur, așa că băgase el de seamă că era mai bine să tacă. Iar din când în când, doar dacă simțea el că ia lumea foc, atunci vorbea. Chiar și așa, avea impresia că vorbele lui picau ca toporul în moalele capului, dar avea mulțumirea că, într-un fel și în cele din urmă, ajutau.

– Horli grăiește cu minte, zise Grunri. Oricât de mulți am fi, chiar și cu oastea din Regat, nu o putem răpune pe Hel. Dar am putea chema altfel de ajutoare, pe puterea lui Hel, și-atunci ne-om lupta în luptă dreapta și pe potrivă. Am să-l convoc pe Gwydion cât de curând să ne sfătuiască cum să pornim la drum. N-avem multă vreme de pierdut. O noapte și-o zi, căci mâine noapte vor dori copiii să citească povești și vor descoperi tot necazul. Noi vom avea atunci două lumi de vindecat, a noastră și a oamenilor. Ori asta-i treabă mult peste putința noastră. Noi suntem gardienii tainei din povești. Mai departe puterile noastre sunt depășite. Nu trebuie să lăsăm să se ajungă acolo. Cu foarte mic, cu mic și cu un pic mai mare, așa cum suntem noi croiți, avem o însărcinare mare, cât să nu se ducă rotocol într-alta și mai mare, pe care noi n-o vom mai duce. La treabă, așadar!, îndemnă Grunri ferm. Încetați să mai căutați capătul poveștilor. E limpede c-a fost furat de Hel. Toți căpcăunii ei vor căuta filele goale lăsate-n voia sorții. Și-atunci să te ții nenorocire! E nevoie acum să căutăm ajutoare care să ne sprijine s-o răpunem. Întoarceți deci fiece pagină oricât de roasă și-ngălbenită și chemați din ele la luptă de la cel mai mic solz de pește, tăune ori vultur sus pe cer și dimpreună pornim la drum.

Cât ai pocni din degete, piticii se înturnară la cercetat file de poveste de nu rămase una nerăsucită, și-așa se puseră pe strâns pene de corb, albine, păsări cu grai de om, frunze cântătoare, omuleți de prin văgăuni, până la ființele apelor ori uriași ce trăiesc în vârf de munte și țin stelele.

Ce-a fost în noaptea aceea, puțini au curajul să povestească, cu atât mai puțin noi aici, căci o taină e-o taină până la capăt. Când oastea, plâpândă la prima vedere, se înfruntă cu urgiile aruncate de Hel peste lume, părea că-s doar două clipe în care totul s-ar fi cufundat în cei șapte ani de întuneric, atâta de cruzi și răzbunători erau. Dar istețimea lui Horli de a se lupta într-alt fel decât cu forța îi răpuse pe Hel și oastea ei de păcură mai iute decât ar fi nădăjduit. Pe când toți fremătau printre filele cărților căznindu-se să le găsească sfârșitul ori ajutoare, Horli cu pana înmuiată-n cerneală aduna una câte una și o rânduia înapoi pe raft, nu înainte însă de a scrie pe ultima filă: Sfârșit. Dacă știa el că asta o să-i năucească pe căpcăunii lui Hel când se puseseră pe înfulecat povești, probabil n-o vom ști niciodată, căci numai la asta nu se-așteptau nătângii.

Ce știm este că totul e rostuit întocmai cum trebuie să fie, că noaptea următoare și cea de pe urmă și până-n zilele noastre și-au urmat firesc înlănțuirea, așa încât cine citește acum povești fie-și găsește încheierea-n ea, fie și-o caută într-alta, căci ele nu s-or sfârși acum nicicum.

— SFÂRȘIT —

[Foto via art-of-ahonore.blogspot.com]

 

 

 

 

 

 


Douăsprezece nopți

moon – Iute, iute, hai!, îmi șopti Catinca în timp ce mă scurgeam pe lângă perete lângă ea. Acolo părea că mai e loc. Restul încăperii era înmuiată în lumină de lumânări mușcată din loc în loc de umbre tulburi.

– Eu am venit devreme, dar tot ce-am găsit lume adunată cu mult înainte. Ia zi, or mai rămas lumini aprinse? Se răsuci și-și aruncă ochii pe ferestruica tăiată-n patru de lemnul scorojit. Își miji ochii, pentru că lumina dinăuntru o împiedica să vadă mare lucru afară.

– S-a pus pe vânt năprasnic, Catincă. Eu vin din vale și m-a uscat pân-am urcat. Nu bate zăpadă, îți zic. Nici vorbă! Două nopți le-om trece cu șuierul ăsta uscat, dar nu cade. Ce-o aduce crivățul ăsta? Asta nu știu…

– Tu zi-mi dacă oamenii or stins lumină, cum o zis Moș Vitalie? Că de-aia n-o-nceput încă, mă-mpunse Catinca cu cotul colțuros, așa prin cămașă. Că-i noaptea din an a mai lungă.

