Category Archives: Cufărul cu povești

Veac viu din grai ales

img_0233-copy

O priveam cum atinge faldul umbros pe care-l făcea țesătura răsfrântă. Gestul șovăia cu grijă umplută de frică aproape, ca să se înmoaie apoi în cea mai caldă atingere, de parcă reînvia strămoși sau chiar pe ea însăși dintr-o altă viață. Nu mai vorbea de când i se prăpădise ce-i era cel mai drag pe lume. Trecuseră câțiva ani. Când se-ntâmplă, atâta de împietrită fu, că nu mai avu glas să dea nici durerii. O înghițise pe dinăuntru și pe ea. Se descompuse în tăcere. Rând pe rând își pierdea din ființă, că unii oameni ziceau că și-ar pierde curând chiar și umbra, dacă nu se petrecu și asta deja.

Mult timp nimeni nu putu să schimbe o vorbă cu ea. Ședea în liniștea cea mai deznădăjduită, întreruptă din când în când de-un foșnet de poale care-i atingeau una-alta prin tindă. Mai cu seamă înspre primăvară prinse de vreo doi, trei ani să poarte însă haine de sărbătoare într-alte zile decât cele rânduite. Nimeni n-o mai întreba nimic demult. Părea că în zile mai cu soare se-nfășura în straie scumpe, unele chiar bătute cu fir de argint, de-ți țintuia privirea. Nu ținea socoteală de-i zi de lucru, ori duminică. Într-altele, în care norii întunecau zilele cu ploaie măruntă, se-nveșmânta în ie cusută cu calea-nfurcată, ori râuri șerpuite. Măicuța Radovița ce-mi zise-ntr-o zi:„Tiiiii, fetică, Aristița-ncepu a vorbi prin semne. Tu, ascută-mă bine, îi cum îți zic. Aristița o fi muțit, dar îi vorbește trupul cu fiece vâlnic de-l pune pe ea. Toate-s împodobite cu alesături. Auzi, tu? Și niciuna nu-i la voia sorții. Își pune grai viu în ea. Pasămite să-și zică durerea.”

De când îmi zise maica așa, priveam mai cu luare-aminte la ce purta Aristița ori de câte ori era fie vreme bună, fie rea, fie că se schimba cerul și chema a iarnă, fie că se topeau merii ninși în vântul slab de primăvară. Acum, mai mult ca oricând, priveam cu mai multă atenție la felul în care Aristița venise la șezătoare cu catrință aleasă, cu împodobeală fină, dintre cele rar văzute. Avea părul bogat și greu, adus într-o parte și prins în coadă împletită de-i curgea val până la mijloc, pe care-i ședea brâu cusut cu mărgele scumpe, cusute mănunchi una în cealaltă cu migală, toate unduind în buchet bogat. Anul vechi se-mpreuna curând cu cel nou, ori Aristița, citii eu bine, veni cu ie cu coarne de berbec să facă trecerea dintre ani străvezie. Dar ce-mi fură privirea fu catrința grea de catifea.

Ce văzui atunci, n-aveam să am parte prea curând, dacă-mi era dat să mai văd vreodată. Mărgelele cele mai subțiri se-mpleteau cu pietre ușor lucitoare care parcă izvorau din țesătură. Nimic nu te chema cu forța. Și totuși nu-ți puteai lua ochii de la ea. Când privii mai cu băgare de seamă, nu știu dacă însemnele cusute pe țesătura întunecată erau aievea ori mi se păru, dar mă făcu martor la poveste nemaivăzută în care prinseră de se-mpresurară unele-ntr-altele până-n alte vieți. Părea fir ne-ntrerupt de poveste-ncepută într-alt veac, dar care fără-ndoială că se ducea într-altele de-acum înainte, fără să fie nevoie să-și zică altfel, decât în limba asta cunoscută cumva pe dinăuntru și dintotdeauna.

Încercai să-i văd chipul și să citesc dacă pe adânciturile lăsate de durere mai întrevăd și alte înțelesuri. Ori, nu. Aristița-și înmuiase chipul și odată cu el și durerea în spumă albă de maramă din borangicul cel mai nepământean. Am priceput atunci că oricât aș fi căutat, n-aveam să citesc mai bine semnele, ca pe cele pe care le deslușeam în veșmintele purtate în tăcerea cea mai grăitoare.

În urma pașilor ei se năștea veac viu din grai ales.


Zenaida

z

 

Pe treptele de piatră ciobite din loc în loc, privea peste umăr. Avea părul bogat, de culoarea castanei târzii, răsucit și împletit, dar nu tot, și prins apoi în două ace mari care se sfârșeau în două boabe cu sclipire nici prea vie, nici prea stinsă. Pesemne că perle trebuiau să fie, dar ce știam eu? În scânteierea ruginie a soarelui ce-i apunea în creștet, îmi părea o împărăteasă ruptă dintr-un basm, pe capul căreia o coroană sclipitoare o făcea să pară de neprivit. Deasupra capului i se răsfrângea buchet de lumină din cer, iar în spatele ei, conacul lăsa umbra unei lumi către care fără îndoială trăgea, doar că ceva din ce făceam eu o țintuia nesigur încă pe loc.

Casa boierească ce se profila în spatele ei fusese a familiei Iorgulescu, care deținuse moșii bogate până dincolo de Mărgineni. Cât a trăit n-a avut parte de copii, așa că înainte să se ducă, boier Nechifor Iorgulescu lăsase cu limbă de moarte să rămână moșia întâiului născut al nepotului său de după frate-său cel mic, Gherasie. Iar el, ce să fie? Avu două fiice gemene, Ida și Zina. Dar numai una trăi, cealaltă se prăpădi iute, de numai nu văzu lumină de zi, așa zicea lumea, moașa mai ales, dar cine mai știe? Așa că-i ziseră Zenaida. Doar ea, fătuca cu ochi de smarald și păr ca scoarța de copac, trăi și se făcu frumusețe de-mi tăia sulful, acum când o revedeam după ani, de când copilăria își închisese poarta și ne lăsase în urmă. Zenaida venise de nicăieri în loc uitat de lume și mătura acum cu fustele lungi dalele țuguiate de piatră roasă ale aleilor conacului.

N-o mai văzusem de când eram copii mânjiti pe la colțurile gurii cu magiun de la măicuța Marica și cu picioarele goale, pline de noroi și cu scaieți în păr. Zenaida mea îmi plecase demult, de când văzusem intrând în sat șir lung de mașini închise la culoare cu oameni în uniformă ce vorbeau nemțește. Ultima imagine care îmi stăruia în minte era coșul cu afine, pe care Zenaida, Ida mea, cum îi ziceam doar eu, îl scăpase din poală la vederea oamenilor înfricoșători. Două vorbe abia murmurate… Au venit… așa zicea unchiu’ Nichi… că mai e puțin până vin… Gruie fugi, uită de tot și toate. Ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale iar… și se zvârli în sus de după movilița care o acoperea și fugi pe drumul cel mai scurt prin poiană către conac. De atunci n-am mai văzut-o niciodată. Să fi avut, cred, nu mult peste vreo zece ani, și eu și ea. După război, totul e amintire năclăită, nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat. Am doar frânturi ce leagă an de an ce a urmat.

