Category Archives: Miezuri în versuri

Sunt un fractal

fractal

Cu fiecare zi te mai îngropi un strop,

cu fiecare clipă mă mori în tine stins

rămâne-afară suflul cu care-ți faci curaj

lacom să mă respiri încă un dram.

Și dac-ar vrea să-nvie, în lacăte și chingi

îți ții supus și vise și neîntâmplări.

 

Sunt un fractal, cu miez pe-alocuri neschimbat,

altfel, mă-mprăștii în particule de viață

cu care nesfârșit mă reclădești

din cioburi recompuse, rebele și cuminți.

 

Altarul zeilor la asfințit

mai ține-aprinsă o lumânare slabă

cu care-ți luminezi abia de-o șchioapă

încă o zi în care te îngropi un strop.

 

 

 

[Foto (c) Fluid Dynamics]

 

 


Același

b

M-am întâlnit cu urma pașilor mei,

m-am întrebat dacă m-am rostogolit din greșeală

prin același culoar pe care trecusem mecanic

pe când credeam că goana era trofeul râvnit.

 

Mi-am potrivit umbrele peste urma pașilor mei

și mi-au ieșit gropi care înghițeau tălpile mici

în asfințituri măcinate demult.

 

Așa c-am sărit ca un ștrengar printre ele,

alegând doar pe cele care acum

umplu rebel goluri lăsate de cele cuminți.

 

M-am întâlnit cu urma pașilor mei.

Sunt același în altul mai plin.

 

[Foto (c) Saul Leiter]

 


Lasă-mă pe mine

cerneala

Lasă-mă pe mine să te țes în taină,

ce ascunzi tu în glas susurat

e ursit să tăinească-n ghicire.

Ești făcută să te lași aflată

cu ochi mijit pe jumătate și sprânceană curioasă

să scormone, să răscolească,

dar să lase loc, să nu te ghicească de tot.

Ești făcută să te dai toată cu tot și deloc.

 

Lasă-mă pe mine să-mi urzesc poveste

în care te zămislesc cu miez și cu sevă,

ești cum vrea cerneala mea să te coloreze,

pentru ca apoi să fugi de pe foaie,

să îți desenezi tu singură chip

și s-alergi nebun fără să ghicesc

încotro te duci.

 

În povestea mea ești efemeridă,

lasă-mă pe mine să-ți dau viață-n taină.

 

[Foto via Clara Lieu]


În urma pașilor tăi

 

asteptare

În urma pașilor tăi rămân gropi scobite adânc,

pământ însetat te urmează,

lipește clei gros de tălpi iuți, fugare

tu n-ai nici vreme și nici curaj

s-arunci o privire-napoi pe furate

să vezi cum trecutul ni se despoaie de vise.

 

Alergi hămesită să cuprinzi totul

în vârtejuri de viață zorită

și nu știi că ce cauți e mai aproape de zare.

Când ai să te-ntorci însă nu ochii mei te vor vedea,

căci vor fi și orbi și sluți și seci

de căutat căuș făcut de pământ să te cuprindă,

ci tălpile mele vor fi simțind gropile grele de urma ta.

În urma pașilor tăi, pământul își cioplește chip după asemănarea ta.

 

[Foto via Rumesha Kashif]

 


Mai urcă-mă iar

munteMai urcă-mă iar, femeie din vis,

întinde-mi o mână și ține-mă strâns,

mi-e grea neputința, mă trage în jos,

te am și ești tot ce nu am.

Mi-e ciudă că nu pot trișa,

că, de data asta, nu pot fura

de la viață o scurtătură

să mă parcurgă mai lin,

printre piedici ce vin,

amânate demult, ajunse din urmă acum.

Să te târăsc prin glod gros și cleios,

nu mi-aș ierta, m-aș târî neîmpăcat.

Ești prea de niciunde și tot și nimic,

mi te dizolvi în amintiri amurgite,

pe care le răscos în vise cârpite.

Cruț seninul tău și las alb, neatins de colț strâmb de buze,

mă scutur de plumb, de balast,

mă lepăd de-amarul de dinainte.

Mai urcă-mă iar, femeie din vis,

acasă mi-e întunericul chin,

pe când tu lași în urma norilor siaj senin.

 

[Foto via Asahisuperdry]


Șoiman drag și Sânzioană

Sanzioana

Sânzioana: Mi-s făcută Sânzioană, născută din ceruri sfinte, leac să dea, doruri alinte. Vârtej mă răsuce, sus-sus mă tot duce, ochii îmi văd și n-ar crede ce duh, hram ne poartă, ce drag, ce mirare? Ce-i gol și se umple? Ce-și cere-alinare? Tânjire-i pe-acolo, și drag de trăit. Și mintea mi-i sfredel și vrea să priceapă, dar cum îi cu visul, și cum e cu dorul? Zici bine, mă iartă, m-am înflăcărat. Oi pune cenușă pe focul stârnit, de vrerea-ți mi-o cere. Oi sta cumpătat. Să fug să m-ascund? Să tac necurmat?

