Category Archives: Decupate din viață

Acasa mea

autism Întotdeauna ședea nestingherit în colțul din dreapta al covorului verde. Ore în șir. Își alinia cuburile roșii, niciodată galbene și niciodată albastre, portocalii ori de vreun alt chip. Roșii. Și mereu cuburile formau un L perfect. Din când în când le strica rostul, apoi le refăcea din nou. Iliana sătea în prag și urmărea ore și zile și ani întregi ritualul negreșit. De câte ori nu încercase să-l întrerupă, dar când dădea de ochii copilului suspendați într-un gol nesfârșit, se retrăgea ca aruncată într-un hău la rândul lui fără capăt. La început se feri să plângă, pentru că ei însăși nu-i vedea să creadă că-i e copilul alături și totuși nu-i. Mai apoi, văzu că-i rămâne chipul împietrit și că-i e totuna dacă e lângă ea ori reface cuburile fără oprire. În neputință, alunecă din ce în ce mai adânc într-o durere ca un drog, abandonând tresăriri de nădejde că i-ar veni copilul vreodată acasă. În ochii lui citea că-i într-un alt fel de acasă. Acasa lui. Acum, Iliana nu se mai căznea să-și cheme copilul în lumea ei, ci se chinuia cu amar să sară ea în lumea lui. Așa că se hotărâse cu greu, dar se hotărâse, să nu mai tragă de el în fel și chip, ci să se aștearnă la el acasă și să-și trăiască viață împreună cum nu avură parte niciodată. Nici nu-și închipuise cu șapte ani în urmă ce-avea să-i fie pruncul pe care-l adusese pe lume învelit în iubire. Nu știu multă vreme că puiul de om refuza să deschidă poarta lumii și se-nchidea mai strâns în cea din care venise, în care toate aveau alte culori, mult mai bogate. Și-alte înțelesuri, mult mai adânci. Între ei, zidul de sticlă gros deforma siluetele de o parte și de alta a lumilor. Luca îi puse numele și-și mai puse Iliana nădejde în suflet c-o purta el, la rândul lui, sămânță de înțelepciune. Cum anii se îngroșau și aduceau cu ei chip mut și ochi aninați în lumi cerești ori neștiute, Iliana se îmbrăcă în haină groasă de amar. I se schimonosea fruntea de chin să nu-și lase necazul văzut de suflet de om, nicicum văzut de Luca. Ghicea în ochii lui că parcă o vedea în doliu și nu-și ierta că nu putea s-arunce vălul negru din suflet și, pentru el, să poarte cunună de bucurie, chiar și pentru o clipă. Îi amorțise atunci demult dram de speranță cu care zidise câțiva ani buni la căpătâiul copilului dintr-altă lume. Mut, orb, dar cu privirea agățată de lucrurile de dincolo de lucruri, copilul îi creștea sub ochi, precum creștea și neputința.

– Cu…b? Iliana clipi. – Uo… ro…ș…ș… Iliana rămase cu ochii deschiși larg. Cu inima chircită. – …șu..

Pentru prima oara, Iliana tăcu. Împreună cu puiul de om. Aveau de-acum să își vorbească mult. În lumea lui. Și-acum știu că ea avea să-nvețe-ncet înțelepciune o viață înainte. Și încă una.

[Poveste inspirată de Luca, 7 ani, diagnosticat cu autism, cu speranța că poate face un tratament care să-l aducă acasă. 27 iunie@19:00 Journey Pub. Un bilet cumpărat îl poartă pe Luca în călătoria spre: acasă.]

luca

[Foto #1 © Timothy Archibald]

[Foto #2 Para Fernalia]


Ecoul surd

ploaie

Mâinile i s-au frânt îmbrățișându-și copilul, odată cu dorul înăbușit de el. Trăia absent pe lângă el, neînmuiat de ochii îmbibați în confuzie ai copilului care nu pricepea de ce tatăl îi e, și totuși nu-i e. Nici când copilul i-a zis într-o zi să-și vadă de treaba lui, că el înțelege, că l-a auzit de atâtea ori că-și muncește zilele pentru el, că nu-l vede pentru că toată cazna e pentru el, ca să aibă cu ce crește, sub un acoperiș și-o haină pe el. Într-un ungher, în care mamă-sa era martor tăcut, i se topise umbra pe perete, pe care-o șterse cu lacrimi înfundate în batista subțiată, de frică să nu vadă și durerea ei.