Împietrisem de atâta vrajă care se petrecea sub ochii mei, iar cuvintele mi se înnodau sub bărbie. Aplecat cum stăteam, cu un picior ridicat pe prima treaptă, așa încât să ajung cumva în dreptul ei în chip firesc, îmi dădui brusc seama că par îngenuncheat în fața ei. M-am cabrat ușor, de-acum îi vedeam chipul și mai limpede. Păstra lumina aceea pe care și-o purta de dinăuntru, părul îi încadra desăvârșit chipul distins, simțeam că glasul nu putea să-i fie cu mult altfel, decât îmi răsuna încă-n urechi, în ciuda anilor trecuți.

Revederea mă gâtuia cu-atât mai mult cu cât, făcând un pas în spate și cuprinzând-o mai bine cu privirea, mintea îmi fu aruncată în timp, pe loc, la vederea straielor pe care le purta. Cu fir subțire de borangic țesut cu roșu și cu negru, îi curgea ie bogată, ca atunci când eram copii, iar pe poale îi strălucea fotă cu fir bătut de mărgele pe catifea neagră pană de corb, din care țâșneau boabe aurii și spicuri de grâu și cercuri întortocheate, spirale nesfârșite, coloane către ceruri și toate mă fermecaseră-ntr-atât, că greu îmi puteam luam ochii de la ele. Toate lucirile astea aveau o limbă a lor și mă duceau cu mult înapoi în vreme. Încă de dinainte să zică Ida mea ceva, îmi vorbeau ele, semnele, din limba ce o vorbeam pe când eram copii… Gruie, de unde-mi vii, tu Gruie?… că pe tine te cheamă alte vremuri… Priveam gura ce trebuie că le rostise, dar nu-mi părea că se mișcase. Glasul îmi curgea limpede în urechi, dar poate c-o făcuse doar cu ochii. Eram atât de năucit, c-ar fi putut la fel de bine nălucă să tot fie… Ida mea, tu de unde-mi vii? De ce acum, când mă-mpăcasem cu hău golit de viață? Îmi zburase gândul înainte să-l pot întoarce îndărăt, dar fără îndoială nu slobozise afară, de piatră ce eram și gânduri încleiate, că nu știam de-i zi ori noapte…Vin de departe Gruie, vin că nici prima oară n-am venit cu totul. Nu mai sunt Ida ta, sunt Zena, de m-oi găsi tu oare? La auzul răspunsului ei, mintea vâscoasă se-nvârtoșă mai abitir să curgă în gând mai deslușit, ori să închege două vorbe, dar trupul nu mă asculta nicicum.

Am închis ochii trăgând nădejde că mi s-or limpezi toate îndată ce-i deschid, iar tulburarea se prelinge-n vreme-apusă și-mi revin în trupul ce-l știam și-n mintea deopotrivă. Când i-am deschis, din soarele apus mai rămăsese fir subțire de țesut într-o poveste ce singură se furișa în ziua următoare. Liniște-n jur. M-am scuturat. Dădui să urc pe prispă, s-alung frunze căzute și câte și mai câte de primprejurul conacului, acum că se lăsa de toamnă pe sfârșit. Nimeni nu mai venea de-atunci, de când conacul fusese pustiit tot de soldați în fel și chip. Nimic nu se-alesese de-averea lui Nichifor Iorgulescu. Dar mai mâhnit fusese tot satul când fură martori la așa măcel, că nimeni din familie nu supraviețuise înstăpânirii celei negre. Unii ziceau că doar Zenaida se ascunsese-n podul casei pentru luni bune, dar vorbe doar păreau, căci nimeni nu știa pe unde-i urma, ori dacă fu într-adevăr de netăgăduit.

– Sara bună, Gruie! Ia, cum îți mai merge?, mă-ntrerupse cu voce răgușită, din șirul amintirii dureroase, moș Truică.

– Seara bună, Mos Truică!, brusc mă scuturai de-nchipuiri. Îmi merge, taică, binișor. La mata, toate așezate?

Oftă prelung, în loc de răspuns. Se-ntoarse către drum înainte și se-ndreptă atât cât putu de spinarea gârbovită.

– După ce-i termina cu treaba, tu lasă ușa descuiată, ori pune cheie pe sub prag, că vine seara Zena și n-are a descuia și-așa se-nfurie, zăluda…

M-am apucat s-adun frunză cu frunză.

 

[foto via Mark Muller]

 


Străjeri de taină mare

pitici

– Unde e? Trebuie să fie aici! Of, of!, aproape țipă Norgomi.

– Aici, aici!, strigă unul dintre ei, mai-mai să scape ochelarii de pe nas, săltând de fericire. Apoi, cu un glas stins: Aaaah, nu! Aici e altă poveste…

– Ce ne facem? Ce ne faaacem?, se încecă în necaz Grunri, acoperindu-i pe ceilalți cu vocea lui mai amplă decât înălțimea lui, cât un degetar.

Zarva umpluse toată încăperea în așa fel încât nu părea să mai fi rămas strop de aer neumplut cu zgomot învolburat de freamătul lor. Vocile se țuguiau una într-alta de parcă într-adins voiau să lege șoaptele și vaietele prelungi și să nu piardă nicio vorbuliță care s-ar fi putut dovedi crucială. Sfetnicii căutau, răsuceau, întorceau tot pe dos, nu lăsau la întâmplare nici o literă, ori vreun semn, chiar mai șters de tuș ori de cerneală. Se puseseră pe treabă, iar răspunderea de găsi cât mai repede cu putință, apăsa pe umerii lor pricăjiți, cât un munte pe spatele unor furnici. Totuși, erau gardienii celei mai mari taine, iar acum fuseseră puși în situația nemaivăzută de a-și justifica paza care nu fusese tocmai strașnică. Ca dovadă, secretul cel mai bine păzit alunecase dintre paginile cărții și, primejdie mare! Putea ajunge pe mâini nevrednice. Și atunci ce s-ar fi ales de ei și de toți copiii care visau noapte de noapte?

– Trebuie să găsim o cale, rosti din nou Grunri. Nu putem lăsa să scape cea mai mare taină din lume. Nu am fost puși degeaba să păzim cel mai grozav secret, ci pentru că am dovedit că suntem păstrătorii cei mai de nădejde.