– Catincă, tu! Abia pot vorbi de rebegit ce sunt! Mi-am pus felinarul prins în spate legat de sac. Cum treceam pe ulițe, oamenii stingeau tot. M-am grăbit s-ajung iute, cum mi-ai zis. Ia de-aci și desaga cu lumânări!, zisei stins.

Căzu un pic pe gânduri, apoi se scutură brusc și-mi făcu semn să tac. Oamenii se strânseseră în jurul lui Moș Vitalie care părea că se pregătește să rostească ceva, dar stătea cu ochii aninați în lumina focului, sprijinit cu o mână de toiag. Nodurile coșcovite ale mâinilor trădau vârstă înaintată, barba lungă și albă ajungea până la podea, dar Moș Vitalie avea cei mai vii ochi din câți văzusem eu vreodată și se mișca mai sprinten ca mulți dintre noi. Nimeni nu știa câți ani adunase moșul. Și când se mai trezea câte-un copil care n-avea de unde ști că nu erau bine primite întrebările astea, se pomenea cu fulgere în privirile oamenilor care-l mustrau că are așa curiozități. Și eu trecusem prin asta, ca de altfel, cred, toți pe care-i știam, și mai tineri și mai bătrâni.

După ce mi-am recăpătat suflul și m-am încâlzit, mi-am rotit privirea-n jur. Nu-mi dădeam seama dacă oamenii vorbeau sau nu. Un murmur părea că-i însoțește, deși toți își odihneau privirile-n jos tăcut, în foc. Și fiecare-și ținea lumânările-aproape. De jur împrejurul nostru grămăjoare de candele își așteptau rostul.

– Catincă, nu mă mai ține-așa! Zi, ce-i! Că-i prima oară că vin. Tăăăt nu mi-ăți da voie pân-acu’. Am făcut ce mi-ai zis, da’ nu mă ține pe jar, zău!, am îmboldit-o din nou. Vorbele păreau că mi se amestecă cu ceara din jurul meu și iau forme noi. Umbrele de pe pereți mă amețeau. Vuietul se întețise afară și încerca întocmai ca un musafir nepoftit și supărat să zgâlțâie lucarnele și ușa care se ținea bine.

– Șșșșștt!, se încruntă Catinca spre mine, făcându-mi semn să tac.

Deodată auzii vocea lui Moș Vitalie cu un sunet grav mai întâi, pornit cumva de dincolo de el, apoi molcom și adânc așa cum îl știam. Îmi fixai privirea pe el, însă gura lui nu se mișca. Eram cu totul convins că glasul lui se-auzea. ”Zare-napoi sub ochi vi s-așterne, nu zăboviți că-i soare mărunt. Acum e zgârcit, sub Lună, scânteie chircit. Și tace mocnit, dar nu pentru mult copleșit.” Mă surpinsei murmurând vorbele lui Moș Vitalie, de parcă le știam pe din-afară… ”Foc de la foc să s-aprindă, noapte să nu lase dezlegată, strop cu strop ceară să lege douăsprezece noduri, în douăsprezece zări, șase să lase în urmă cu trai bun trecut, șase să lege-nainte de-acu’, rază mare să crească pân’ s-o măsura ziuă cu noapte iar și iar.” Mă-ntrebam dacă Moșul cununa nopțile dintre ani, că așa răsuna vocea lui. Catinca, lângă mine, cânta nu murmura. Ochii-i erau închiși. Glasul îi crescu până-l întrecu pe Moș Vitalie și-o auzii cum n-o mai făcusem niciodată. ”Lună-mpreună, cu raza curată, învelește-n amintire an lăsat în spate și-nsoțește-n înoire cu belșug și roadă bună, soare nu abate de pe zile multe, ce-au să vie înainte. Străluce Lună cunună, ș-apăi lasă Soare, lume să-nvioare…”

Nu mai deosebeam lumină de umbre, de întuneric și vuiet de vânt aprig afară, de glas grav, adânc, de murmurul meu ori al altor oameni. N-am mai știut nimic de timp, ori de era zi sau noapte. Nu mi-am mai deschis ochii, n-am mai căutat să decifrez ce era bine de ținut așa. Nu mai eram și eram, toate dimpreună, în râul de foc care lega lumile. Lumânările se împuținau, semn că douăsprezece nopți se legau. La anul altcineva avea să stingă luminile în sat și să țină misteriile aprinse de veacuri.

 

[Foto sursă – flickr.com]


Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.