Mamă-sa, după ce-i plecase bărbatul să muncească pământ prin alte locuri, că la ei nu dădea rod, că era uscat ca praful fin bătut de vânt, se-nchircise-n ea, de nici cu copilul nu mai găsea glas prin care să-i curgă vorbele ca atunci când era prunc și-l legăna pe picioare s-adoarmă. Acum crescuse, nu se făcuse încă flăcău mare, dar trecuse de șapte ani. Vedea și pricepea ceva mai bine ce era în jurul lui. Mai cu seamă că mamă-sa parcă-și uitase vorbele. Copilul își amintea cel mai limpede mama tăcând înnodat. Când o privea pe furiș, îi lăsa impresia că-și împletește vorbele cu grijă pe dinăuntru și din când în când le gâtuie înfundat ca nu cumva să-i țășnească nestăpânit. Copilul își închipuia că șuvoiaie nestăvilite de ceva amar s-ar fi-mbrâncit afară din glasul ei, nu vorbe ca-n gurile altor oameni din jur. Ghicea după scânteile stinse din ochi, de când tată-său era plecat. Pe el și-l amintea cu ochi curați pe când se dusese. Brazdele grele îi săpau fruntea ori de câte ori își mișca sprâncenele. Om hotărât, cu pasul adânc, clătina slab pământul sub el. Se-nfiora de bucurie când îl vedea. Înalt și drept de spate, cu fruntea sus tăia aerul dimineții când pleca la muncă. Îl mai vedea seara, cu cușma pe frunte lăsată, ușor gârbovit, dar cu fruntea tot sus. Odată cu el intrat în casă, aerul cald suflat de vatră se preschimba în miros de brad și pământ.

De trei ani, copilul uitase miros de brad. Când însă palmele bătătorite îl zgâriară pe obraji, trase adânc aer în piept și simți miros de pădure înghețată. Cușma îi acoperea acum zbârcituri adânci și întrerupte. Pomeții obrajilor îi înțepau pielea subțiată, iar ochii i se-odihneau în pat de cenușă. Copilul zâmbi, căci tată-su era mai cald ca nicicând. Trei ani erau o viață.

Niciunul nu dădea să zică ceva. Nici mama, care umpluse pereții de umbre topite, nimic nu șoptea. Vorbeau însă necontenit în tăcere, pe-un timbru domol și cald. La răstimpuri tatăl încuviința. Întrebări neapucate se-nșiroiau adunate-n mănunchi. Copilul le aduna și-și împodobea tatăl venit să-și sfârșească drumul prelung și viața devreme în brațele celui pe care-l lăsase în urmă cu ani. Copilul țesea întrebări fără-ncetare, până când ochii lui tată-su se-nchiseră orb. Pe restul ce nu izbutiră s-ajungă la vreme, le îngiți lacom ecoul surd.


Tată pentru mine

tata

Tatăl meu mergea întotdeauna drept, cu spatele atât de vertical, că sălta cu fruntea norii. “Așa fac eu să mătur norii ca să fie soare”, îmi spunea când mă țuguiam pe vârfuri ca s-ajung și eu cât mai aproape de soarele pe care mi-l scurgea miere în brațe.