Grunri avea barba cea mai albă. Piticii nu aveau vârstă, dar se ghiceau unii pe alții după cât de albiți erau. Cei mai de seamă se vede treaba că aveau bărbi lungi, bogate, dar mai cărunte. Așa era a lui Grunri. Iar la ultimul Sfat de Taină pe care îl ținură cu privire la soarta Lumilor, toți piticii se puseseră de acord ca Grunri să le fie căpetenie. Avea tot ce aveau ei nevoie ca să îi cârmuiască. Era înțelept, spunea cele mai întortocheate ghicitori, de-i punea zile în șir pe gânduri, avea vocea adâncă, de le ciulea urechile tuturor pe loc, iar când rostea ceva parcă se împământa. Lumea prindea rost cu fiecare vorbă a lui. Mai presus de orice însă, când vreuna dintre povești o mai lua razna și se mai trezea, rar ce-i drept, că știa Grunri să le țină în frâu, să zburde dintr-un tărâm într-altul, eh, atunci Grunri făcea ordine din două mișcări, așa încât rostul lumii să nu fie tulburat. După două sau trei încercări grele, în care piticii se luptaseră din răsputeri să țină orânduiala, când se pomeniseră că Stihiile o luaseră la goană și ba pârjoleau, ba potopeau, ba înghețau tot ce le stătea în cale pe tărâmul altor basme în care se abătuseră nelegiuit – și nu pentru că se rătăciseră, ci pentru că voiau să calce granițele până la capătul lumii – ei bine, trebuiră ei de câteva ori să se prefacă în uriași, iar asta se întâmpla foarte rar. Însă Grunri, care îi chemase pe toți piticii din Subpământ la luptă împotriva neorânduielii, care era în primejdie să arunce toată lumea știută într-o negură, în care oricât s-ar fi preschimbat ei în uriași falnici, nu ar fi izbutit să îi doboare, mai ales că aceștia aveau obiceiul de a-și împreuna puterile cu balauri, jumătăți-de-om-jumătăți-de-fiară și îndeosebi căpcăuni.

Acum era grav. Pericolul nu venea de la răzvrătiți pe tărâmurile lor care voiau să rupă zăgazurile, ci de la Hel mai ales, care pesemne căuta răzbunare pentru atunci când Grunri și oastea lui de Pitici-Uriași o aruncase în genunile Subpământului. Grunri simțise că pământul fierbea de la o vreme, iar din când în când tresălta, de ca și cum cineva bătea din picior a nerăbdare… Tare îi era teamă că Hel ardea să iasă acum să-și răzbune mândria de a fi fost înfrântă de niște nimeni mărunți cândva și să-i facă scrum.

Făcu sfat în seara aceea, pe loc, acolo printre sutele de cărți legate în piele, revărsate care încotro. Nu mai era vreme de pierdut. Piticii bocănitori ziceau una, mărunțeii alta. Zumzăiau și căutau frenetic încheierea poveștilor și… nu era de găsit! Grunri își mușca barba și mormăia că venise clipa în care Hel căzând în cazanul Subpământului urlase cu ultimele puteri că va veni vremea când ea va sfârși poveștile pe lumea asta, iar atunci va fi prăpăd. Gwydion, magul înțelept, veghease atunci, că doar el îi dăduse sarcină să învingă pe Hel și-i pusese pe el și pe oștenii lui, pitici de nădejde, să păzească cu sfințenie fiecare filă în parte în fiece noapte, fără cusur, și să se încredințeze că totul rămâne neschimbat, altfel Ordinea Lumii avea să se tulbure și urmau șapte ani de beznă rea, în care s-ar fi aflat sub stăpânirea Făpturilor Fără Nume.

– Zic să chemăm cu mic cu mare și pe piticii din Regat, zise ferm Zorlun, privind pe fiecare în parte în ochi.

– Așa e, așa e!, răsunară ca un ecou Vuik, Kerlum și Hael.

– Doar oastea noastră de Subcolină nu-i de-ajuns! Hel o s-arunce urgia pe noi, continuă Zorlun.

Grunri, așezat pe un scăunel mai sus decât ceilalți, tăcea și-i asculta adânc pe fiecare. Din când în când trăgea aer adânc în piept și-i dădea drumul de parcă voia s-arunce o greutate nevăzută de undeva din adânc. Bombănea și le dădea dreptate fiecăruia.

– Eu nu cred că putem să ne batem cu Hel așa…, rosti pițigăiat Horli, după care își înăbuși ultimele silabe.

Toți ochii aruncau foc în Horli, care se chircise aproape. Grunri ridică brusc ochii de deasupra pipei.

– Ia, zi, dar cum crezi tu că izbândim?, se sumeți Zorlun către Horli, care se făcea din mic în și mai mic, că părea că dispare. Horli vorbea rar, nu numai pentru că râdeau toți de el, că avea voce pițigăiată, ci pentru că știa să spună lucrurilor pe nume și văzuse că asta nu prea place celor din jur, așa că băgase el de seamă că era mai bine să tacă. Iar din când în când, doar dacă simțea el că ia lumea foc, atunci vorbea. Chiar și așa, avea impresia că vorbele lui picau ca toporul în moalele capului, dar avea mulțumirea că, într-un fel și în cele din urmă, ajutau.

– Horli grăiește cu minte, zise Grunri. Oricât de mulți am fi, chiar și cu oastea din Regat, nu o putem răpune pe Hel. Dar am putea chema altfel de ajutoare, pe puterea lui Hel, și-atunci ne-om lupta în luptă dreapta și pe potrivă. Am să-l convoc pe Gwydion cât de curând să ne sfătuiască cum să pornim la drum. N-avem multă vreme de pierdut. O noapte și-o zi, căci mâine noapte vor dori copiii să citească povești și vor descoperi tot necazul. Noi vom avea atunci două lumi de vindecat, a noastră și a oamenilor. Ori asta-i treabă mult peste putința noastră. Noi suntem gardienii tainei din povești. Mai departe puterile noastre sunt depășite. Nu trebuie să lăsăm să se ajungă acolo. Cu foarte mic, cu mic și cu un pic mai mare, așa cum suntem noi croiți, avem o însărcinare mare, cât să nu se ducă rotocol într-alta și mai mare, pe care noi n-o vom mai duce. La treabă, așadar!, îndemnă Grunri ferm. Încetați să mai căutați capătul poveștilor. E limpede c-a fost furat de Hel. Toți căpcăunii ei vor căuta filele goale lăsate-n voia sorții. Și-atunci să te ții nenorocire! E nevoie acum să căutăm ajutoare care să ne sprijine s-o răpunem. Întoarceți deci fiece pagină oricât de roasă și-ngălbenită și chemați din ele la luptă de la cel mai mic solz de pește, tăune ori vultur sus pe cer și dimpreună pornim la drum.

Cât ai pocni din degete, piticii se înturnară la cercetat file de poveste de nu rămase una nerăsucită, și-așa se puseră pe strâns pene de corb, albine, păsări cu grai de om, frunze cântătoare, omuleți de prin văgăuni, până la ființele apelor ori uriași ce trăiesc în vârf de munte și țin stelele.

