Category Archives: Miezuri magice

Când mi-am întins aripile

 

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările.

Cu ele am unit noaptea cu ziua. Am sfidat sfatul de a nu zbura aproape de soare, ca să nu-mi fărâmițez urmele de om, ci m-am topit în jarul înaltului, iar aripilor frânte prima dată le-am dat brânci să zboare și mai vârtos a doua oară.

Oricât m-ar fi înfricoșat strivirea din cădere, m-am încrezut orbește că mă renasc din apă sfetită cu cenușă.

Când m-am înălțat dincolo de zarea zeilor, nu s-a-ntunecat cerul a nesupunere ori îndrăzneală, ci s-a ivit în toate cele patru zări și una-n plus, sus, sus, ce nu e de văzut decât când zbori și înăuntru și-n afară și înconjori teama de mai departe cu tine împrejuru-i.

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările. Cu ele am topit vecia în acum.


Miluna

A fost odată ca niciodată la marginea unui codru bătut de vânturi mușcătoare pentru cei ce nu erau de-ai locului, chip nemaivăzut de ființă străluminată de-un soare-al ei. Pe când se scobora agale să ieie Apă ne-ncepută, crăpă lumina zorilor. Primele raze pe jumătate strecurate printe frunzele copacilor abia dezmorțite, slab țesute printre firele ierbii aruncau flăcări de viață în pădure. Soarele schimba aerul nopții cu cel al zilei, vântul se îmblânzea în el și devenea suflu de viață nouă acolo, în îmbrățișarea crudă a pământului din fiecare zori de zi. Mereu alta.

Scorburile care mâncau măruntaiele copacilor o ascundeau uneori pe Miluna care ar fi vrut să afle de unde-și trag copacii seva? Cum urcă hrana pământului prin rădăcini sus-sus în ramuri? Cum de se dăruiesc soarelui în foi verzui cât era primăvara ea de verde, până-ntr-un ruginiu de purpură ce-și plânge dorul în lacrimi roșii, în toamnă cu rășină. Se vâra-n scobiturile trunchiurilor și-și făcea casă și coperiș. Pe dinăuntru, ferită de toate cele ce foșneau în jur, asculta cum el, Copacul Viu, așa-i vorbea în limba vieții. Așa fu de-adâncită în vorbele toate pline de cel mai dulce duh, că tot uită că-n seara ceea fusese chemată să prăznuiască dimpreună cu paserile serii. Copacul Viu o învățase limba viețuitoarelor și, uite-așa, de drag ce le era acestora, Miluna mergea la sărbătoare mare, dar mai ales cu dans.

Cu urechea strâns lipită de glasul înțelept al Copacului Cel Viu se scurse Ziua toată și uită aproape de Soare Apune, când de pe-o ramură din cele-ntortocheate, un Șoim Măiastru, maimar defel, i se-așeză pe umăr. Șoimul era știut că din tot ce-adună face și clădește palate-ntregi de lumi ce nime’ din pădure n-a văzut. Numai că de acolo-ascunsă, cum era ea în trunchiul de copac, Miluna nu-l vedea, ci doar auzul îi era fermecat de vorba lui tulburătoare. El, tainic, însă cu voce hotărâtă, îi spuse fără greș deseară să se ducă la mare sărbătoare cu dans ce nesfârșește, iar acel dans ce va să vadă Miluna să-l picure apoi în vers, ori fir țesut cum numai fată ce știe să ieie apă ne-ncepută știe a pune-n miez de cuvânt.  Cu ochii mari, adânci de tot negrul cel codru, Miluna prinse îndemnul Șoimului Măiastru mai presus de chemările paserilor serii de care uitase. Simți îngrijorarea cum o încolțește, văzând noaptea venind și se temea să nu se rătăcească departe de locul în care avea să se întâmple praznicul păsăresc.

Copacul Viu simți freamătul fetei și, înduioșat, culcă o ramură mai aproape de iarbă, într-o mângâiere blândă, spunându-i în gând fetei, așa cum obișnuia, să se aștearnă lină în scorbura lui care o va purta până în Inima Pădurii, acolo unde bate mai tare ca oricând inima oricărei vietăți pline de cântec, iar cele ale copacilor îi fac să danseze ca purtați de vânt nevăzut și neauzit.