Avea patru frați de care el avusese grijă, când bunica a căzut bolnavă după ce bunicul fusese închis politic. Șapte ani nu l-a vazut și în tot timpul ăsta își creștea frații cum se pricepea, pentru că bunica rămăsese beteagă, țintuită de un balansoar. Cum pe vremea aia nu erau scaune cu rotile și ca să-i facă zilele vii, bunicul îi cioplise din lemn mai întâi un scaun cu speteaza rotunjită, și cotiere prelungi și adâncite la coate, ca să șadă cât mai bine. Apoi, s-a gândit că dacă de mers n-o să mai meargă niciodată, atunci mai bine face el să pară că alunecă din nou în mers cu fiecare legănare. S-o ducă sus, așa în visare.

După ce i-a facut mari pe frații lui, tata și-a zis că e vreme și pentru el. A căutat să-și trăiască visul, să se facă medic. Dar drumul i-a fost fracturat. ”Taică-tu a fost dizident, noi n-avem de-a face cu tine.” Vocile înfierau. Ușile-i erau trântite. Viața de până la mine i-a fost în același ritm înterupt de piedici ale unui regim bolnav, cu metastaze. Dar tatăl meu își ținea busola mereu cu nordul înainte, oricât de tare ar fi tras de el vreun pol magnetic mai viclean.

A muncit apoi o viață-ntreagă și nu s-ar fi oprit alte trei. Tata nu-și găsea loc, când nu muncea. Răgazul ar fi fost un moft. A-ntors spatele bocancului brutal și s-a-necat în muncă mută.

Până într-o zi când telefonul a sunat strident. Internat la urgențe în urma unui accident vascular grav, zăcea într-o comă perfidă. Și-a revenit cât să îmi spună: eu n-o sa mor acum de tot. Mor doar ca tată pentru tine. Ce o să vezi mă va slăbi și nu va rămâne decât un om debil, care și-a trăit demult puterea și revolta. Acolo îți rămân tată în veci. De acum, aici, sunt doar un pacient. Să nu mai vii, să nu mă vezi așa.

 

[Foto via Kirstene Tew]


Duhovnicul din temniță

duhovnic

− Nu mai cred, femeie, nu mai cred în mine. M-au aruncat în temniță demonii, că n-am știut să-i potolesc la vreme și-au crescut sălbatic, ca iarba rea, până m-au otrăvit cu totul.  Și demonii altora, că n-am știut să mă curăț înainte de ai mei, să las loc curat să crească și să sperie pe veci și pe-ai altora. D-apăi cum au să mai creadă enoriașii în mine, când le vin cu privirea tulbure, uneori cu ochi turbați de furie pe tot ce nu mai sunt și n-am a le da, că știi, femeie, că din preaplin dai. Ori pe mine or să mă ghicească și-n loc să-i aduc să se curățească, îi buimăcesc de n-or să-și mai găsească drum spre casa sufletului lor. La ce bun, femeie, îți zic? Cum să le-arăt eu calea, când pe mine m-a-ncercat Dumnezeu de-atâtea ori, iar eu nu m-am arătat vrednic să car povara, să duc ce mi-a dat? Apoi, mereu când primeam ceva, gândeam că mi-i dat pentru că pot să duc, pentru că Dumnezeu nu-ți dă pe umeri ce nu poți să cari.  Ori cine să fiu eu să nu pot duce cruce grea, după mine? Cum mă pot sumeți eu în mândrie și să cer povară grea? Cum să-mi căiesc eu vanitatea de a fi cerut mult, de a-l fi ispitit pe Dumnezeu să mă cocoșeze pe mine cu greime, iar nu pe cei pe care-i iubesc? Să ia de la ei și să pună în cârca mea până n-oi mai putea? Cine să le spele pe toate astea acum, când eu nu mă văd afară din bezna în care m-am ferecat, iar temnița mi-a ajuns culcuș acum,  din care nu știu să mai ies? A trecut prea multă vreme prin mine cu relele-astea, încât mintea mea și-a găsit acasă-n ele. Și-atunci cum să vin și să luminez sufletele oamenilor care privesc în sus la mine cu ochi de orb care pipăie calea, pe jumătate neîncrezători, pe jumătate cu averea lor rămasă de credință în mine, pentru că așa au fost învățați de veacuri, că-n sus te uiți și iei seama la duhovnic. Iar nu e loc de dus alăturea cu drumul, căci nu e-n ordinea firii. Cum, dar, femeia mea, cum să mi-i călăuzesc eu iar, cu credință? Că mi-aș căsca pământ sub mine să mă-nghită.