Ce-a fost în noaptea aceea, puțini au curajul să povestească, cu atât mai puțin noi aici, căci o taină e-o taină până la capăt. Când oastea, plâpândă la prima vedere, se înfruntă cu urgiile aruncate de Hel peste lume, părea că-s doar două clipe în care totul s-ar fi cufundat în cei șapte ani de întuneric, atâta de cruzi și răzbunători erau. Dar istețimea lui Horli de a se lupta într-alt fel decât cu forța îi răpuse pe Hel și oastea ei de păcură mai iute decât ar fi nădăjduit. Pe când toți fremătau printre filele cărților căznindu-se să le găsească sfârșitul ori ajutoare, Horli cu pana înmuiată-n cerneală aduna una câte una și o rânduia înapoi pe raft, nu înainte însă de a scrie pe ultima filă: Sfârșit. Dacă știa el că asta o să-i năucească pe căpcăunii lui Hel când se puseseră pe înfulecat povești, probabil n-o vom ști niciodată, căci numai la asta nu se-așteptau nătângii.

Ce știm este că totul e rostuit întocmai cum trebuie să fie, că noaptea următoare și cea de pe urmă și până-n zilele noastre și-au urmat firesc înlănțuirea, așa încât cine citește acum povești fie-și găsește încheierea-n ea, fie și-o caută într-alta, căci ele nu s-or sfârși acum nicicum.

— SFÂRȘIT —

[Foto via art-of-ahonore.blogspot.com]

 

 

 

 

 

 


Ida

bw

– Da, stau cu chirie în viață.

– Cum așa?, i se arcuiră sprâncenele.

– Așa bine, cum auzi, răspunse sec Ida.

Se întoarse cu totul către ea. Lăsă deoparte curățatul pipei și-și duse parcă greutatea gândurilor pe brațul cu care se sprijinea. Ida stătea de cealaltă parte a mesei. Capul îi era greu. Părul îi acoperea jumătate de obraz, pe care fire groase săpau șanț. Colțurile gurii, altfel posace, pulsau involuntar și-i trezeau scurt chipul cu câte-un spasm. Ida se obișnuise însă și nu le mai băga în seamă. Pentru Vicarie asta era un spectacol. Minute bune lăsa tăcerea să sape, numai ca să surprindă șuvițele de păr date imperceptibil la o parte de tremurul gurii. Își închipuia atunci Vicarie că Ida avea neînchipuit de multe de spus, dar și le amuțise pe toate. Acum pe dinăuntru obosite de atâta trudă, vorbele împungeau stăruitor din când în când chipul. Odată și-odată tot o veni ea și la biserică să-și verse oful. Se vede treaba că doar amintirile o mai țin vie, își zise Vicarie în gând. Întinse mâna după două nuci și le sparse una de cealaltă într-o mână, dintr-o singură mișcare. Le curăță tăcut.

– Nu vin. N-am ce zice în biserică. La ce bun vreo spovadă?, îi curseră vorbele din gură atât de slab, că Vicarie abia le auzi. Se lăsase lumina câș pe-o bucată de fereastră și-i părea că-i șterge anii. Pesemne că vreo zvâcnitură de buze îi descoperise tot obrazul acum. Se mai vedea încă cicatricea. Ida nu și-o acoperi. Ochii îi alunecau în vreun hău negru și viu în amintirile ei.

Vicarie dădu să se ridice. Ida îl opri brusc, fără să rostească un cuvânt. Întinse mâna către el și o apăsă cât să priceapă să stea jos. Vicarie se supuse. Tăcu în continuare.

– Aici, Vicarie, aici.

Acolo, în bucătăria cu tavanul jos, era locul ei sfânt. Vicarie atingea ușor tavanul. Ida nu. Ea trebuia să se aplece. Îi vorbea așa cocârjată ori de câte ori dădea pe la ea să vadă ce mai face. Niciodată nu se gândise Vicarie de ce i se părea mereu că un nor de smerenie o însoțește mereu pe Ida acasă. Altfel, era femeie mândră ce-și purta spatele drept oricât de cenușie știa că îi fusese viața. Vicarie pricepu că dacă vreo mărturisire i-o ușura vreodată sufeltul Idei, atunci numai în bucătăria care o frângea de spate are să se-ntâmple. Își puse mâinile bătrâne pe masă și așteptă pe Ida să vorbească. Se scurse tăcere adâncă, brăzdată rar de dangăt de clopot și-o toacă. Departe, după deal, în vale.

– Păcatul mi-i că oi murit când mi s-o dus copilul. Eu m-oi fi omorât atunci pe mine cu mâna mea. Și greu mi-e să mi-o iert. De-aia tot șed eu cu chirie-n viață. Că nu mi-o merit. Îi tot ce-ți spun, părinte. Și mă duc.

Vicarie clipi prelung și întinse tăcere sfântă peste tăcerea Idei. Știu atunci că alte vorbe n-aveau să mai zvâcnească vreodată din gura Idei. Și plecă.

 

[Foto © Jochen Hein]


Patru stele

innocence

– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

 

[Foto © Alain Laboile]


Șezătoarea

femei-torcand

Am intrat în odaia străpunsă de-un fir rătăcit de lumină, pe neștiute. Am apăsat slab ivărul care a descleștat zăvorul și-am intrat. Sub tălpi zăpada geruită gemea. Aș fi vrut să calc în văzduh, numai să nu se audă scrâșnetul sub mine. Nu-mi era dat să intru acolo, dar mă ajutase Leonica să mă strecor. Zicea că să las babele să zică ce-or vrea. Știu eu mai bine ce-i de făcut să se dreagă mirăturile și să rupă fermecăturile.

M-am șters de peretele aspru până ce-am dat de-un stârciog. Acolo m-am așezat trăgând nădejde că nu m-or văzut babele când am intrat. Așa-mi zisese Leonica: tu, când te-i furișa acolo, buzele să ți se lipească, iar din tine să nu vază ni’ic, auzi, tu, băiete? Că neam de bărbat n-are voie să intre să spurce dezlegarea. Tu, băiețandru cum ești, ăi avea voie, că io-s a bătrână și știu. Apăi, mai bine decât toate cotoroanțele, știu că-i nevoie de viță tânără. Zic eu să te duci, apăi, te du. Las’ că-i vorbi eu cu Eftimița și-oi potoli-o, dacă s-o stropși la mine.

Mă trezii dus încoace și-n colo și nu știam de ce. Leonica mă trimitea sus, la casa lui Moș Tudose că, zice, acolo s-or duce toate babele-ursitoarele și-or scăpa pe Niculăiță al Tudorei. Cum pe fața Leonicăi nu rămăsese loc de zis ceva, eu, care oricum nu cutezam să răsuflu prea tare de frică să nu m-audă, așa era de neînduplecată Leonica, am tăcut mâlc, mi-am înșfăcat repede cojocul și-am pornit spre Moș Tudose. Toată lumea zicea așa, dar Moș Tudose nu mai era demult. Îi rămăsese casa, în care s-aduna toată lumea și care era în mijlocul satului spre răsărit. De-a dreapta casei, la cateva ulițe mai încolo se sumețea către cer turla bisericii cu o cupolă argintie de-mi lua ochii când o mângâia soarele. De-a stânga, după fântână se-nșirau case până la poalele munților.