Fata se lăsă în voia Copacului Viu, în brațele lui ocrotitoare, așa că își așternu mai bine culcușul din frunzele moi, de-abia adunate dintre firele de iarbă și simți cum Copacul se înclină cu tot cu scorbură și dintr-o dată se împodobi cu flori alese, crescute pe brațe din lemn vânjoase, dar blânde, cu frunz-evantai legănându-se în vânt și chemându-l de departe, cu alte frunze mari apoi, acoperind ca un coviltir scorbura culcată pe pământul reavăn, dar nu în odihnă, ci în așteptare, ca un murg cabrându-și spinarea, înainte să sară în galop. Chiar atunci Soarele, rostogolindu-se departe, dincolo de Marginea Lumii pecetluită de curgerea tuturor apelor, rostogoli pe o creangă plecată a Copacului Viu patru roți vii, de foc, ca patru năluci mai iuți decât vântul și chiar decât gândul, patru cercuri de foc înaripate care se așezară într-o clipă de o parte și de cealaltă a scobiturii din care Miluna privea uimită cum aurul roților rodea toamnă pe lemnul scorburii ce ajunsese o minune de caleașcă gătită împărătește, pornind ca din gură de foc pe roțile de aur înaripate către Inima Pădurii.

Umbrele Pădurii se despleteau toate și-mpingeau crengile care ar fi stat în calea caleștii Milunei, până ce aceasta ajunse acolo unde scânteile mușcau din carnea nopții orbind toate vietățile cu frumusețea lor. Miluna coborî din caleașcă și-și dansă drum pe cărarea ce se desfășura acum sub fiecare pas al ei. Vietățile-și plecau capetele și-și unduiaiu trupurile când Miluna pășea în dreptul lor, luau apoi forma aurului pe care-l răsuceau poalele rochiei Milunei și-o-mbrăcau cu lumină. În urma ei răsăreau stele care făceau noaptea ziuă.

Vietățile nopții murmurau în mirare amuțitoare… Miluna nu se mai arătase în Inima Pădurii de veacuri și nu era cu putință ca ea să se ivească din nou într-o întunecime din care viețuitoarele pământului nu credeau să-și mai limpezească ochii vreodată. De când Întunecimea pusese stăpânire pe Codru, fuseseră toate pedepsite la tăcere. Când însă Miluna se adânci cu totul în măruntaiele beznei topind-o în cristale de soare curat, cu toții-și închiseră ochii-n orbire.

De-acum Noaptea se-mpreuna cu Ziua la mijlocul cărării Lunii. Miluna avea să lucească fără să-i mai orbească.

 

[sursă foto: theexpressivepalette.blogspot.com]

 

 


Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Scânteia

 

Cu ochii lipiți de lacrimile neplânse care lăsau pleoapele perdea grea că abia avea o ferestuică prin care să întrezărească ce scrie, apăsa îndărătnic cu vârful tocit pe foaia îngălbenită fără încetare. Cum n-avusese nicicând vreun suflet căruia să i se împartă, ori vreun duhovnic căruia să-i deșerte din greutățile ce-i apăsau simțirile, foaia aceea roasă de vreme, îi era și una și alta.

De vreun suflet oarecare sau chiar apropiat îl îndepărta frica să nu-i târnosească cele ce-i erau sfinte în cele mai adânci unghere, unde numai Dumnezeu avea vreodată voie să bată la ușă. Iar de duhovnici nu-i dădea sufletul, căci ori de câte ori și-l adăpostea în biserică, îi părea vocea de Sus mai limpede când îi șoptea lui, fără misiți. Vorbele lui erau mereu mai legate când și le înălța nemijlocit în ceruri. Așa, altul, oricât de uns cu har și cele sfinte ar fi fost de la Domnul, i-ar fi înnodat cele de prin suflet ascunse, că nici el n-ar mai fi crezut în ele, darămite în cele de Sus.

