Category Archives: Cufărul cu povești

Pătru

Patru

 

– Mai e mult?, mă întrebă cu ochii arcuiți într-un semn de întrebare cu ecou prelung.

Am clipit rar și mi-am mișcat capul involuntar într-un “nu” închipuit. Curaj nu găseam să-i spun că mai era mult până să ajungem. Drumul era noduros, pietrele ne făceau în ciudă. Nici eu, nici fărâma de om care-și târa pașii pe lângă mine n-aveam încălțări vrednice de drum lung, bolovănos.

Întrebarea copilului se răsfrângea în neputința mea. Nu-i făgăduisem nimic. Îl luasem de mână înainte să apuce să-și strige frica. Și-l călăuzeam fără să dibuiesc bine nici eu drumul. Dar el n-avea nevoie să știe asta, așa că ochii mei aleseseră să tacă dacă se mai ițeau întrebări. Se scăldau în schimb în cea mai calmă strălucire, menită să-i liniștească copilului mănunchiul de frici. În spatele lor, îmi înșiram eu întrebările fără răspuns.

Mă trezisem în dimineața aceea de noiembrie ranchiunos, pe când dădeam să aduc apă de la fântână, cu copilul ăsta sfrijit tremurând în fața ușii. Cu gura încă mută, reușii să încheg: Al cui ești, copile? Și cum te cheamă? Îi clănțăneau dinții de frig. Nu reușea să scoată o vorbă. Picioarele-i erau învinețite în ghetele vreunui frate mai mare, se vede treaba, pentru că-i depășeau cu mult mărimea pe care o ghiceam eu. Pantalonii cârpiți abia dacă-i depășeau genunchii, lăsând la vedere pielea marmorată, sloi de gheață. Avea aruncată pe el o haină la fel de mare ca ghetele, dar degeaba, că tot nu-i ținea de cald. În păr avea prinse stele de gheață.

L-am tras mai mult în casă, că abia se putea mișca. L-am acoperit cu o velință groasă și l-am așezat pe-un scaun aproape de soba din bucătărie. I-am turnat un castron de fiertură ce tocmai făcusem, dar bietul nu se putea clinti. Îi dusei eu lingura la gură și încet își reveni în simțiri. I se topeau ușor stelele din păr. Pătru îmi zice lumea, șopti firav.

Târziu bâigui că-și căuta frații. Plecaseră cu ultimul convoi, iar el era cel mai mic. Părinții nu mai erau. Abia rezista. După mers fără oprire trei zile și trei nopți căzuse într-un șanț. Din spate se auzeau mereu bubuituri și foc de arme. Cerul căzuse în adânc, scuipând foc. Picioarele nu-l mai ascultau. Oboseala îi sleise și ultimele urme de frică. Nu-și mai amintea mare lucru, după ce căzuse. Însă când se trezi era singur. Străbătuse crângul strigându-și frații din tot rărunchii. Nu mai erau.

În timp ce-și ducea lingura la gură, lacrimile-i umpleau una nouă pe care o amesteca cu fiertura și o-nghițea. Îl priveam cu noduri. Văzuse multe pentru anii puțini pe care-i avea. L-am culcat pe un pat de scânduri pe care am întins o cergă. Și-n noaptea aceea cocârjată sub bubuituri, am hotărât să plec. N-aveam pe nimeni demult. De la mânăstire plecaseră toți de când frontul se-apropia. Eu mă lăsasem pe mâna Domnului, sperând că va să ne ocolească. Dar de plecat unde să plec? Și pentru cine? Singură eram de-o viață. Maicile fugiseră care-ncotro de multă vreme.

Când se trezi, Pătru își roti ochii întâi mirați, a copil încă netrecut prin viață. Apoi i se-așternu pe chip o perdea de amar.

L-am îmbrăcat cu ce-am găsit, am pus legătura cu pesmeți în traistă, l-am strâns la piept și i-am clipit că-l duc la frații lui, că-l duc de-acolo.

Am pornit la drum, să-i găsesc lui Pătru înapoi ochii mirați de viață. Pe drum prelung, bolovănos.

 

[Foto © Lee Jeffries]

 


Bătrânul clopotar

 

calugar toaca

Toaca si clopote.mp4

– Să-ți fie de bine!, îi alunecară vorbele din gura posmogită bătrânului clopotar către mine. Moș Antonie părea că se născuse odată cu clopotul bisericii, dar iuțeala din mișcări și strălucirea din ochi sfidau anii cu care l-ai fi cocoșat vrând-nevrând la prima vedere.

De când venisem în Vadul Luntrii trecuseră mai bine de nouă luni. Zi de zi, găseam de povestit cu bătrânul clopotar, dar greu îi ieșeau vorbele slobode. Numai că n-aveam altfel cum să culeg povestea luminii din Biserica Orbului, așa se pomeniseră sătenii că-i rămăsese numele, dar niciunul nu știa de ce. Tot ei șușoteau că numai Moș Antonie știe. Mai știuse și nevastă-sa, Sofia, dar se prăpădise de curând. Și, oricum, îi lăsase cu limbă de moarte să nu lase taina dezlegată așa oricui. Ei n-aveau copii, că nu dăduse Dumnezeu, dar avuseseră viață liniștită, cu belșug și rod bun până îmbătrâniră. Acum că i se duse femeia, moșului i se stinseseră un pic din lucirile care-i ținuseră ochii vii, însă mai păstrase atât cât să mă pună pe mine pe jar cum că era o poveste tainică, la care greu mi-era încă să pătrund.

– Să ți se-așeze pe suflet!, continuă bătrânul cu ochii în două blide pe care le împărțea cu mine în zori, de cum mijea slab soarele. Zâmbii în sinea mea, nu mai auzisem cuvintele astea de multă vreme, pe când eram copil și mi le zicea tata după ce mâncam. Și el se trăgea din părțile astea. Pesemne că era o vorbă de-a locului. Parcă ținuse loc de tata preț de-o clipă… Mi-am scuturat un pic capul să-alung amintirea, încă mi-era vie vocea lui, dar tata nu mai era nici el.