De jos, așezat pe scăunelul de lemn, abia zăream chipurile femeilor. Niciuna nu-și ridicase privirea când intrasem, semn că scăpasem nebăgat în seamă. M-am mai liniștit oleacă. M-am afundat și mai mult în întunericul în care mă simțeam la adăpost. Când mi s-a liniștit suflul cât să nu mi-l audă nimeni, am întins un pic gâtul să văd ce-i prin jur. În jurul vetrei erau adunate toate femeile din sat. Vedeam pe-a Tudorei cu chipul ca varul, apoi înfirate pe lângă ea, mai întâi toate văduvele, urmate de toate femeile măritate, iar abia la urmă, cele mai tinere. Toate aveau capul acoperit de broboade. Bătrânele cu șirinci întunecate. A-le mai tinere cu unele mai înflorate. În ungherul de-a dreapta vetrei toate ședeau mai îngrămădite. Nu pricepeam de ce. Toate țineau bine vârtelnițele și răsuceau fuioarele aproape în același ritm. Dacă se oprea una să mai scarmene un pic caierul, toate se opreau, făceau la fel și porneau iar.

Numai vatra dădea lumină în încăpere. Și totuși, de unde ședeam eu, vedeam cum lumina părea să cadă pe locul unde ședeau femeile mai înghesuite. Dar nu zăream nimic în spatele lor. Mi-era frică să-mi schimb locul ca să văd mai bine. M-am înfundat mai bine în scaun. Tăceam și ascultam.

Din când în când mai rostea câte o cimilitură vreuna, urmată fără pauză de alta care zicea câte o snoavă. Printre ele însă băgai de seamă că se auzea un zumzet. Păreau tot vorbe rostite, dar nu le pricepeam sensul, nici nu le auzeam răspicat ca pe celelalte. Frânturile astea deveneau din ce în ce mai dese și odată cu ele sporea și freamătul femeilor, care crescu, crescu până ce înlocui de tot toate rostirile de până atunci. Când murmurul prinse de se-nălță mai cu foc, am băgat de seamă că-și întorceau capetele către locul unde ele ședeau mai înghesuit, până când ușor se dădură la o parte și lăsară să cadă căldura vetrei pe-o luică mică în care era înfășurat Niculăiță al Tudorei. Mi-am îndreptat privirile către ea pe dată. Chipul îi era acum ca focul din vatră. Ochii îi sclipeau de luminau odaia dimpreună cu focul. Femeile întețiră descântătura. Urechile mi se ciuliseră într-atât că păreau că-mi părăsesc capul și mi se lipesc de buzele femeilor… unde popă nu toacă, unde câne nu latră, și lasă pe Niculiță curat, și zile să aibă, și boală să piară, cu foc să se ardă, în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face, și tânăr mi-l duce, ca Toma mi-l face să crească… să …fie de leac…să…

Când mi-am auzit numele am tresărit de mai să crape picioarele stârciogului pe care ședeam. Nicio clipire pe chipul femeilor, care continuară.

…în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face…

Bietul Niculiță, acum pricepui. Babele ziceau că are blestem de neam și că Tudora, maică-sa, singură nu poate să-l desfacă. Se tot foiau de o săptămână de când se născuse, pe lângă el, că avea fierbințeli, dar că nu dregeau nimic doar cu sare amară și scoarță de salcie. Îmi zisese mie Leonica că-i nevoie de neam de bărbat cu porodiță lungă și sănătoasă și-i picară ochii pe mine. Pe loc nu-mi zisese nimic. Apoi, am auzit-o murmurând mai mult în barbă. Toma, băiet frumos, ai tăi trăiesc de nu-i mai cheamă Dumnezeu. Fir de om sănătos care să-nchege râvnele și să-noade fermecăturile ne trebuie nouă. Apăi tu ăi fi cel ce scapă pe Niculiță. Du-te de-i dă suflu, băiete. Asta ți-i soarta. N-am mai auzit nimic apoi, până ce m-o trimis în seara cu stele de foc și ger mut și surd la casa lui Moș Tudose.

 

[Foto © Kurt Hielscher]


Nojițele

descult

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, stinse iute vorba Dumitra către fiu-su. Simion rămăsese de cu seară într-o întunecime tulbure.

– Nojițele, Simion, că trece vremea și nici lumânari nu mai am, că mi le-or luat babele la priveghiul lui Filimon. Dumniezău să-l hodine! Da’ acu’ hai de n-om pune pe drum că pân’ la vrăciță-i cale lungă, Simioane. Iar eu nici bucate nu mai am în cămara de la moară. Hai, hai, că-i vremea bătrână.

Smaranda i se-nmuiase pe picioare cu trei zile-n urmă. Nici copilă, nici femeie, așa-i părea de la o vreme. O lăsa pe prima-n spate grăbită să se facă mare. Urcase sus la schit cu lemne de iarnă și-acolo rămăsese, că seara o luă cu amețeli și febră. Dumitra o văzuse palidă de mai multă vreme, dar și-a zis că-i de la vreme, că demult nu se pusese pe-așa vifor cu toamna-n cap. Despuiase vântul toata marginea de pădure de vedeai din pragul schitului toate văgăunile și scobiturile unde se ghemuiau dihaniile codrului. Numai noaptea mișunau dintr-o scorbură-ntr-alta, și asta numai dacă nu pârâiau pietrele trosnite de ger în două. Sus, la schit încremenise lumea și așa avea să rămână până după Florii. Așa că trebuiau degrabă să coboare. Numai că acum aveau să care pe Smaranda, că singură pe picioare nu ducea. Când își mai revenea de-și mijea ochii preț de clipe puține, bălmăjea sunete nedeslușite. Tohii…Tooohiiii… zicea ea.

– Mamă, Smaranda abia dacă respiră. O s-o cărăm tot drumul. Pun drugii la roabă și-om trage-o cum om putea pe cărare-n jos, că-i drumul mai scurt, zise Simion trântindu-și clopul pe masă și-apuncând de-o cușmă cu blană să-i țină mai bine de cald. O îndesă bine pe cap și dădu ușa de perete, plin de furie pe-o soartă pe care n-o pricepea nicicum. Soră-sa, Smaranda, era cel mai curat om din lume. De ce stătea acum în prag de lumea ailaltă, se îndârjea să nu priceapă. Ce Dumnezeu veghea asupra lui și-a ei? Se înciuda că nu-i dă rost. Își înfipse pasul în pământ și se duse-n spatele schitului după drugii de fier. Scotea flăcări pe nas de năduf, nu abur de-ngheț. Gerul înțepenise orice piuit prin pădure. Lighioanele-și vedeau de iarnă.