Cu ochii sărați, Gruia scria neobosit, și nu dindărătul ființei lui, ci de undeva chiar mai departe, poate de dincolo de a se naște. O viață nu-i fu de ajuns să zică ce-l împingea sufletul, iar acum, acum că era dinainte să-nchidă ochii, chiar el se puse cu vreme în urmă, nimeni nu-și mai amintea de când – unii ziceau că de ieri, de alaltăieri, alții îl știau de o viață așa – se puse prin urmare pe scris neîncetat.

Măruca ce-i mai lăsa pe marginea mesei câte un colț de pâine și o cană cu apă și mereu, dar mereu îi aprindea câte o lumânare, chiar dacă cea de dinainte nu se topise toată. Lumina n-avea voie să se stingă. Așa o rugase Gruia în cea din ultimă zi, când îi mai rostise în grai vorbe vii. De teamă să nu-l ia îngerii mai iute decât avea el să isprăvească, o pusese pe Măruca să se jure pe ce-avea mai sfânt că n-avea zi de la Dumnezu cumva să uite să treacă pe-nserat să schimbe lumânarea. Aprinsese dintre cele din ceară groasă care ard anii greu, să-l țină, că și el avea de zis multe. Zile ce nu mai avea Gruia îndeajuns.

În vârful picioarelor goale, ca să nu facă zarvă mare, Măruca venea seară de seară cu lumânarea și cu cele câteva de-ale gurii, mereu cu ochii plecați, cu frică să nu facă zgomot nici căutătura ei și să-l tulbure pe Gruia. Își lăsa încălțările afară, pe prispă și pășea pe podeaua de lemn rugos ale cărei așchii răzvrătite îi mușcau tălpile. Nicio scoarță nu le acoperea până la odaia lui Gruia. Lumina cădea la apus în așa fel, că atunci când Măruca deschidea ușa i se înfățișau pe peretele din fața ei, trei umbre și toate trei cât Măruca.

Gruia nu-și ridica ochii, nu se clintea. Nu se auzea decât scrijelitura ușoară pe foile bătrâne, pe care scria fără oprire. După ce trăgea o dată aer în piept, cât să-i țină până iese, Măruca pășea mai adânc în odaie, cufundându-se și mai mult în umbrele ei, cele trei. În mijlocul lor, îndărătul unui smoc de busuioc uscat, privea o icoană mai bătrână decât sfinții. Așa-și făcea curaj să intre în fiece seară Măruca, din lumea ei simplă, cu găini de jumulit, copii de-îngrijit și trebi de-ale casei pe un tărâm ca de pe lumea cealaltă, încremenită, și în care Gruia se încăpățâna să reziste doar cu apă, pâine și lumină.

Anii îi curgeau bătrân peste umeri. Măruca nu și-l amintea pe Gruia tânăr, de parcă se născuse cu toate bătrânețile de tânăr. Și poate chiar și era așa. Și ea, dacă-și amintea bine, avea ani înșirați bine în urma ei, numai că nu i se citea nici pe chip și nici pe trupul tânăr, în ciuda vârstei. Și poate nici nu erau câtva zile de când venea la Gruia, dar nicicum n-ar fi putut spune că ar fi fost altfel.

Lăsă ulciorul cu apă care făcu un zgomot surd când se întâlni cu lemnul moale al mesei. Măruca se-ntoarse și învârti cărbunii încinși în vatră. Avea să fie ger și noapte lungă cum nu se mai pogorâse vreodată, așa îi spusese Gruia, când încă mai vorbea cu oamenii și nu se pusese încă pe scris mut. „Mărucă, ascultă! zicea el, să-ntorci în jăratic! Altfel, înghite noaptea totul și-apăi ăi fi trăit toate viețile astea degeaba, auzi tu, Mărucă?”, îi tot zicea Gruia în vremea din urmă, iar Măruca nu pricepea multe din ce zicea. Viețile? Toate viețile? Cum așa, toate? Se frământa clipe-n șir când auzea, apoi își vedea de gospodărie, că nu era prima oară când părea că Gruia rostea vorbele ca din ceruri, ori de undeva de unde ea n-avea cum pricepe ușor. Vorbe de oameni bătrâni, își zicea ea. Își scuipa-n sân, că nu era sigură de unde veneau toate astea, ș-apoi își vedea mai departe de-ale ei.