Am adunat firimiturile de pâine și restul de brânză în ștergar, am pus farfuria de-o parte și-am turnat din ulciorul cu lapte în două căni. În tăcerea care urma întotdeauna după ce mâncam, de parcă moșul mormăia un fel de rugăciune, și pe care o respectam negreșit, îmi odihneam ochii pe motivele vaselor de lut. Eram aproape de Corund și mă minunam să văd că oamenii din părțile locului nu-și schimbaseră obiceiurile. Și moșul avea roată de olărit și frământa la ea, dar cel mai mult îi plăcea să le picteze. Așa zicea el că scrie povești, dar nu mai credea că le vor plăcea tinerilor de azi. Am rămas adâncit în tăcere. Mă odihnea mormăitul moșului. Nu mai nădăjduiam să aflu povestea bisericii, prea trecuse multă vreme și greu izbutisem să leg două-trei vorbe de pe la oamenii din sat. Cumva devenisem de-al locului. Mi-era greu să mai cred înfloriturile pe care le dădeau enoriașii. Nu mai conteneau cu crucile când începeau să vorbească, oricum fără cap și fără coadă și rotindu-și ochii în jur, ferindu-se de o frică nevăzută. Mai mereu abia șopteau și schimbau repede vorba, ceea ce mă obosea nespus. Se fereau cu precădere când apărea preotul, om încruntat, nu tocmai cu Dumnezeu în suflet și cu har, dar oamenilor le era frică și-l acceptau. Auzisem, atât cât voiau să-mi spună, că tare l-ar mai fi vrut plecat, că era un venetic, că eram om negru pe dinăuntru, cu căutătura strâmbă și că nici în timpul slujbelor nu se simțeau în apele lor. Îl chema Vladimir Sötét…cumva… că ei nu știau ce fel de litere erau alea și nici nu vorbea tocmai bine românește. Venise de cinci ani și tot de cinci ani lumina nu mai apăruse la ceas de seară în fiece duminică. Șșșș… se opriră, preotul tocmai aapăruse în bătătură. Mi-am văzut de drum să nu le fac necazuri oamenilor. Nici la mine nu se uita preotul prea cu căldură. Nu-l văd bine, îmi șoptise o dată Moș Antonie. Nu-i vrut aici, dar nici el nu se face iubit. Nu-l văd bine. Poartă griji cam negre. Eu m-am mirat mult că se scăpase către mine, că nu-mpărțea ușor vorbele moșul, dar m-am și bucurat. Apoi am luat un pic mai mult luare-aminte.

– Hai de-om bate clopotele, că se făcu de ziuă!, zise bătrânul ridicându-se de pe laviță. Numai afară își mânca bucatele moșul, niciodată înăuntru. Bătut de aer, zicea, la lumină ori de soare, ori de stele-i mâncarea faină, d-apăi nu altfel. Altfel, îi păcat. La poalele copacilor îi plăcea cel mai mult, acolo întindea ștergarul și cei câțiva posmagi și-și bucura viața cu câte-un răgaz.

– Te văd necăjit, îmi zise Moș Antonie. D-apăi de ce? Ai văzut ce soare răsare și cer ți-e deasupra?

Îmi înghiții respirația, că nu știam ce să zic. Eram eu preocupat de povestea mea greu de cules, dar îmi închipuiam că m-ascund bine.

– Au venit mulți să culeagă rod, dar eu știu că nu-i pentru oricine. Și baba mea mi-o zis, când s-o dus. Auzi tu, Antonie, zicea, nu te-ngriji prea tare, că lumina s-o arăta numa’ când îi veni ceasul și numa’ cui trebuie. Tu să păzești bine și să nu dai clopot să bată altcuiva, că nu s-o mai împlini prorocirea. Și să nu uiți, Antonie, că o fi să fie cui îi fi, nu cui ăi crede tu, așa că tu să primești pe toți care-or veni să cerceteze de lumină, fără să-i alungi. Tu dă-le de-ale gurii și stei de vorbă cu ei, că s-or alege după cum îi cheamă și inima și lumina.

Cu vorbele astea rămăsese în cap multă vreme bătrânul clopotar. Dacă până să se ducă Sofia, mai lăsa pe Lazăr ăl mic sau pe Iurie, țâncii lui Niculai, să mai tragă în joacă clopotele, de-atunci păzea clopotele și biserica la orice ceas și nu mai lăsa pe nimeni.

Era scump la vorbă moșul, dar ceva din gesturile lui mă făceau să citesc printre ele, să picur poveștii viață, chiar dacă erau crâmpeie. M-am ridicat și eu de pe laviță și-am pornit după bătrânul clopotar. Duminica era pe-ncepute, iar moșul zisese că vremea-i schimbătoare azi. Eu vedeam doar cer senin, el zicea că e înșelator. După ce bătu toaca în jurul bisericii de trei ori și clopotele sunară peste vale, m-am așezat din nou în tăcere lângă moș. Păstra mereu un fel de ritual, tăcea în prelungirea ecoului pe care îl prăvălise peste vale. Muzica clopotelor trezea satul, iar moșul rămânea în siajul de liniște lăsat în urma ei.

– Pe la chindie, ne găsim din nou la poalele stejarului, no. Bine așa?, îmi zise bătrânul și-și puse furca pe umăr, îndreptându-se către căpițele care trebuia adunate. E bine așa, i-am răspuns. M-am ridicat apoi și-am coborât la râu. Aveam o boltă făcută de o grotă, sub care îmi plăcea să stau ziua, cât era soarele-n toi. De-acolo vedeam bine cum curgea apa limpede. Îmi linișteam gândurile care se tot împleteau unele cu altele. Scriam. Mult. Cât puteam, până aluneca soarele pe după costișă și vedeam greu, dar era semn că trebuia să mă întorc la Moș Antonie, pentru că se pregătea de toacă. Îmi dăduse moșul o biblie roasă de vreme, pe care o luam mereu cu mine. A lui era mult mai groasă, iar cuvintele erau mult mai pline de înțeles, decât ce citisem eu odată. Îmi terminasem demult hârtia, dar moșul făcuse cumva de-mi adusese alta, mai galbenă și mai aspră, dar mie-mi plăcea. Pe ea curgeau poveștile mele mult mai la vale. Până și cerneală făcuse el rost și-mi adusese de pe la oamenii din satul vecin. Și ea curgea mai repede decât ce-aveam eu înainte.

De cum văzui umbra pe foaia de hârtie, mi-am adunat lucrurile-n traistă și-am pornit către biserică. Amurgea leneș.

Moș Antonie porni cu toaca, ținându-și mereu spatele drept și adâncindu-și privirea în sunetul cântat de toacă. Bătu apoi și clopotele în tihnă, ca de fiecare dată, fără grabă, dând fiecărei bătăi respectul cuvenit. Apoi se adânci-n tăcere, ca mereu.