Năucită de Simion, Dumitra încremenise-n prag. Acum, că-și luă seama la cum simțea Simion scurgerea Smarandei în altă lume, parc-o trăsnise ceva de nu se putu mișca vreme bună. Își reveni când o plesni gerul peste obraji, vânzolit înăuntru de ușa dată de perete, în spate de Simion. O-nchise și iuți pasul către Smaranda, nici ea nu-nțelegea de ce-i ceruse îndârjită lui Simion să lege bine nojițele. Doară nu avea să meargă pe jos. Ei or s-o care până la vrăciță-n vale. Cu ce-avusese ea pe sus plante sau prafuri, nimic nu fu de leac. Tare-i era teamă că fusese rău descântată, iar ea nu-i putea face nimic. Se mira și ea cum de stăruise atâta să lege nojițele. Smaranda nu mai purtase opincile de când părintele Antohie se urcase în munți și nu mai coborâse. N-avea atunci mai mult de patru ani. Mă cheamă sus, îi zisese, atunci părintele. Cine te cheamă, tată Tohi?, îl întrebase Smaranda. Ea nu-și pomenise tatăl, așa că părintele îi luase loc cel mai firesc. Mă cheamă, copilă, mă duc. Dar și eu te chem, tată Tohi. Ia, nu-mi pleca! Nu-i după mine, fetiță, mă cheamă, mă duc, îs bătrân. Știu ei ce știu. Las locul altora tineri. Tată Tohi, tu nu-mi pleca! Bătrânul șterse cu podul palmei scânteia de lacrimă de pe chipul Smarandei, luă din traistă o pereche de opinci făcute de el și-i spuse copilei: Ia-le și drum fă cu ele, călăuză să-ți fie pe unde-ăi apuca. Te-or duce prin lume și te-or purta. Te-or duce la mine, când o fi vremea și-așa, vezi, nu ne-om despreuna. Mă cheamă acum, ia, că mă duc. Nu mai zăbovesc că altfel îi bai.

Din ziua aceea părintele Antohie nu mai coborî niciodată. Vârful muntelui se îmbrăca mai în fiece seară într-un inel de nori. Cela-i patul în care ăi dormi, îi mai spusese parintele, înainte să se-aștearnă la drum. Smaranda nu vru în ruptul capului să-și pună opincile în picioare. Le purta înnodate în jurul gâtului, lăsate pe spate sub părul lung de culoarea ruginei, fie iarnă, fie vară. Și umbla desculță.

Când o văzu cu trei zile în urmă Dumitra că-și puse prima oară opincile-n picioare, dădu s-o-ntrebe ceva, dar paloarea de pe chipul feței o-mpiedică. Se luă cu treabă și nu-și luă de grijă.

– Tu, ce-i cu soră-ta, de-o-ncepu’ să umble cu opincile lui Antohie?, întrebă Dumitra pe Simion. Cu lingura-n ceaun, învârtind fiertura, Simion se făcu pământiu. Pomeții obrajilor îi coborâră până aproape de colțurile gurii, care la rândul lor atingeau bărbia. Din ochi îi curgea un fir subțire de cenușă. Nu mai auzea nimic. Se-mplinea. Ce zisese părintele se-mplinea.

Se smuci de lângă oală, mai s-o răstoarne și se năpusti afară. Începuse să ningă cu ace de gheață, care i se-nfigeau fierbinte în carne.

Dumitra rămase tehuie în prag.

– Măicuță, eu nu las ursita să ia pe Smarandă. Hai de mergem iute la vrăciță să-nchege ce-o zis părintele. Hai, ia că pun brânză și mămăligă-ntr-o năframă și hai iute, că-n noaptea-asta s-o pune pe viscolit. Nu-i vreme. Trei zile or trecut și fierbințeala nu i-o trecut cu măcriș. Îi mai mult de-atât. Părintele știe că nu-i copil mai curat ca Smarandă. O cheamă, măicuță, o cheamă, înghiți vorbele Simion odată cu nodurile de lacrimi pe care voia să le-ascundă de mamă-sa.

Dumitra închise ochii. Acum îi era limpede. Dădu din cap, semn că-nțelese către Simion. Nu era vreme de pierdut.

Apoi, își puse broboada pe cap și se-ncuie în paraclis. Când ieși, mai ținea mâinile încă împreunate în rugă. Cu ochii-n pământ, ca să nu-i întâlnească pe-ai lui Simion, se duse țintă la opinci. Trase aer adânc în piept și-i spuse lui fiu-su:

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, Simioane. Ele-or purta-o pe drumul ales.

 

[Foto © Gina Buliga]


Vlăhița

fog

– Că mi-era drag, tu, auzi? De-aia tot veneam pe-aci și-mi făceam de treabă. Da’ nu era el cu gândul pe-aici, asta ți-o spun limpede. Îi tânjeau ochii după altă viață. N-aveam să pricep nicicând de ce nu-și făcea de drum, de ce nu se ducea unde-l trăgea sufletul? Stăăăătea așa și se perpelea mocnit. Nici rânduială nu-și făcea aici, nici nu-și căta de drum, unde-l chema de suflet să se rostuiască. Acu’ zi, tu, eu ce să cred? Când m-am pus în zori pe drum de-mi ieșiră-n cale ai lu’ Stamate și m-or ținut, de mi-era că urcă soarele prea sus, iar eu nu m–oi apucat de treabă, l-am vazut cum iese pe poartă, cu clopu-ntr-o parte, cu ochii înveliți în somn încă, dar cu pas sprinten. După ce-am izbutit să scap de-ai lui Stamate, că mă țineau o viață priponită, m-am căznit să-l ajung din urmă. D-apăi tu știi cum îi Brumar, zici că las’ că mai e un pic pân’ la iarnă, iar când ieși din casă de sub plapuma vetrei, numa’ ce se lasă-n oase frigul ăl mic de-ți curge-n vine numai abur rece. Am mărit pasul să-l prind din urmă, că ceața nu m-ajuta. La fiece colț de cărare, numa’ ce-l zăream oleacă, cât să nu-l pierd din ochi. Acu’ nu-mi venea să-l strig, fată dragă, că nu se cădea. Dar tare-mi lunecau tălpile să-l ajung din urmă. Era a doua zi de după soborul tuturor îngerilor. Clopotele bisericilor parcă-nghețaseră. Dangătul de cu-o zi înainte parcă era sorbit de ceață. Iar a doua zi, auzi, e cum îți spui, era prima zi din săptămână, când vorba-ți ajunge nemijlocit auzită de îngeri sus, în cer. Iar eu alergam după cele trei zile, ultimele trei zile scăldate-n soare. Așa-mi zisese mie taica de la mânastirea Șinca, că numa-n ele mai am de pus dorință și mi s-o-mplini, că de-aia ascultă îngerii cu urechea lipită de sufletul tău în prima zi din săptămână. Iar eu eram înciudată și pe-ai lui Stamate că m-or ținut din drum, și pe pătura asta groasă de ceață, că mi-l fura la orișice cotitură. Iar el pas hotărât ce-avea, nici nu știi. Iar eu de-aia mă grăbeam. Nu mai văzusem eu așa bărbat prin locurile-alea, toți molâi și șubrezi de înger. Ăsta nuș din ce era făcut, tu dacă-ți zic, că parcă se clătina un pic pământul când își proptea talpa-n el. Toți îmi ziceau că-s nebună, dar mie nu-mi păsa. Eu visasem la el în noaptea de-i soarele încununat cu luna, de-mi pusesem busuioc sub pernă. Întocmai îi era chipul, așa l-am visat. Iar când poposi la noi în cătun, eu am știut pe dată că el e. Da’ n-am zis nimic, că-l priveam din umbră pe oriunde mă duceam. Ce-avea el ochi pentru mine? Aș! Dar eu nu m-am dat bătută. Mi-am văzut de-ale mele și-i ieșeam în cale. N-am schimbat noi nicio vorbă, dar lunecările astea unul pe lângă celalalt erau ca vorbele, auzi? Cred că îngerii ni le purtau de la o ureche la alta, altfel nu știu cum de ne potriveam să ieșim în târg cam pe la același ceas. Numai că noi n-aveam timpul de pe lume. Curând trebuia să ne luăm seama de-acolo. Ai lui Undrea ne-așteptau. Iar asta nu era de bine. Luau pe toți de nu se născuseră-n sat și-i duceau de-acolo. În adăposturi, ziceau. Dar eu eram tânără. Ce să știu? Vreme bună oricum n-avea să vină, ba chiar bătrânii vesteau de-un îngheț cumplit, așa mă căzneam cât îi ziulica de mare să-i dau de urmă și să-l previn.