Veni Măruca și a treia zi, sau cine mai știe a câta, și când intră în odaie își întâlni din nou surorile-umbre, mai trase o dată adânc aer în piept și se-ndreptă către masa peste care era aplecat Gruia. Numaidecât se repezi să aprindă lumânarea care abia-și mai clipea ultimele licăriri, că Gruia căzu cu capul peste vrafurile de foi răscolite și plecă mut dintre cei vii. Brațele îi odihneau peste ele. Capul se rezema într-o parte cu ochii închiși peste toate viețile trăite.

Din cele trei umbre Măruca deveni una și-n ea s-așezară și viețile lui Gruia. Cu scânteie în suflet, își trase un scaun lângă el, fără să-și usuce lacrimile, apucă pana care încă stătea între degetele încovoiate ale bâtrânului stins, luă ultima foaie pe care Gruia scrisese… luminape ea s-o hrănești cu lumină…și se puse pe scris de veghe.

***

Pe prispă începură să se audă pași. Pe-nserat. Măruca ședea neclintită și așternea cu pana lui Gruia foi peste foi. Chiriac venise cu pâine și apă. Și-o lumânare aprinsă.

 

 

[foto via Arula Ratnakar]

 


János

ianus 2.jpg

– Scutură-te și iuțește pasul odată!, îi răsună vocea-n cap ca un dangăt cutremurător de clopot. În sinea lui știa că n-avea cum să grăbească timpul altfel decât curgea, că doar el ținea frâiele lui.

– Iute! Iute, că se-nchid porțile!, îi vibră adânc în piept a doua oară același glas adânc, amestecat cu strigăte hârjonite și râsete. Le distingea pe-amândouă, cu toate că păreau că se topesc una-ntr-alta.

Își adună puterile și-și împinse picioarele înainte, deși noroiul îi îngloda gleznele, țintuindu-l locului. Pesemne, știmele puse pe glume îi aruncaseră ploaie groasă de cu-o seară înainte, anume să i se-ncleieze pașii și să-i facă drumul anevoios. Până la marginea codrului, la hotarul dintre Azi și Mâine trebuia să gonească în fiece an. Acele mari ale Vremii trebuiau răsucite la timp, pentru ca apoi să curgă totul lin, fără opreliști în ziua de mâine.  Știa că întrecerea devenea mai grea pe măsură ce anii treceau. Locul îi era râvnit. N-avea vârstă. Cheile Cerului îi ședeau dintotdeauna neclintite la brăcinar. Iar el se pomenise încă de la începuturile începuturilor că ține strâns pavăză veacurile și că numai în goana lui, la fiece lipire-ntre ani, stătea mersul vremii cel bun. Primise taină mare înainte de a deschide ochii pe lume, cu cheie-nvârtită să nu sufle vorbă celor ce pier muritori, dar că musai la-ntretăierea dintre ani s-alerge de la capătul pământului, cât era codrul de negru, și s-ajungă la poarta de Apus, care lega Răsăritul vremii de mâine cu fir lung neîntrerupt.

Ace de gheață îi înfierau aprins obrajii, iar viscolul mușca din carnea zdrelită de crengile uscate, semn că știmele erau în stare de orice, numai să-l oprească din drum și să pună stăpânire pe Cheile Cerului. De unde an de an știa drumul ca-n palmă, deși nu-i era lesne niciodată, acum ele-ntinseră lac înainte-i, înghețat numai cât să-l țină preț de-o clipă, altfel se crăpa sub el și-l amenința că-l înghite. Își ținu răsuflarea și-aproape zbură pe deasupra apei hulpave, iar când ajunse la mal se aruncă cu ultimele puteri către hotarul pe care abia-l întrezărea, căci începea să se lase perdea de beznă lăptoasă.

Genunchii i se-nmuiaseră de povara dusă, dar scânteia din inimă-i lumina drumul. Urcă treptele templului cu răsuflarea tăiată și întinse cheia cea mare către zăvor. Poarta se deschise topită. Pe soclu, Ceasul Vremii era neclintit. Își împinse trupul biciuit de ger și potrivi acele amândouă la miezul nopții și al zilei.