Preotul nicăieri.

Oamenii se adunaseră în curtea bisericii și fremătau. Mai șușoteau, mai dădeau din cap, legând vorbe dintre cele mai amestecate, ba despre grâul adunat, ba despre hambare, ba despre copii sau maica Zamfira, care căzuse rău bolnavă la pat cu două zile-n urmă.

Preotul nicăieri.

După ce clopotele își stingeau ultimul dangăt, urma o liniște scurtă, în care oamenii așteptau să-i cheme preotul și să înceapă slujba. Acum însă, era o liniște încremenită. Pe cer se conturau siluete lucitoare, fulgere îndepărtate. Moș Antonie avusese dreptate, vremea fusese înșelătoare. Dar norii tot nu se vedeau. Vreme de clipe bune, fulgerele brăzdau firide pe cer, făcându-l pe tot pânză de păianjen.

Mi-am ridicat privirea către bătrânul clopotar. Gura lui posmogită i se odihnea acum într-un zâmbet liniștit. Mi-a întors privirea înapoi, făcându-mi semn să intru în biserică. Am șovăit. Cum o să intru eu primul în biserică? A mai clipit o dată, nelăsându-mi loc de nicio altă întrebare. M-am trezit că pornesc picioarele înaintea minții mele și-n câteva clipe mă aflam în biserică. Am început să chem oamenii. Așa, fără straie preoțești, doar îmbrăcat în darul pe care-l primisem de la Moșul și m-am apucat să le vorbesc oamenilor. Pe chipurile lor citeam căldură. Asta m-a liniștit, căci teamă mi-era și mie. Lor nu. Lor le era firesc. Crezui la început că soarele se-amestecase cu fulgerele apărute din senin. Într-un târziu am luat aminte că noi cu toții și biserica eram scăldați în tocmai lumina de prorocise maica Sofia. Am știut atunci pe loc. Moș Antonie a clipit scurt, ca spre a-mi confirma ce tocmai pricepusem.

Nu mai aveam poveste de pus în continuare pe hârtie. Eram în ea, în taină, înăuntru.

 


Ochii maicii Smira

bătrână

La lumina lumânării, chipul maicii Smira îi păruse necrezut de tânăr. Cu o mână se sprijinea de masa ovală, despre care îi spusese că e din lemn curat, îmbinat doar, nebătut în cuie. Iar pe cealaltă și-o odihnea pe un toiag noduros. Când sclipise lumânarea pe care-o aprinse, pentru o clipă îi păru că maica prinde chip tânăr dintr-o dată. Că ridurile nu-i mai adânceau pielea zbârcită. Ca văile ce-adună ape, așa părea maica Smira că adunase vieți în șanțurile care-i crestau fruntea și obrajii. Iar focul ochilor se stinsese-ntr-o apă blândă pe măsură ce vremea i se adunase-n spate.

Iana se scutură preț de-o clipă, clipind des de parcă s-alunge năluci. Apoi când o privi pe maica Smira, se liniști. Era tot ea, așa cum o știa, cărând ani înghesuitți ca mărgelele.

– Iană, fată dragă, ești verde cum îi creanga de nuc primăvara. Ce cați prin părțile-astea? Nu-i neam de om să mai urce aici sus la mânăstire de-amar de vreme. Gheorghiaș al lui Lazăr din Valea Mierii ce mai urcă de ne-aduce lemne. Dar chip de om nou, ba și-ncă tânăr, nu mai urcă fata maichii.

La auzul vorbelor prăvălite blând, Iana se trase mai aproape de Smira. Auzise că are un dar scump. Că ghicea. Că vedea ce-i va să vină omului de cum îl simțea. Chiar de nu știa nimic despre el, maica Smira îi ghicea și trecut și viitor. Așa numai din… Numai ea știa din ce. Maica Smira vedea din nimic. Se născuse oarbă dintr-o fată tânără care trăsese într-o noapte de iarnă cu ani foarte mulți în urmă la mânăstire. Pribegise singură și grea, alungată de-acasă în rușine până ce se opri în poarta mânăstirii de-i venise sorocul. De cum născu pe Smira, muri dintr-o suflare. Iar maicile-o crescură pe Smira cu drag. Copila nu văzu lumină o clipă în viața ei. Dar crescu cu har. Cine trecea pragul mânăstirii era ghicit de Smira și-n trecut și-n viitor. Numai ce le simțea suflarea, că le și spunea de unde vin și unde se duc, făra să știe vorbă despre ei. Așa se duse buhul când crescu că știe citi în om.

Iana când auzise vru tot. Dar nu-i venea a crede mai nimic. Nu mai credea în nimeni Iana. Demult, de când îi fură terfelite și viață și vise. Pe când era numai de opt ani tată-su se duse secerat de boală. La nici trei ani după el, de of greu i se duse și mamă-sa zdrobită de durere pe care nu mai știa s-o ducă singură. Apoi fu luată-n grijă de bunici, care nici ei nu mai tăiră decât vreo doi ani, că se-așezară ani groși pe ei, pe lângă inimă neagră când își pierduseră fiica. Iana fu crescută de sat, de tot satul. Trăia pe la fiecare. Iar când crescu își căută de drum. Acum auzise de maica Smira, cu două sate mai la vale. Ce-avea de pierdut? Se duse să-și afle noroc.

– Iană, zici că te cheamă, așa-i?, șopti maica.

Iana dădu din cap, deși știa că maica Smira nu vede, dar vorbele i se încăpățânau mute. Așa că fu tot ce putu să dea.

– Așa-i, răspunse tot maica. Ce vrei tu, fată dragă? Ești tânără și prea bătrână deopotrivă, prea devreme. Ți-a fost viața potrivnică. Nu mai plânge pe Simion și Teodora. Îs bine, maică, acum. Îs bine. Li-e somnul liniștit. Lasă pe ei să odihnească-n pace. Lasă pe mamă-ta, n-o mai ocărî că s-o dus fără tine după tătâne-tu. O fost și gata. Le e bine.

Iana simți cum nu respiră. Simion și Teodora erau părinții ei, de-atunci demult.