Am așezat două pere coapte într-un blid de pământ ciobit. Alături pe un ștergar ședea o bucată de brânză tăiată pe jumătate și-o ceapă. Ascultam fără să pierd vreo urmă de suflu ce-mi așternea Vlăhița lui Cernea. Încercată femeie. Salvase de la pieire pe mulți când le fu pârjolit satul. Ceața de-afară i se prelinsese în ochi, care cărau cu ei povești cutremurătoare despre un război crunt, și despre care nu cutezam să-ntreb nimic. Când lucrurile păreau înficoșătoare, peste ceața din ochii ei se lăsa întunericul. Tăciune mut i se făceau ochii, iar gura posmăgită i se-mpietrea. Așa c-o lăsam pe ea să-nșire ce-o lăsa sufletul. Mă privi ghicindu-mi întrebarea, căci Vlăhița citea tot.

– Vrei să știi dacă l-am revăzut după ce-am fost luați din sat și duși de-aci? M-am întors după șapte ani. Îmi văzuseră ochii mai mult decât puteau duce. N-m apucat să-l previn atunci. Mi-am chemat îngerii din nou să ducă vestea în fiecare început de s’tămână la urechile lui, dar pesemne căile se-ncurcară, ori îngerii nu mai găseau calea-n pustiul ăsta înecat în pâclă. Zile cu soare eu n-am mai vrut să găsesc de-atunci. Ies numa’ pe ceață. Mi-s dragi tăte zilele de-ncep cu Răpciune pân’ la Călindariu. Îs reci, iar mie mi-i bine-n ele. Mai pe seară ies iar, știu c-o să-l zăresc, poate pe Drumul Crucii, poate pe sus pe la biserica lui Gavrilea… Oi vedea…

 

[Foto via Lucille Burns]


Chiva de la răscruce

key

– Lasă-le să ardă toate, îmi zise ridicându-și ochii pe jumătate. Vezi că în coșul cela de nuiele mai e o mână de vreascuri. Așa o fi să fie iarna. N-ăi văzut? O venit devreme anu’ ăsta. Om ședea mult pe lângă vetre, îți zic băiete, c-așa o fost și când mi-o murit mie bărbatul. Șepte ani s-or dus de-atunci.

Curăța cojile de nucă într-o liniște de mormânt, pe care și eu o întrețineam fără să suflu. Mi se părea că dacă îndrăzneam să mestec vorbele, aș frânge firul ăsta neîntrerupt de basm. Furtuna începuse de cu-o noapte înainte. Nu mai aveam cum să cobor la vale. Mă prinsese sus, la maica Chiva, lângă stână. Nici ea nu mai putea coborî. Sus, aici, îi murise omul și venea oricât de des o țineau pe ea picioarele.

– Vin să-i văd umbra, băiete. S-o dus el sus, și mi-o zis. Păi da, mi-o zis el cu vreme bună-nainte că se duce. Da’ eu n-aveam vreme de povești. El le-așternea. Mie mi-ardea de treabă, că cin’ s-o facă? Acuma-mi pare rău, că trecu și viață și om vrednic ce-oi avut și m-oi grăbit, de n-am avut să-mpărtășesc ce-i mai bun. Își primea viața-n brațe, asta făcea omu’ meu. Când o murit, zău de nu era mai tânăr cu douăzeci de ani, de-ți zic, tu cop’chile, nu fă ochii mari, c-așa-i! Așe tânăr era, cu piele coală lină de hârtie, cu păr negru-corb, nu obj’doi cât o făcu’ el prin primăvară de Sângiorz, deși tare bine se ținea. ’nalt, semeț cu spinarea dreaptă. Strașnic om! Noroc ce-oi avut!

Grămăjoara de nuci urca acum către jumătatea scaunului. Numai prin părțile astea mai văzusem prin casele oamenilor scăunele cioplite cu trei picioare. Mai că niciunul nu era cu patru. La fel cum troițele erau mai dese ca pe oriunde, iar răscrucile bătute în drum de n-apucai să cotești dreapta ori stânga, că ți se-ncrucișa drumul. Prin partea locului, oamenii erau foarte cumpăniți. Ascultau mult. Ascultau mai adânc decât vorbeam eu. Mai mereu mă simțeam despuiat, dar într-un fel blând, în care știam că orice mi-ar zice, aveam să mă simt acasă.

Veneam de departe, din munții negri de după coama stânii de sus. Căutam pe nea Pricop. Mi-era, se pare, singura rudă pe care-o mai aveam. Eram orfan de mamă. De tată nu știam nimic. Filica mică, așa-i ziceam mătușii care m-a crescut, mi-a zis că ea era sigură că a murit. Degerat, în munți la tăiat de lemne, dar niciodată nu-mi zicea mai mult. În timp devenisem ceva mai iscusit și scormoneam subtil după câte-un cuvânt mai mult, doar-doar de-oi păcăli pe Filica. Dar Filica mică se ținea bine, mai mult de două vorbe-n plus, învinețit de ger năprasnic la tăiat de lemne, n-am putut să smulg. Dar și Filica se duse curând. Apucase să-mi zică de nea Pricop și să mă-ndrume la vale-n jos. Numai că eu când m-am pus la drum, valea aia se-ntinse departe, că așa mi-a luat multă vreme cu traista-n spate să bat din poartă-n poartă. Numai că nu-mi deschidea multă lume. Aici oamenii erau chibzuiți. Nu mai eram un copil, deși nici bărbat n-ajunsesem. Căutătura mi-era cu amar și cu frică și, pesemne, că oamenii măsurau de două-trei ori înainte să-mi deschidă. Vremea rea îmi făcea chipul și mai schimonosit de frig, iar când deschideau ușa, până să le dau binețe, zăreau mai întâi jumătate-de-om chircit în el. Și mai întâi se-ncruntau.