− Cu sufletul întors la tine. Surd, orb și mut la cât de negru-ți pari. Ascultă-l. Te-oi fi înnămolit, bărbate, în gloduri groase de păcate. Căința îți rămâne. Sentința nu-i a ta. Abia acolo-ar fi păcatul de netrecut. Pedeapsa nu ți-e ție dată, să ți-o pogori de unul singur, ci doar răscumpărarea. Și da, poți, pentru că poți de azi  să fii ce n-ai fost ieri tu niciodată. Și tot de azi s-alegi. Vei ști tu calea. Tu doar pornește de-azi la drum. Și nu de ieri, ori de alaltăieri. Hai, și te du cu Dumnezeu acum.

[Foto via Raoul Sagal]


Bunica cu maramă neagră

bătrână

Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]


Pentru că datinile mor

Am plecat, așa, în amurg de octombrie. Cu frunze-mpurpurate, galbene sau simplu ruginii. Copt, cum voiam noi, așa ni se dădea octombrie. Am plecat la drum cu Ioana, cu Laura, Ruxandra, cu Mădă, Maria și Dragoș. Și am mai plecat la drum cu o traistă plină-ochi de curiozitate astâmparată doar de drumul care dura cel putin o oră și jumătate. Nici toamna la apus nu-mi dadea altă șansă decat să respir lung și s-aștept împăcat. Deși pe sub torpedo băteam obraznic din pinteni…DSCN8331

Am ajuns mai iute decât am crezut, pentru că ne-a furat toamna și drumul și nerăbdarea. Și ne-a purtat într-o comună în sud, mai jos de Giurgiu, se cheamă Găujani. Unde la primul cuib de berze stă Părintele Vasile, iar la al treilea Doamna Enache. Am ajuns prima dată acasă, în comunitatea pe care am adoptat-o astă-vară. Să-i văd pe oamenii care nu știu ce-s alea piedici ori frâne-n calea lor. Să-i vad la ei, acasă.

DSCN8330

Să fii primit cu suflet cald, cu masa grea, paharul plin, cu brațe primitoare, cu spuse și nespuse și cu povești din moși-strămoși apuși demult, ștergare albe, cusute cu drag de oameni cu zâmbete și riduri de bucurie pe chipuri vii, cu viață neobosită în ciuda traiului povarnic, e parcă dar de oameni rari. Frumoși până la cer și înapoi. Și rari. Că din puținul lor, nu pot să se abțină să nu ne dea și nouă pe de-a-ntregul cam tot ce au. Iar noi, umili să fim în locul în care să primim așa belșug? Așa a fost.

Părintele Vasile și Doamna Enache sunt nepământeni. Și-or pus ei poalele-n cap și și-or zis: no, amu (da, Părintele vine din Bistrița și și-o păstrat omu’ graiul și obiceiul) dacă n-o face nime’ pentru noi, apăi numa’ noi rămanem să facem. Și a adus nu numai vorbă cu duh de Sus printre oamenii pe care-i păstrorește, ci, cu mânecile suflecate, spirit viu și trudă neistovită, i-a smreduit și pe alții de și-or făcut traiul mai bun. Așa, cu puținul pe care îl au. Și pentru ei. Acu’ se duce vorba prin vecini, prin alte sate or vrea și alții să facă treabă, ca-n Găujani.