– Iană, tu nu mai privi în urmă oricât o fi de greu. Tu ia de-aci și vezi de drumul tău doar drept d-aci-nainte. Ia de te du, tu, dragă fată, numai spre răsărit. Când ăi da de-un sat pe nume Șipot, tu să tragi la han. Să stei vreo două zile și-i vedea. Om bun ți-o ieși-n cale, să vezi tu numa’. Să nu zici nu, că el tot te-o lua de-acolo și te-o vrea nevastă. Du-te cu el tu, fată dragă, că-i om bun, drept și te-o cinsti. Copii frumoși, oacheși ca tine ai să ai, să știi tu, că îți zic. Dumitru apăi și Zinca i-or chema. Ca mine ai să mori tu Iană, ca mine, cofâlcită și zbârcită, dar fericită, Iană, ia să vezi.

Și să fi vrut Iana să-ngaime vorbă împletită de a maicii Smirna, nu-i ieși decât suflare slabă, abia șoptită. Îi mulțumi în barbă încet și-și șterse pașii-n urma ei. Suflă în lumânare cum îi ceruse maica și-și găsi de drum. I se-nmuiară ochii, dar greu îi fu să creadă că viața o să-i fie așa de rodnică, cum îi zisese. Porni la vale care numai spre răsărit croia potecă.

– Mamă nu te du! Nu încă. Zinca își înghițea anevoie lacrimile. Dumitru n-a ajuns încă, mai ai răbdare o clipă.

Iana, acum cu părul de zăpadă și zbîrcituri ca ale Smirei zăcea cu zâmbet stins pe chip. Întocmai cum zisese.

– Săru-mâna, mamă!, intră gâfâind Dumitru. Mi-s întors. Tot într-un suflet ce-am venit. Te du unde te cheamă, adormi încet acum.

Iana se duse împăcată în lumea maicii Smira plecată mult demult.

 

[Foto via Jessica Montealegre]


Buha nopții

owl

Dacă-mi lipesc obrajii de geam, o să mă vadă oare? Poate-mi fac și curaj să bat ușor cu degetele în timp ce trece, să m-audă… Ce ciudă mi-e! Dintre toți de ce-oi fi tocmai eu de nevăzut? Lia a plecat aseară, Vlad ieri dimineață… erau sfrijiți amândoi. Normal c-au plecat. Apoi mereu se face liniște, iar pe noi ne scoate Nina brusc la plimbare. Toată ziua zumzăie ocupată cu schimbatul cearceafurilor, cu verificatul termometrelor, cu tot felul de sticluțe colorate pe care le vântură cu un aer solemn, întotdeauna solemn. Nu-i alunecă nici un zâmbet din greșeală pe față. Nici când noi ne-nșirăm unul lâgă altul, soldați strașnici în uniformă de pijama, ne ținem respirația și-i cerșim măcar un strop de joacă, până când nările ni se umflă de râs și țâșnim în hohote. Ni-mic! Nina e de neclintit. Râde cu noi doar seara când ne citește povești dintr-alea fermecate cu copii care ajung prinți sau care găsesc comori pe te-miri-unde. Povești! Nici când îi pitim boneta și ne hârjonim, n-azvârle și ea un zâmbet, ceva.

În seara asta nu mă dezlipesc de geam. Odată și-odată tot m-o vedea. M-am săturat să-i văd pe toți plecând, iar mie să mi se turtească nasul pe geam tot așteptând. Și nu-i cinstit. Au plecat deja mulți din cei mici. Toți sfrijiți, la fel ca Lia și Vlad. Abia mai mișcau când se făceau nevăzuți. Ce moț or fi având mucoșii aștia mici, nu știu. Doar Horia e mai mare un pic decât mine, restul s-au dus. Nina zice că acum și Lia și Vlad și Ileana, și …of! cum îl chema …? Ah, așa …și Aurel s-au dus toți în peștera aia misterioasă și că ne-așteaptă și pe noi acum. Nu știu de Horia, dar eu m-am mai plictisit rău. De când au plecat ei, cam brusc, nu știu… am prins-o pe Nina că nu se mai chinuie să stea așa serioasă. Am rămas doar eu și Horia în salon și măsuțele cu pastile colorate. O văd cum intră cu tăvițele ei și, cu un amestec de ochi înmuiați și-o voce moale, își lasă pomeții să i se urce un pic a zâmbet. Eu cred că Nina și-a pierdut pe drum dragul de râs. Eu cam pricep, și ea, ca mine, s-o fi plictisit să tot plece toată lumea. I-am zis să-și turtească și ea nasul de geam, că poate dacă ne-o vedea pe amândoi pociți, i s-o face milă și gata. Mă duc și eu la Lia și la Vlad. Ea, nu și nu. Iar Lia și Vlad mereu râdeau de mine. Purceluș lipit de stele, așa-mi ziceau. Invidioși. Habar n-aveau ei. Acum știu. Că s-au dus acolo. Dar eu știu că dacă stau așa seară de seară, până la urmă mă vede și pe mine Buha nopții. Nina mi-a zis demult că ea culege scântei. Că vede noaptea la geamuri ochi aprinși de copii, își desface aripi mari ca de șoim și-i urcă-n spate. Ș-apoi îi duce, duuuce… departe unde nu-s chipuri cenușii ca ale noastre, iar copiii rămân copii și au și obraji roșii ca scânteile. Așa că eu o aștept pe Buha…

Ooofff… de ce trebuie să vină Nina tocmai acum? Stau așa… purceluș lipit de stele cu nasul pe geam de-atâta timp… și tocmai când au început să cadă stele… of… mă duc în pat …las’ că mă fac un pic că dorm… până se moșmondește ea și pleacă… hmm… Aaașaaa… Gata! Ma-ntorc la stele, poate vine Buha.

Ce frumos se vede de sus… am prins-o de gât pe Buha să n-alunec… ce de lumini… ca furnicileee… Hahaaaaa… mor, ce-mi place! A venit, știam eu! Mă duce Buha la Lia. Mă uit un pic în jos. La geam e Nina cu nasul turtit de el. Îl soate repede pe Horia la o plimbare. Aud în spatele ei liniștea.

 

[Foto via Critter Zone]


Ilie

cetatile ponorului

 

În după-amiaza aceea seacă de august, s-a hotărât să urce pâna sus la Moș Pavel. Nu mai plouase de vreo trei luni și pe cât de uscată îi era vara, pe atât de înecate îi erau și mintea și sufletul într-o apă mâloasă. Se biciuia cu gânduri grele care-i trăgeau în jos colțurile ochilor și-i poceau chipul. Trecuse mai bine de jumătate de an, de când Ilie nu-și mai găsea făgașul, mintea nu-i mai deșira gânduri închegate, iar inima i se posmăgise ca o prună uscată.