Șoiman: Degrab’ m-am întors și îți zic: Ioană-ți rămân doară ție, în glas, în făptură, în orișice pas. Ioană, tu cheamă-mă, ș-am să îți vin, să-ți ies doar în cale, cu har și cu plin. Rămâne-mi Ioană doar nume cu tine, în el drag comoară de suflet, de cânt ce mai vine… Haide, povești să-mpletim, cunună sub lună să fim, a-tale-or fi toate, Ioană pe ele pecete-i. Nu de-alte-urechi, guri flămânde fi-vor grăite și coapte, ci iscusit frământate și-n noapte, de spiritul cheamă și cere, de versu-i cu dor și cu vrere.

Sânzioana: Nici eu nu știu, Doamne, cu știre, pe vers cine-a pus stăpânire. Mi-i muza febrilă, iar mâna cuminte, docilă și scrie, și curge cu miere în vrie. Mi-e frică s-o las să nu fugă, că umbre de vis, vers și vrajă, simțit-am-n-alt trai, iar nu ăsta, de-mi pune covor bun de rai.

Șoiman: Versul tău meșteșugit, cu al meu bun împletit, nuntă-n cer făcut-au iute, nu-i om, piatră să le mute. Raiul e al lor, nu plec, bun nectar încă să-nec, am de trebuință. Ce drag mi-i, ce bine! Tu drumul să nu dai. Îmi vine pe dat să-ți răspund la misivă, dar mă las vreme de-un pic în derivă, de îmbătare de vorbe cu har, care nu-i dubiu ca pun pe jar, obraz roș jucăuș de Ioană, de cumințit doar-n altar, în naos, ori strană.

Sânzioana: E răsfăț de Sânzioană, capul limpede nu-ți bate, ci leagă mai bine liană cu vers ce razbate. Mi-s poveștile-aburinde, pernă moale au nevoie c-altfel iată foc ce-aprinde. Hai ș-om pune rumeguș, cremene și iască arcuș, să ne cânte-n zori de zi, foc s-ațâțe iar de vii. Ș-acum să ne strecurăm agale, pe sub vise iar la vale…noapte bună?

Șoiman: Haide lasă-te în noapte, oi aluneca în șoapte, brațe te vor legăna, vise îți vor îngâna…noapteee buuunăă…

Sânzioana: Cu soarele-n sus, de-o suliță pus, ba pitit sub nori, ba ascuns în ceață, își uită deja bună dimineață și-și cere cu drag și dor presărat, și cântec și vers și surâs vinovat. Să priceapă ea, de-i e clară mintea, viața că te cere, vremea să ți-o fure și că slobod fi-vei doar la asfințit? Căci cuminte, eu promit a fi, dară grea tânjire mie îmi va fi. Fără îndoială, fi-va-mi așteptarea dulce, nu amară. Du-te că te cheamă, când te-ntorci grăbit, pune-o șoaptă-n poartă și un ciocănit. Ușa-ți voi deschide către lumi silfide. Ușă neatinsă de vreun ciocănit, șoaptă ne-adusă de vreun vânt vestit, ochi tânjiți în zarea goală, flori de lacrimi șad în poală. Fie-ți calea-ntinsă, cu falcăr-aprinsă, drag de nimenea, graba te cuprinde către ușa mea. Asta nu e dară decât biată punte, între glas din urmă ce l-am auzit, urcă sus în el, de-ți seamăn-a luntre sau uită de el.

Șoiman: Cum oare uitate-aș dară? Îmi întind răbdarea cât un cocoloș… Făcură sus salturi de lumină ambră, pe aripi de lung-așteptare, cu inima pungă, cu vremea prelungă, nimic nu-și găsea loc și stare. Versu-ți era fermecat, vorba-ți aurită, cum de n-oi pleca urechea la susur de vrere dorită? Ce să pricep eu din asta? Că dor se pieri pe fereastră? Sprintenă arcadă peste orice nor, era să ma sfâșiu de atâta dor! Și de-atunci încoa’ viața mă chema, trag nadejde chioară… nu te-oi supara, daca ăst ficior smintit, vine iar să cânte-n strună… dupa asfințit. Sânzioană… dor iubit. Ce-i dorul, tu, Sânzioană? E strop de pelină sau chip de lumină? E vânt buclucaș sau suflet trufaș? Cum să piară?! E-aci… și mă ține… of, drag Sânzioană…

Sânzioana: Mustrare-așa dulce, ce pune pe frământare cruce…mai vino-mi…mă-nfrupt… mă furară și locuri și vise, mă furară povești.

Șoiman: Păi, locuri cu oameni-povești eu n-ascult?

Sânzioana: Păi ele-s făcute să vină la viață când muzele-or râde de mine paiață, cerneala din toc de mi-s-ofili, le-oi scoate din umbră și le-oi povesti. Ca mâine-i cea ziua și-ncet pic de nod mi se pune, ce gâtuie slab și apos, glasul sfios mi-l apune.

Șoiman: Așa… chiar mai mult, și la mine. Ce-oi spune?! Mă calc peste mine într-una și vorbe nu-mi vin… chiar niciuna…

Sânzioana: Zic să fim cu noi și în firea lumii, lasă griji departe, sunt temeri deșarte. Vino-mi, și nu zăbovi! Și vino-mi cu tine! Așa să îmi fii!