– Vezi că-n spate în șopron, sunt două stive. Ia du-te și adă-le! Îmi șopti Chiva, văzându-mă ghemuit și mai aprig lângă vatră. Pe ea cred c-o ținea un foc pe dinăuntru, altfel cum să te ții iernile-n gerul ăsta cumplit? Și ea părea că-ntinerește.

– Du-te de le-adu degrabă! S-o pune pe nins la noapte. Anu’ ăsta încui vara mai devreme. Numa’ ce punem lemnele-aste și ia să vezi, cum te-oi dezmorți. Așa o veni și omu’ meu. S-o dezmorți și el din ger și-o trage pe la fereastră la noapte. Aci, cu fața către vatră.

Când vorbea așa, pe ochii bătrânei se puneau obloane groase. Tăceam. Mă gândeam că nu-i rost să-i stric visarea maicii. Lăsam trosnetul de vreascuri să vorbească. În vârful picioarelor, să nu tulbur pe Chiva, m-am lunecat pe lângă perete pân-afară în șopron. Când m-am întors cu lemnele, bătrâna curăța nucile cu ochii proptiți adânc în scânteile din foc. Părea că ascultă șoapte numai pentru urechile ei. Am tăcut împreună.

Îndrăznisem mai devreme să-i amintesc să m-ajute să dau de nea Pricop, dar Chiva părea că n-auzise întrebarea. Nu eram sigur că ocolise să-mi zică sau nu. Îndepărtase în aer cu mâna întrebarea și-și văzu de treabă fără tulburare. Mai trăia? M-am sumețit eu să-ntreb ultima oară. Nu se mișcă, ci se-afundă-n grămada de nuci de se-nveli de tot în ele. Eu rămăsesem atârnat, nătâng.

– Avem de toate, băiete. Nu-ți fă griji!, zise brusc după o vreme, de curățat necurmat. Dar tare mă simt ostenită. Ia de te du tu și-ajută-mă. Ia cheile cele mari de la poarta veche și-ncuie tot până jos la poarta dinspre apus. Apăi du-te tu sus după pruni și-ncuie poarta către herghelie. Or sta ei bine, caii, până după ce-o trece stihia. Hai de te du, că nu m-or duce pe mine-acu’ picerele. Când te-i întoarce, cată o funie de ceapă prin podrum. M-oi pune de-i face-o tocană.

M-am înfundat în cojoc și-am ieșit în duhul aprig de afară.

Când mă-ntorsei, bâtrâna-n capul oaselor cu lingura-n ceaun mă întrebă: auzi, tu măi băiete, da’ cum ziceai că-ți zice? Iarna e lung-acum, nu pleci curând. Îi limpede.

Am făcut ochii mari.

– Sâmedru-mi zice, maică. Nu-mi știu alt nume. Că cică-i după tata. Îi bine așa?

– Îi bine, închise ochii lung, măicuța. Îi tare bine. Încuie bine ușa-n urma ta.

 

[Foto via Katia Bee]

 


Pătru

Patru

 

– Mai e mult?, mă întrebă cu ochii arcuiți într-un semn de întrebare cu ecou prelung.

Am clipit rar și mi-am mișcat capul involuntar într-un “nu” închipuit. Curaj nu găseam să-i spun că mai era mult până să ajungem. Drumul era noduros, pietrele ne făceau în ciudă. Nici eu, nici fărâma de om care-și târa pașii pe lângă mine n-aveam încălțări vrednice de drum lung, bolovănos.

Întrebarea copilului se răsfrângea în neputința mea. Nu-i făgăduisem nimic. Îl luasem de mână înainte să apuce să-și strige frica. Și-l călăuzeam fără să dibuiesc bine nici eu drumul. Dar el n-avea nevoie să știe asta, așa că ochii mei aleseseră să tacă dacă se mai ițeau întrebări. Se scăldau în schimb în cea mai calmă strălucire, menită să-i liniștească copilului mănunchiul de frici. În spatele lor, îmi înșiram eu întrebările fără răspuns.

Mă trezisem în dimineața aceea de noiembrie ranchiunos, pe când dădeam să aduc apă de la fântână, cu copilul ăsta sfrijit tremurând în fața ușii. Cu gura încă mută, reușii să încheg: Al cui ești, copile? Și cum te cheamă? Îi clănțăneau dinții de frig. Nu reușea să scoată o vorbă. Picioarele-i erau învinețite în ghetele vreunui frate mai mare, se vede treaba, pentru că-i depășeau cu mult mărimea pe care o ghiceam eu. Pantalonii cârpiți abia dacă-i depășeau genunchii, lăsând la vedere pielea marmorată, sloi de gheață. Avea aruncată pe el o haină la fel de mare ca ghetele, dar degeaba, că tot nu-i ținea de cald. În păr avea prinse stele de gheață.

L-am tras mai mult în casă, că abia se putea mișca. L-am acoperit cu o velință groasă și l-am așezat pe-un scaun aproape de soba din bucătărie. I-am turnat un castron de fiertură ce tocmai făcusem, dar bietul nu se putea clinti. Îi dusei eu lingura la gură și încet își reveni în simțiri. I se topeau ușor stelele din păr. Pătru îmi zice lumea, șopti firav.

Târziu bâigui că-și căuta frații. Plecaseră cu ultimul convoi, iar el era cel mai mic. Părinții nu mai erau. Abia rezista. După mers fără oprire trei zile și trei nopți căzuse într-un șanț. Din spate se auzeau mereu bubuituri și foc de arme. Cerul căzuse în adânc, scuipând foc. Picioarele nu-l mai ascultau. Oboseala îi sleise și ultimele urme de frică. Nu-și mai amintea mare lucru, după ce căzuse. Însă când se trezi era singur. Străbătuse crângul strigându-și frații din tot rărunchii. Nu mai erau.

În timp ce-și ducea lingura la gură, lacrimile-i umpleau una nouă pe care o amesteca cu fiertura și o-nghițea. Îl priveam cu noduri. Văzuse multe pentru anii puțini pe care-i avea. L-am culcat pe un pat de scânduri pe care am întins o cergă. Și-n noaptea aceea cocârjată sub bubuituri, am hotărât să plec. N-aveam pe nimeni demult. De la mânăstire plecaseră toți de când frontul se-apropia. Eu mă lăsasem pe mâna Domnului, sperând că va să ne ocolească. Dar de plecat unde să plec? Și pentru cine? Singură eram de-o viață. Maicile fugiseră care-ncotro de multă vreme.

Când se trezi, Pătru își roti ochii întâi mirați, a copil încă netrecut prin viață. Apoi i se-așternu pe chip o perdea de amar.

L-am îmbrăcat cu ce-am găsit, am pus legătura cu pesmeți în traistă, l-am strâns la piept și i-am clipit că-l duc la frații lui, că-l duc de-acolo.

Am pornit la drum, să-i găsesc lui Pătru înapoi ochii mirați de viață. Pe drum prelung, bolovănos.

 

[Foto © Lee Jeffries]

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.