Moș Pavel nu mai cobora de mulți ani. Nu-l mai ajutau picioarele, nici ochii. Nu-și mai găsea drum către oamenii din sat și nici rost să-și afle treabă printre ei. Îl mai chemaseră, cât era în putere, pe la sărbători, să vină să se așeze lângă soba mare din casa părintelui și să-nvie de demult povești aievea, pe care le trăise Moș Pavel la vremea lui. Venea atunci cu drag de țâncii ăia mici care-l trăgeau de barbă și se jucau cu pipa lui și nu se săturau de povești: încă una, moșule, mai zi-ne încă una și stăm cuminți. Le zicea, cum de nu, iar ei tot drăcușori erau și se hârjoneau în brațele bătrâne ale moșului.

Dar Moș Pavel avea povești și pentru oameni mari. Până și părintele din sat, tânăr mult față de Moș Pavel, se uita de tot în ascultare când vorbea moșul, de parcă înțelepciunea își făcuse sălaș în sufletul lui cu trei vieți înainte și acolo avea să rămână și după ce nu mai avea să fie. Pogora saci de vorbe chibzuite și le deschidea oamenilor ochii ca să pună capăt necazurilor și să-și orânduiască drumul mai departe cum le-o fi mai bine.

De când Moș Pavel a hotărît că i-a venit vremea să se retragă sus, la răscrucea dintre Drumul Morii și Valea cu Stupi, tot satul se mohorâse. Avea chilia lui săpată pe jumătate într-o grotă scobită de apă în munte și pe jumătate ridicată cu lemne aduse de el din vale. Urcau cu schimbul ca să-i mai aducă de-ale gurii, dar oamenii îi duceau un dor apus.

Ilie și-a pus în grabă o haină groasă, că șfichiuia deja vântul de ieri, o pâine și-o butelcă cu apă, toporul, chibrituri și ceva mere uscate. La piept și-a pus într-un sac de pânză aspră o cruce de lemn mâncată de cari, de veche ce era, primită de la tată-su, Eremia. Și-a săltat traista și a pornit pe povârniș pe cărarea din spatele brazilor bătrâni, care urca pieptiș către coliba moșului. Mai era o altă potecă, mai lungă, dar focul îl ardea așa de tare, că voia să o ia în sus cât mai drept și cât mai iute, să-și curme odată baiul din suflet și să-și găsească împăcare.

Dupa vreun ceas de mers, pe drumul abrupt, se prindea de rădăcini, ca să se tragă-n sus. Tăia frunzișul care-l orbea ca pe năluci care îl năpădeau îndrăcite. Se uita pieziș la ele și își făcea loc îndârjit. Îl plezneau crengi ude de la ploaia care începuse mărunt și care era hotărâtă să țină. Nu-l ajuta. Fiecare strop îi fărâmița gândurile în cioburi, că abia putea să și le mai recunoască, atunci când se zdrobeau de tot. Nu s-a oprit nici o clipă. S-a opintit de multe ori. Ud, cu buricele degetelor zdrelite, se târa.

A ajuns la Moș Pavel când noaptea se făcuse tăciune, de credea că nu mai e pe tărâmul de pe care pornise, că trecuse în lumile de dincolo, unde își închipuia că așa avea să-și răscumpere vina. S-a proptit în ușa moșului cu tot trupul, căutându-și glasul sugrumat de respirația rărită de urcuș și căutare trudită. Mâinile îi erau sleite, picioarele schimonosite sub el, de cum se prăbușise pe prispă. Cu coada toporului se căznea să bată în ușă. Dar ușa rămânea mută. L-a strigat pe moș de câteva ori înăbușit. Coliba rămânea cu totul fără suflare. S-a cufundat în neputință și-n somn gros.

Nu mai ploua când și-a crăpat ochii sub soarele care îi împingea pleoapele-n sus. Preț de o clipă nu recunoscu locul în care se afla. Cu o mână sprijinită de-un ciot, s-a ridicat într-o rână. Pădurea îngâna freamăt de dimineață. A mai stat, trăgând nădejde că Moș Pavel s-o întoarce de pe unde a plecat. Poate a plecat să nu mai vină, se gândea în timp ce se pusese pe drum înapoi. Știa un limpeziș mai jos pe la jumătate, așa că o luase acum pe altă cărare, cu poteci mai cumpătate.

Porni domol, cu pași apăsați. Umbrele de printre copaci îi păreau acum îngeri eterici și nu năluci turbate. Cobora sprinten deja și se simțea ușor ca gândul unui prunc. Când a ajuns la luminiș, văzu că-i lipsește traista. Pesemne că o uitase sus. S-a întins pe iarbă și a luat în brațe cerul. S-a dus din nou în alte lumi, în care parcă apărea Moș Pavel sau parcă nu. De ce s-o fi împovărat de-atâta vină? Nici el nu mai știa. Doar Moșul îi zicea de-atâtea ori că viața-i plămadită de fiecare cum o ști. Drept să se țină, cu el, nu cu altcineva. Și las’ că Dumnezeu vede El mai apoi. S-a lăsat slobod în voia visului să-l ducă unde-o vrea. Pe repeziș, la vale, acasă, înapoi.

Știa ce-avea să facă acum. O să-l cheme pe părintele din satul de la vale-n jos, să vină și să-i facă slujbă creștinește, cum se cuvine. N-o să mai asculte de gura oamenilor cu suflete chirchite, care-i otrăviseră toate gândurile și-i încurcaseră sufletul. Și el se scofâlcise ca ei, când i-a ascultat de-a îngropat-o pe mamă-sa fără slujbă, că ziceau oamenii că cine-și curmă singur viața, ducă-se să și-o caute pe lumea ailaltă întunecată. Iar el, cucernic și orbit i-a ascultat. De-atunci pace n-a mai avut, nici un vis nu i-a mai fost tihnit pentru că nopțile i le înveninau năravul oamenilor din sat. Iar ea săraca, când s-a dus, s-a dus nu de urât de viață bună, ci s-a gândit să-i lase viața lină mai departe lui Ilie și lui tată-su, și nu să-i încovoaie cu grija ei, oloagă de la gât în jos, fără scăpare.

Și-a pus în cap că viața e a lui și nu a altora, iar de va hotărî că Mina merită o slujbă creștinească-n toată firea, el i-o va da. În ciuda tuturor. Că Dumnezeu nu trage cu suflete la țintă, că de s-o nimeri, atunci e Rai, iar de nu, beznă adâncă.