Răsuflă ușurat. Trupul îi renăscu. Își întoarse chipul către înapoi. Era liniște așezată. Cu celălalt privea înainte. Era multă nădejde și undeva departe se zăreau câteva licăriri de lumină.

 

[Foto: Janus – gravură, Amsterdam 1698, Jacobus Harrewyn]

 


Trezit în ceruri

dealu_ocii-biserica_de_lemn-cruce_de_coama

– Nu te uita-n pământ nicio clipă! Fugi de du pân’ la asfințit ierburile la maica stareță, auzi! Mâncând pământul du-te degrabă că nu-i vreme de pierdut. Tot ce-i culege după zori, a ofili și-a aduce boală-n oase, Tudor, maică! Vâră repede-n coș vâzdoagele și măieranul. Când te-i opri la baba Rădița, cere-i și-un mănunchi de izmă creață. Știe maica la ce-i trebuie, da’ tu să nu uiți, Tudorele și să nu mă faci de rușinea satului, că nu-ș ce ne facem pân’ la Alexii dac-om rămâne făr’ de leacuri. Să nu te puie vreun duh slab să-mi adormi pe cărare și s-ajungi când s-o miji de ziuă, că iarbă smulsă de după ce soare răsare îi de rosătură și urzicătură și nu ne-o pune pe picioare când ne-o fi lumea mai dragă de ne-or năji toate oasele. Ăi prieput, ce-ți zisei, Tudorele?

– Da, măicuță, am priceput.

– Ia d-aci desagii cu de-ale gurii și du-te iute, că soarele-i sus. Să nu care cumva să-ntinzi mâinile după nuci ori mere, copile, că nu-i a bună. Tu vezi-ți de drum și-ăi bate nucii când or trece negurile, ca să trecem și noi în iarnă teferi. Bagă de seamă că nădejde numai în tine tragem, că nu mai e sânge crud rămas în sat. Toți s-or dus deja în jos cu oile, ori pân’ la Sânmedru mai e multă vreme. Om vedea ce s-o alege când or pune dulama-ntre oi, de-o fi neagră, ne-o scăpat Dumnezeu de iarnă grea, dar de-o fi albă, apăi să umplem șura cu stive ‘nalte, că ne-o zbici ghiforul, de-am gălbeji-nțepeniți. Hai, iuțește pasul, cum îți zic!

Dădui să ies pe prispă, când maica mă-nturnă.

– Tudorele, nu te uita-n pământ! Tu să ții minte bine toate ce-ți zic, că n-am credință decât în tine, copile. Toate ți-or forfăi pe la picioare. Lighioane mărunte ți s-or mișuna și-or roi primprejurul tău, mai cu seamă târâtoare ți-or împletici mersul. Tu să nu te uiți în pământ oricât de greu ți-o fi. De-asta zorește cât poți că pe toate le-o mânca pământul și s-or trezi la anul. Ce te-ai albit așa la față, pricăjenie? Hai că nu-i mare pădurea! Într-un ceas, două, ăi ajunge la biserică unde te-așteaptă maica. Hai! Iute, iute.

Mă-mbrânci puțin, că tresării mai să mă-mpiedic de prag, așa de-mpietrit pesemne că eram, de mi se agățaseră ochii de maica Lenora, dar nu era chip să leg una de alta din ce mă-nsărcinase. Petruș trebuia să le facă pe toate astea, dar pe el îl prinseseră frigurile de cu seară. Și maica Lenora zicea că-i tare păcat de bolânzeală dacă-l prinde Cristovul viilor așa războlit. Și-așa mă puse pe mine la treaba asta. Îmi porniră picioarele sfiicios înainte, dar brânciul maichii mă trezi de tot din amorțeala fricii. Mi-o luară picioarele înaintea drumului, că numai ultimele păsări ce le mai auzeam cântând și mâncam cărarea gonind către biserică. Tăiam crengile cu coatele și mă țineam de lumina străbătută printre ele. Urmă de potecă nu vedeam, ci fir de soare printre copaci care să mă scoată la capăt. Îmi mușcam obrajii să nu urlu de frica dihăniilor care-mi foșcăiau în jurul gleznelor. Nu mai știam nimic din ce zisese maica Lenora. Mă afundam în codru, aninat doar de-o fărâmă. În goană, mi-alunecă pământ cleios sub mine și mă rostogolii până spre Cascada Lupilor, sub troița dinspre dumbravă. M-am înecat în vis gros.