DSCN8530Datinile mor. Oamenii pleacă din sate. Iar cei mai în putere pleacă afară la munci, de le ramân copiii stingheri și vin de caută alinare în poveștile Părintelui. În curtea bisericii e loc de joacă pentru copiii satului. Că cin’ să-i îndrăgească și să le dea povețe? Părinții îs plecați, doar, nu? Părintele Vasile e-n plus părinte peste o ceata de copii. Sunt ca ai lui, că cine mai stă să cearnă diferențe?

Nici Doamna Enache nu se lasă. S-a pus pe treabă încă de-acum doi ani. Și-a chemat ajutoare și a înființat așa cum s-a priceput o asociație care sa îi ajute să construiască una-alta. Și-au pus în gând să devină ei înșiși un izvor bun de muncă, acolo-n sat. Așa că au învățat, cum să facă să fie luați în seamă de mai-marii din comună, de oameni cu dare de mană, cum să școlească țesatoare să aiba ce munci, să aiba ce lăsa copiilor, să crească bunăstarea cu un strop.

Pentru că oamenii se duc și datinile mor.

DSCN8319

Doamna Cornelia Enache și Părintele Vasile Pop sunt fondatorii Asociatiei Datini-Educatie-Cultura, Găujani. Sub îndrumarea Fundatiei PACT, au construit o afacere socială, prin intermediul căreia vor să dezvolte comunitatea săracă din Găujani. Au creat un atelier de croitorie unde se vor țese cămași școlare stilizate, cu motive populare locale, care au fost culese în urma cercetării etnofolclorice din cadrul proiectului Tradiții-Identitate-Bunăstare locală. 

I-am vazut, i-am cunoscut. Îi susțin și îi admir. Ca ei sunt puțini, dar îi inspiră pe mulți.

‘După datină mă port’ cu drag și aici  🙂

[Foto © Laura Oancă și Ioana Traistă]


Bine de-ăla bun

givingNu mi-a plecat înca vara din nări și ochi și zile și nopți, dar bate din pinteni să se ducă. M-am trezit că-i cer calic să mai rămână. Că mai am un pic de treabă și-apoi o las. O las. Să se ducă. Și nu-mi stă-n fire, că mai mereu îmi place acum-ul mai mult decât atunci-ul sau ca vreodată-ul.

Dar vara asta mi-a presărat în cale povești cu oameni cu vieți frumoase. Sau m-am lăsat pripășită pe lângă unde-au pus ei de-o tabără cu foc iute și bine de-ăla bun, cum zice M. [Pe o altă foaie de hârtie, pe curat, o să-i scriu povestea ei. N-a venit înca vremea, dar M. va fi aici curând. E prea bogată și în zările mele înguste n-am găsit încă vorbe bune care să-i deseneze nuanțele îmbelșugate de suflet prețios. M. promit, te voi dezvălui curând. ]

Nimic din ce-a venit mai  invitat-chemat, mai nimerit-brodit, nu-ncape-n bucuria de-a fi părinte adoptiv al unei mâini de oameni. Care cu vai, cu greu, cu amar se zbat să facă viața altora mai bună. Ioana T.* e de vină. Ea m-a chemat și inspirat. Eu nu le-am dat decât puținul vorbelor mele în sprijin și un dram de-arginți cât să-și înceapă visul.  Ah, spun prostii. Am mai venit și cu-n prieten. Cu Georgiana**, alt om frumos. Cu ochii-nchiși și drag de făcut bine, mi s-a-nsoțit. Și cu la fel de mare bucurie a sprijinit la rândul ei mâna de oameni de care zic. Ioana T. mi-a zis atunci ceva ce mi s-a așezat căuș în suflet: Of, binele merită asumat. Modestia prost mânuita nu-și are locul. Nu defilăm, dar ne-angajăm că-ntindem mâna către alții și mai chemăm și pe-altii-n jur, s-o facă. Că dar din dar se face Rai, doar nu? Da, Ioana, asa e. Eu mulțumesc.