A coborât senin și limpezit. Și-a rânduit de toate ce avea nevoie. Și-a spus și hotărârea. Și n-au decât să zică unii ce or vrea. S-a pus pe treabă pașnic, chibzuit. Și-așa avea să fie ziua aceea.

 [Foto © Alexandra Mureșan]


Viață trezită în uitare

lost memory

Era singurul lucru care îi mai rămăsese. Să-și ducă nepoata, pe Lioara, dimineața la școală și să o ia dupa prânz înapoi acasă. Între cele două momente, timpul care se scurgea rămânea suspendat. Nici nu voia să și-l umple cu ceva. Orice fărâmă de vreme petrecută cu altceva i-ar fi furat gândurile într-acolo, iar ea nu voia să-și împartă feliile din zi cu nimic altceva. Îi plăcea doar când se făcea dimineață, ca să poată să-și răsfețe nepoata cât putea de mult. Știa că exagera, dar compensa lipsa de mângâiere din anii tinereții, când pe fiică-sa n-o alintase mai deloc. Ba dimpotrivă, o repezea ori de câte ori o vedea, pentru că în mintea ei de atunci, un bărbat dat bir cu fugiții, patru copii mici și munca în două schimburi nu-i mai lăsau răgazul sau răbdarea de a-și dezmierda copiii. Așa că își spunea că las’ c-or să înțeleagă ei, când se fac mari. Tot ce făcea acum era ca o despăgubire pentru ceva ce nu făcuse când ei îi erau mici și revărsa tot ce ar fi vrut atunci să poată și să vrea, dar prin firida îngustă de răgaz de viață nu a putut demult să fie ori să dea.

Acum nu mai era sigură că înțeleseseră. Iar dacă au făcut-o atunci când erau mici și un pic mai mari apoi, aceptarea asta venise împreună cu sechele. Se vedea în răceala lor. Copiii crescuți fără căldură nu au de unde s-o învețe. Așa că dau ce-au învățat iar înapoi. Fiică-sa cea mare părea că-și prefăcuse puțina căldură pentru ea într-un fel de respect glacial. Până la urmă era mama ei, deci trebuia s-o accepte. La fel se purta cu Lioara, cu ace subțiri de gheață rătăcite prin îmbrățisări.

Erau zile în care oamenii din jurul ei o priveau mai prelung, iar ea nu pricepea de ce. Frazele păreau că se diluează, iar literele deveneau vâscoase. Când rostea ceva, în capul ei cuvintele porneau cu sens, dar părea că nu mai ajung la fel la urechile celorlalți. N-a băgat în seamă multă vreme, însă de curând i se părea că vede zâmbete șterse amestecate știrb cu ceva tristețe pe chipul lor. Pesemne că spunea ceva greșit, dar nu putea să deslușească ce. Cu două zile în urmă uitase drumul către casă și se speriase îngrozitor. Dacă se repeta, i-ar fi luat până și cea de pe urmă bucurie, să mai verse încă iubire peste Lioara ei.

Se mira doar că fiică-sa o lăsa totuși în preajma nepoatei. Poate că vedea pâna la urmă că își răscumpăra furia din tinerețe și neiubirea de atunci. N-a știut cum să și-o vindece pe-a ei, așa că și-a vărsat-o pe copii. Se bucura în taină că mai trecea o zi și și-o trăia cu Lioara. S-a îmbrăcat cu greu, deja un șold o durea când era vremea mai aspră, și a pornit șchiop către școală. Nepoata îi era în clasa doua, premiantă, iar ea cu greu își încăpea în piele de mândrie.

I-a facut cu mâna de pe trotuarul celălalt de cum a văzut-o în poarta școlii. I s-a intunecat apoi lumea pe loc.

– Bunico, am luat zece azi!, Lioara sări de gâtul ei și îi cuprinse obrajii înveliți în riduri străine de milă. Te bucuri, așa-i că te bucuri? Buni? Buuuniii? Lioara lungi cuvintele ca să aprindă scântei de bucurie în ochii ei. Bunico, pe unde ți-ai lăsat tu ochii azi? Pe drum? Lioara râse apoi subțire și cristalin.

– Unde-i Lioara mea? Tudora, ai văzut cumva pe Lioara?, sfârși întrebarea cu o panică distrată. Parcă râdea.

– Bunico, aici sunt. Tudora nu-i aici. Ce tot îndrugi? Sunt Lioara. Am luat zece. Nu-ți pasă? Nu zici nimic?

Ochii i-au plecat atunci de pe tărâm uitat și s-au trezit pentru încă puțină vreme aici, lângă Lioara. Citea acum pe chipul fetei același zâmbet șters amestecat cu întristare. A înțeles că-i printre ultimele dăți când mai pricepe urme de ce-i în jurul ei. Avea curând să își adoarmă amintirile în pat întunecat, din care nu avea vreodată să se mai scoale. Era mai rău, limpede, din ce în ce mai rău. Nici să despăgubească ce nu a apucat să ia, nici să iubească nu mai avea să aibă deloc curând, foarte curând. Se agăță atunci de chipul Lioarei. El să-i rămână viu pentru tot restul ei de viață.

 

[Foto © David Galstvan]


În gol

abandon

–       Sari! Haide sari! Hai, alunecă, vei fi în siguranță.

Vocea cu care îi ceruse să sară nu purta nici o urmă de îndemn. Împingea cuvintele unul după altul, așa cum o făcea mereu. Demult îi spusese că nu știe să vorbească, că vorbele nu-i răsăreau de pe buze așa cum se întâmplă oamenilor, să le rostească limpede, să se rostogolească afară din gură până la urechile celuilalt. Ea împingea domol câte o silabă după alta, ca și cum voia să facă un bulgăre de zăpadă și, cum era din abundență în jurul ei, nu se grăbea. Lucra încet, cu calm la fiecare vorbă. Și ca să fie sigură că bulgărele de vorbă creștea sigur, și nu grăbit, îl învelea în pătură de șoapte joase, pe ton lin, unduios.

Toată iarna lucrase la portretul ei. Îl plămădise brut din lut și, pentru că-i confiscase ani buni, la început voia să îi adauge niște riduri în plus, voia să îi apună frumusețea, să se răzbune primitiv. Apoi, în vreme ce îi limpezea încet trăsăturile, s-a răzgândit. Și-a lăsat mâinile să curgă pe liniile arcuite ale claviculei, cum n-avea s-o mai vadă niciodată.