Când mi-am împins pleoapele în sus, maica stareță mă privea de după nori: ai ajuns cu bine, copile. Părea că din jurul capului îi iese roată de lumină. Mă orbea și mă liniștea în același timp. Dădui să zic ceva, dar părea că am pecete pe gură. Își ridică degetul în dreptul buzelor să tac.

– Ai ajuns copile, șezi în pace. Ai lăsat în urmă pământ viu ce se-așterne pe iarnă. Petruș a scăpat de friguri. Tu fă-ți culcuș bun, că primăvara-i departe. Tu nu te-i mai înturna. S-or dezlegat toate și ți-a fi bine acum. Somn bun, copile, dormi ușor!

M-am adormit trezit în ceruri.

 

 

[ Foto (c) Alexandru Baboș]


Ucenicul

 

ucenicul librar

 

-Bonjour, Madame Sophie!, îl auzii rostind mâncând silabele, cu zgârcenie. Acum, nici nu eram foarte surprins. Judecând după întunecimea cu care privea precupeața pe toată lumea împrejurul ei, fără motiv, aprobam scumpenia omului pentru cuvinte. Domnul Calomfir, neschimbat în ciuda anilor, era altfel o bogăție nesfârșită de vorbe care mai de care mai rare sau alese. Nu știam să-l cheme altfel și nimeni nu fusese în stare să-mi zică dacă-l știau altfel după nume. Și nici când sau de unde venise omul aici. Părea că are rădăcini de când lumea și știa despre toți aproape orice. Era însă și întruchiparea discreției. Nu prea era văzut ieșind din vizuina lui. Purta mereu un fel de halat-pardesiu aspru verde închis și papuci de pâslă. Rătăcit printre rafturile cu cărți, nu știam niciodată când apărea lângă mine. De când mă știam, ca ucenic la el, el era acolo. Zi, noapte, iarnă sau vară, în prăvălia cu cărți vechi, legat cumva de miezul pământului cu niște rădăcini telescopice nevăzute. Ori de câte ori deschideam ușa prăvăliei, fire de praf parfumat erau ușor deranjate de pe rafturi. Ceva între vanilie și tămâie îmi părea mie. Domnul Calomfir îmi zicea mereu că e pulbere de aur desprinsă din literele cărților și să nu mă feresc să inspir profund. Aveam șansa să pătrund astfel ceva mai adânc în rărunchii scriiturii și mai repede decât alții care întorceau nasul strănutând.