Îi povestesc lui M. și-mi zice a drag: fă bine de-ăla bun, așa. Și cheamă-mă, că vin. O chem. Și vine.

[* Pe Ioana T. și pe alți oameni frumoși îi găsiți aici, iar bine de-ăla bun găsiți și aici.]

[**Pe Georgiana o găsiți aici.]


Oameni și linguri

touching hands

O poveste despre un om care a părăsit lumea aceasta prea curând spune că a fost călăuzit de un înger către tărâmurile sale interioare într-un fel nemaiauzit. Îngerul l-a condus către o încăpere unde văzu o mulțime de oameni flămânzi încercând să-și potoleasca foamea. Dar pentru că lingurile cu care mâncau erau mai lungi decât brațele lor, ajungeau să fie mâhniți într-o continuă staruință neizbutită, iar și iar. “Acesta” îi spuse îngerul “este Iadul”. “Dar …este înfricoșător!” exclamă omul. “Te rog, arată-mi Raiul!” “Preabine”, binevoi îngerul și plecară. Când deschiseră poarta Raiului, omul rămase fără grai, privind ceea ce părea foarte mult să fie aceeași poveste pe care tocmai o văzuse: o mulțime de oameni stăruind în încercarea lor de a-și potoli foamea cu linguri mai lungi decât brațele lor. Cum omul se apropie de ei din ce în ce mai mult, nevenindu-i să creadă, i se așternură în fața ochilor chipuri fericite, pântece pline și zâmbete odihnite. Căci vazu că oamenii din Rai învățară să se hrănească cu lingurile, unii pe alții.

Am văzut oameni furați de viața lor, de pasul imediat următor sau de cursa lungă pe care s-au păcălit să o numească soartă. Uitând că alegerile construiesc soarta.

Am plâns oameni care alergau înaintea pașilor lor, pentru că timpul devenise o coordonata bi-, tri-, multi-dimensională și au ales confortul de a rămâne prizonierii lui. Și nu răspunderea de a fi vizitiul caleștii vieții lor.

Am împărtășit suflet și speranță cu oameni care au ales să uite de îndumnezeirea din ceilalți oameni pentru că povara făpturii lor era linia orizontului cel mai apropiat. Iar lipsa luminii contorsiona spectrul culorilor.

M-am revoltat și am tăcut în așteptarea înțelepciunii de pe urmă, a oamenilor umiliți de încătușarea propriilor iluzii, cum că viața e la capătul cursei. Și m-am rugat să vadă.

I-am admirat și adulat pe cei care mi-au arătat o data și de o mie de ori că frumusețea e tocmai cursa alergată și gâfâită și nu panglica sfâșiată de la capătul ei.

Mi i-am apropiat pe aceia care m-au învățat fără s-aștepte nimic în schimb și m-am înverșunat să mă replic in ei. Cei care dau și știu să primească.

M-am încăpățânat să-i admir pe aceia care mi s-au revelat stâlpi drepți, grațioși și neclintiți de vânt sau valuri. Și nu le-am ascuns-o. Doar regret că uneori am făcut-o prea tarziu.

Mi i-am facut icoane pe aceia care și-au rămas fideli credințelor lor și și le-au asumat. Neclintit și fără regrete.

Mi i-am listat tipare și modele pe cei care și-au făcut virtuți din a fi verticali și umili în înțelepciunea lor și m-am trudit să fiu și eu așa, uitând prima lecție primită de la ei – să nu uit în drumul meu să fiu cine sunt eu și nu altceva. Și să fiu.

M-am plecat în fața acelora care și-au văzut iadul țesut cu mâinile, mințile și sufletele lor și au ales să pogoare Raiul peste ei și ceilați asemenea lor cu răspundere, cu speranță și cu simțul adevăratului nord.


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..