Începuse timid și cumva încurcat să amestece lutul cu apă și să ridice bustul, pentru că îi văzuse chipul în treacăt doar demult. Cu totul îi fusese prezentă pe dinăuntru, așa că nu mai dăduse atenție chipului în sine, trăsăturilor, formelor, luminii care cădea pe pomeții bine conturați, pentru ca apoi să lase două umbre pe obraji în jos. Fata cu chip de lumină, de bună seamă că așa o chema cumva. Chiar se mira că își amintise vocea cu atâta limpezime, pentru că acum încerca să priceapă de ce nu își amintește liniile feței. Probabil lumina-l orbise. Iar lui nici că-i păsa. Grăbit de ambiții de sculptor prea crud și încă prea neîncercat, își promisese atunci demult că o așează simplu într-un sertar, iar că memoria, fidelă lui însuși, își va deschide comoara pe mai târziu. Prea tânăr ca să priceapă că ochiul așa se formează, că-i trebuie antrenament în observare. Și abandon, da, mult abandon.

În dimineața aceea rece de martie nehotărât, ridicase bustul aproape complet la mărimea lui naturală. Fata cu chip de lumină, în mintea lui ar fi trebuit să înceapă să înciudeze ploaia de-afară cu chip scăldat în soare, să compenseze goluri din mintea lui, pe care-o blama mocnit pentru amintirile cu găuri întunecate.

S-a pus pe lucrat până-n noapte târziu vrând cu tot dinadinsul să sape în lut rest de lumină. Când miezul de noapte i-a amintit că timpul advers a trecut, când doi sau chiar trei pași în spate a făcut ca să vadă ce mâinile i-au tot urzit, s-a prăbușit pe podeaua cu bulgări mici, de lut aspru, uscat. În deșertăciune s-a dus topit. Fata cu chip de lumină zăcea într-o beznă de vis.

Când a clipit slab, neîncrezător, s-a ridicat sleit de voință, putere. S-a scuturat de tot de vis. Fata cu chip de lumină venea nu din vis. Venea din mai multe falduri date uitării din alte vieți.

S-a ridicat, și-a dat curaj și a sărit. De-acum știa sigur că Fata cu chip de lumină avea să oprească ploi de-ntuneric mereu. Își amintea fiece strop de umbră-lumină, fiece pliu sau arc de claviculă, gene sau fir de surâs. S-a aruncat în gol și-n abandon.

 

[Foto © Dun Huynh]

 


Pe cărarea luminii din umbră

barefoot

 

Mâinile afundate în buzunarele pardesiului nu-și găseau astâmpăr. Căutau cusăturile și desenau pe dinăuntru conturul firului de ață, sărind imperceptibil ca pentru a număra împunsăturile acului, până sus la marginea tivului. Își ascundeau lupta într-un cotlon pe care-l credeau ferit de priviri aluzive. Acolo mâinile puteau să ducă lupta pe care ochii sărăciți de vise o abandonaseră deja. La fel, puneau la adăpost răbufniri care s-ar fi putut trezi, fără voia ei, să erupă haotic. Îi plăcea ordinea pe care o impuseseră mâinile, care frământau buzunarele, amorțind restul de trup și ajutându-l să nu se descompună acolo, pe loc, pe caldarâmul lustruit de ploaie. Iar asta îi presăra o liniște în privirea care baleia acum somnoros între vise zidite și neputință generoasă.

Eva își întorsese capul pe care trupul i-l urmase docil într-o parte ca pentru a-l feri de efluviile dinspre el, ieri firești, acum încifrate. Lucian îi părea acum mai înalt și mai copleșitor decât altădată. Compensa probabil tăcerea uscată cu umbra uriașă proiectată pe asfalt, mai neagră din pricina ploii și mai adâncă cu cât se afunda în pierderea ei iminentă. Îi aluneca din viață așa cum venise, ca un dar neînchipuit, însă la fel i-ar fi putut locui pe veci, dacă și-ar lăsa slobod un ”da, rămâi!”.

Umbra felinarului contura o linie în tuș negru care glisa lin pe sub tălpile Emei și se izbea de bordura trotuarului, mușcând cu marginea ridicată tălpile lui. Lumina cădea egal în stanga și în dreapta fâșiei întunecate, iar Eva știa că nu se află pe caldarâm. Picioarele ei se prindeau strâns de umbra neagră care desena podul sfărâmicios de peste prăpastia dintre ei. Mâinile știau să-și țină echilibrul pe dinăuntru în buzunare. Refuzau întinderi ample în aer, de frică să nu se îmbibe iar cu speranță și să atârne apoi greu, șubrezindu-i din nou echilibrul. Își creaseră oricum propria disciplină față de celalalte părți ale trupului. Și-și urmau supus noua rutină.

– Vino!, auzi stins Eva.

Eva clipi prelung.

– Vino, hai!, auzi din nou.

Buzele îi tresăriră slab.

– Vino!

Abia acum îi era frică. Simțea că-și ajută ochii cu palmele să se ridice către Lucian, pentru că singură nu-și găsea forța care o epuizase în execițiile de echilibru. Când privirea i s-a odihnit pe pleoapele lui, a știut că nu fusese vocea lui. Acum frica avea chip.

Mâinile au ieșit libere din buzunare. Eva s-a întors dintr-un pas către linia pe care o contura celalalt felinar, din spatele ei, lung și departe unde se mai întretăia cu alte umbre. A început să pășească ținându-și echilibrul, fără plasă de siguranță și cu restul de trup săltând descătușat. Ploaia spăla meticulos tot. Nu mai lăsa loc uscat sau ascunzișuri prin buzunare.

 


Cer de aur peste noapte

cer de aur peste noapte

Una dintre sandale îi rămăsese agățată de un cui ruginit pe care bunicul nu-l bătuse bine. Stătea cu piciorul drept ridicat cu o treaptă mai sus pe scara de lemn, iar cu cel stâng atârnat încă. Nu era convinsă că-i era teamă să nu-și rupă de tot cureaua sandalei, ori îi era pur și simplu frică să urce. Se visase de multe ori sus în podul taininc. De-acolo auzea în serile de vară triluri de păsări, cum nu mai auzise în niciun crâng. Bunicul n-o lăsa, spunându-i că podeaua e prea veche și putredă și se poate frânge oricând sub ea. Iar ei i se părea că până atunci prea fusese cu ascultare, așa că, acum cât bunicul își pregătea plugul în spatele grădinii, putea să urce nestingherită.