 

[Foto © Eric Geidl]

 


Când vocea mea

sun

Când vocea mea n-a mai împins silabele mut înainte,

când aripile gândurilor au ales pe rând să zacă

inerte în fracturi închise,

când tot de ce ți-e frică s-a întrupat în monstru hâd care

a ros meticulos din prada pură, ludă,

ai înțeles că tot ce ai visat s-a fărâmat în praf zeflemitor

care-a umplut ungherele naiv deschise.

 

Și tot atunci cu voluptate ai tot ucis prunci de speranță vie

care-ncolțeau în bulgări de țărână, făcându-l pentru totdeauna așternut.

 

Când vocea mea s-a stins de-atâta cale lungă în hăuri surde

când ți-ai urlat tăcerea cu foame și ai lăsat s-ajungă

să clatine-n rărunchii adânc ascunși,

toate așezămintele de suflet, toate firescurile lumii

s-au răsturnat în ordine divin născută și-au tăcut.

 

Abia atunci când cerurile care se deschid o dată

și-aruncă raza cea mai lungă în pământul reavăn

trezind ființe vii uitate din vieți moarte-adormite,

ai înțeles că nu e loc decât de sacru,

căci taina nu va fi să fie dezvrăjită pururi.

[Foto via Tori Evans]


În umbra săracă

le double

 

Șed în umbra săracă a lumilor pe care le șterg

cu buretele aspru al fricii de noi

de tot ce ții zăvorât și ferit de noroi,

făcut să-și găsească doar nuntă în cer.

Tu dansezi slobod în cercuri concentrice

zugrăvite cu tot cu-ntuneric și soare,

cu-amar și cu miere, cu tot dimpreună,

la care tu, numai tu, ai cheie meșteșugită

să vină să intre sfială trudită.

Mi-e frică să-ntunec cupola de lumină,

iar ție să curmi lunecare de sacru

în scrâșnet strident de ridicol.

 

Șed în umbra săracă a lumilor pe care le șterg

îndată ce speră să prindă culoare,

să zboare zănatic sperând fals că poate

odată pierzi cheia zăvorului mut

ce stă să se rupă-n fărâme de praf.

Nu știe decât să asculte orbește de struna

care te ține pe tine unit cu tine

în cercuri închise și tăinuite,

nedizolvat în lumea mea,

neîmpărțit cu altcineva

ferit de suflări nestăpânite.

 

Șed în umbra săracă a lumilor închipuite

din care a rămas doar un miez într-un cerc

ce nu-s eu nicicum. Ești tu-n centrul și în arcul lui,

eu nu sunt defel, sunt un nimeni, orice-ar fi să încerc.

 

[Foto © Jean Moral, Le double, 1927]


Semințe de noi

semințe

Semințe de noi se răsfâng mut în vise

în care joc rol de zeiță apusă,

iar tu cerber de lumi în tenebre mâloase

veghezi să nu-ți despoi haină de beznă.

 

Gâtul mi se usucă de tăcere mocnită,

de vidul care mânâncă ziduri închipuite,

fără scrupul și fără voluptate

erodează tot ce cuprinde, pentru că poate.

 

În urma lui rămânem ca doi copaci

scobiți de trunchi, de sevă, de verde,

pândind cu fărâme de curiozitate

dacă și cum rădăcinile rămân ancorate.

 

Semințe de noi mai rămân atârnate

printre ghimpi aroganți și buruieni coapte

se îndârjesc să-și crească coajă, să lupte,

să prindă muguri în fantezii rupte.

 

Cu semințe de noi arunc în tine,

ține palme căuș, să crească un mine.

 

 

[Foto © Emerald Wake]


Fluturele

butterfly in cage

Râd crengi înverzite care alungă grăbite petale

Să umple coroane cu viață, cu verde, cu vară.

Râd raze care-mping cerul în noapte agale,

Șterg leneș cerneala tăciune cu stele, și-mbie ziua cu mult în afară.

 

Plâng nori, aflați încă în aburi, a ploaie neîncepută

Să spele pâmant care doarme fertil încă vreme

Plâng muguri de verde care desfid natura slută,

Îmbracă cu viață ce iarna a despuiat de tot în dileme.

 

În bălți vezi chip schimonosit de frici mici și perfide

Ce cad, dizolvă urme de picuri nobili de lumină.

În nori ghicești trupuri de umbre-n firide,

În tuș par desenată, când curg în rouă fină,

În schiță de cărbune, când îmi ițesc tulpină.

 

Vârfuri de iarbă crudă cer dreptul să erupă,

Să schimbe anotimpul pe care n-ai vrut să mi-l trăiești.

Te-ai lăcomit să-nchizi în colivie, să urmărești sub lupă

Fluture slobod de frici, prea viu ca să nu-l zăvorăști.

Și surd și mut, rămâi dar, la ce nu te-ai născut să ai sau să primești.

 

[Foto via Cara Carmina]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.