Greu își ținea răbdarea în frâu, când știa că de-acolo se aud vara păsări cu pene de mătase, cum le zicea bunica, iar dimineața soarele se strecura printr-o gaură prin țiglele acoperișului și cădea drept pe fuiorul cu care torcea bunica lână, pe când ea era un cocoloș cu ochi. Atunci abia dacă deslușea printre amintiri tulburi chipul bunicii. Era o minge de lumină amestecată cu miros de fân și lapte dulce, nu un chip de om. Așa era bunica. Ica își amintea însă mai limpede chipul de pe care se ștersese amintirea oricărui zâmbet, cel al bunicului. După ce s-a stins bunica, Ica a rămas doar cu înfățișarea lui întipărită în minte, goală și amorțită. Ica crezuse că plecase și bunicul, pentru că omul care îl locuia acum pe el nu avea decât numele lui. Sufletul îi plecase odată cu bunica. Atunci a priceput că bunica plecase cu două suflete dincolo, sus. Așa că trebuia să urce.

Știa sigur că Pasărea cu pene de mătase nu era povestea bunicii, deși cu vorba lină a ei, Ica era încredințată că toate poveștile fuseseră izvodite de bunica. Nimeni nu mai șoptea povești așa de tâlcuite ca ea. Așa că, de bună seamă, și Pasărea cu pene de mătase trebuie că venea de-și făcea cuib primăvara în podul unde pasul ei nu era îngăduit, chemată tot de bunica.

Pe când bunica respira cumpătat să nu grăbească în mod nechibzuit sfârșitul, șoptea slab Icăi să urce în pod, dar nu înainte de ziua care se-mpreună cu noaptea, căci pasărea n-ar fi venit mai devreme. Atunci, spunea bunica, vine Pasărea cu pene de mătase și cântă numai pentru urechi care știu să asculte. Atunci putea s-o mai vadă o dată, pe ea, pe bunica.

Cu piciorul drept bine înfipt acum pe ultima treaptă, Ica făcu să dispară sforile nevăzute de frică ce îi țineau cureaua sandalei proptită și zvâcni înainte. Acolo, în podul ținut mult timp departe, avea să reverse cer de aur peste noapte. Era vremea din an în care ziua se-mpreuna cu noaptea, iar păsări cu pene de mătase zboară cu suflete odihnite spre tărâmuri de oameni neghicite.

[Sursă foto – Illustratosphere]


Rădăcinile

sunset

– Luați loc aici. Mesele sunt ocupate. Au mai rămas doar două locuri libere. Sigur, puteți alege unde doriți să vă așezați. De aici însă, veți trăi un apus, pe care nu-l veți uita ușor. Da, nu-l veți vedea. Îl veți trăi. Vă promit.

Cuvintele rostite pe tonul baritonal, o făcură să-și îndrepte pașii fără să șovăie și să se-așeze la masa bărbatului cu voce adâncă. Barba neagră, bogată, deși nu foarte lungă, și cele câteva riduri pe frunte și în colțul ochilor îi dădură ceritudinea unei vârste mature. Ochii îi erau ascunși în spatele ochelarilor cu lentile negre, pe care nu i-a-ndepărtat. Voia și nu voia să știe mai mult despre bărbatul din fața ei. Parcă știa destul încă de dinainte de a ști. La fel și gesturile sigure cu care se mișca, îi trădau un soi de profunzime dintr-o altă lume. Își aprinse o țigară cu o mișcare foarte precisă, iar odată cu primul fum, s-a simțit sorbită de bărbatul de lângă ea, cu un nesaț calm, neflămând. I-a aprins și ei apoi o țigară cu același gest limpede, precis, pe care însă ea și-a apropiat-o de buze cu o tresărire involuntară. Era obnubilată. Bărbatul de lângă ea avea rădăcini prinse adânc în pământ.

Coborâse treptele dinspre promontoriu către plajă cu sete, cu o nerăbdare de copil. Apa argintie deja îi magnetizase și ochii și tălpile. O apă la care visa de când se știa. După goana cu care zburase pe trepte, acum simțea că-i fuge pământul de sub tălpi. Când, însă, bărbatul cu ochelari cu lentile negre îi spuse să se așeze lângă el, se-mpământă. Nu mai era sigură că apa era ceea ce căuta.

– Mulțumesc, îngăimă slab. Mai mult n-apucă să spună, pentru că reluă el.

– Nu mai e mult. Peste puțină vreme, începe vântul să adie. Ridicați-vă părul și prindeți-l cu acul de la cameea din piept. Veți vedea, e plăcut.

Firescul cu care ascultă întocmai ce-i ceruse, o surprinse în așa măsură că vorbele i se înnodară, fără chef să iasă afară. Și-a scos cameea prinsă în rochie și, cu un singur gest și o rotire ușoară, își ridică părul în coc, ignorând câteva șuvițe.

– Bun așa!, spuse din nou adânc bărbatul. Apusul devine sângeriu aproape-n fiecare seară. Dar nu încă, mai are de trecut prin ocru-auriu și violet. Nicicând n-am văzut un contrast mai bun. Rochia cu reflexe ivoar vi se va profila perfect pe fondul stacojiu. Doar dintr-un singur unghi, apusul care cade aici, nu se va șterge nicicând din amintirea dumneavoastră. Vă spun eu când și unde se vede cel mai bine, fiți pe pace.

A tăcut, din nou cu un firesc care o surprindea și mai puțin. Și-a terminat țigara în tăcere, la fel ca ea. Apoi, cu o înclinare a capului, îi rosti cu aceeași intensitate în voce: Acum. Acum e clipa cea mai bună. Apropiați-vă de ponton, unde sunt prinse parâmele și acolo, răsuciți-vă pe jumătate către mine.

S-a ridicat încet, dar fără ezitare. Avea convingerea că apusul o va ului, întocmai cum îi promisese. Până la ponton erau vreo zece metri buni. S-a îndepărtat fără să se grăbească. Apusul avea să fie doar al ei. Când a ajuns în dreptul parâmelor, s-a întors pe jumătate. O explozie de rubin topit în violet și portocaliu a înghițit-o, uitând de lumea în care era, preț de câteva momente.

Când apusul pălea deja și s-a răsucit cu totul către masa unde stătuse, bărbatul cu voce adâncă se ridicase și-și căuta drum cu un baston alb. Oamenii îi făceau loc, instinctiv.

În locul acela, cu privirea către el, și-apoi către un apus, deja apus, și-a împământat acolo rădăcini adânci. Ca vocea lui.

[Foto via Gemma Phazey]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..