Madame Sophie puse pe tejghea o carte de grădinărit căreia îi lipsea o copertă. O întoarse mormăind către Domnul Calomfir, dar fără să rostească ceva clar. Din colțul în care stăteam afundat într-un fotoliu, vedeam un dialog mut care îmi abătu atenția de la repertoarul în care înscriam titlurile cărților. Madame Sophie cu sprâncenele unite și încovoiate în sus îi împungea răbdarea Domnului Calomfir. Acesta la rândul lui nu ceda. Ba, mai mult. Își înfipsese în colțul gurii un zâmbet pungaș și nu îi dădea drumul. Desigur, profita și de pipa cate îl camufla pe jumătate, dar se vedea treaba că îi făcea plăcere s-o țină pe Madame Sophie pe jar. M-am prins într-un târziu că precupeața voia preț mai mic pe cartea a cărei copertă lipsea, lucru care era inacceptabil de bătrânul cărturar. În fond, nu e jumătate de carte lipsă, așadar toată frumusețea e încă acolo, ba chiar un pic mai la vedere fără una dintre fețe. Cu chiu, cu vai, dar nu fără suficientă bombăneală din care nu deslușeai nimic, Madam cu mofturi plecă. Ușa închisă în urma ei, mai ridică un nor slab de pulbere cu miros dulceag de tămâie. M-am grăbit să-l respir cât mai adânc pe tot. Ceva nu-mi dădea pace de când îmi spusese bâtrânul că așa ajung mai repede în adâncurile cunoașterii. Îl mai surprindeam zâmbind, tot așa, în colțul gurii, când mă repezeam lacom să prind fiece fir mai auriu stârnit de vreun client nehotărât sau altul mai grăbit. Nu mai vorbesc că eu însumi în fiecare dimineață deschideam ușa cât mai larg, ținându-mi repirația până să trec pragul, pentru ca apoi să sorb toată pulberea iscată în aerul dezmorțit de zorii zilei. Mă miram în ultima vreme cât de ușor îmi era să port discuții aprinse și adânci cu Domnul Calomfir despre subiecte pe care nu le credeam la îndemâna mea. Mă uluia cu câtă ușurință vorbeam despre provocările lui Faust sau despre Calderon de la Barca. Nu o dată mă întrebam serios dacă visez. Dar nu, eram cât se poate de treaz și doar beția asta de povești pe care le inhalam cu nesaț mă făcea să nu mai știu nici drumul de-acasă spre prăvălie sau invers. Vremea căpătase alte veșminte, cred. Greu îmi dădeam seama când mi-e foame ori când trebuie să dorm, căci mai mult mă trezeam dintr-una într-alta, între vrafuri de cărți. Nu mai deosebeam zori de noapte ori alte lucruri care m-ar fi așezat cât de cât într-un ritm cu oamenii. Bâtrânul cărturar părea din ce în ce mai mult o umbră. Nu mai distingeam dacă mai vorbeam ori nu. Părea că gândurile ni se suprapun. Părea că se dizolvă-n cărțile din jur și-n gândurile mele. ”Hehe, băiete, pulbere o s-ajung și eu curând și m-oi ascunde printre cărți.” Alungam gândul îndată. În fond, bâtrînul nu părea, ci trebuia să fie nemuritor.

-Bonjour!, aud un glas care mi-era familiar în timp ce un volum gros, trântit un pic cam abuziv, ridica un nor imprecis de praf.

-Bonjour, Domnule Calomfir!, aud din nou, de data asta mai răstit. Îmi ridic ochii și-mi așez mai bine pipa în colțul gurii să-i răspund. În fața mea, Madame Sophie mă privește fix. Mă scutur vag, deși nu înțeleg de ce. Și mie mi se pare de-un firesc de netăgăduit că-mi spune Domnul Calomfir. Și-ncep să mormăi că nu, volumul de rețete nu-i mai prejos fără o filă, cea de cuprins. În fond, niciuna din rețetele de vis nu-i lipsă. Deci? De mare preț e orișicum, căci are tot ce trebuie în ea. Și după alte două bombăneli, Madame Sophie își îndesă în coșul cu verdețuri și cartea cu rețete.

Mai să mă-mpiedic în halatul-pardesiu cu poale verzi și lungi de se târau pe dușumea ușor în urma mea. Nu m-auzeam când umblu, se vede treaba că papucii ăștia ștergeau și fir de urmă.

O clipă mai târziu ușa se dădu de perete și-n prăvălie intră un puști care, cu tot pieptul învărtoșat, trase adânc ghemul de pulberi fine.

-Bună ziua! Căutați un ucenic așa-i? C-așa scrie pe ușă și-am intrat.

 


Douăsprezece nopți

moon – Iute, iute, hai!, îmi șopti Catinca în timp ce mă scurgeam pe lângă perete lângă ea. Acolo părea că mai e loc. Restul încăperii era înmuiată în lumină de lumânări mușcată din loc în loc de umbre tulburi.

– Eu am venit devreme, dar tot ce-am găsit lume adunată cu mult înainte. Ia zi, or mai rămas lumini aprinse? Se răsuci și-și aruncă ochii pe ferestruica tăiată-n patru de lemnul scorojit. Își miji ochii, pentru că lumina dinăuntru o împiedica să vadă mare lucru afară.

– S-a pus pe vânt năprasnic, Catincă. Eu vin din vale și m-a uscat pân-am urcat. Nu bate zăpadă, îți zic. Nici vorbă! Două nopți le-om trece cu șuierul ăsta uscat, dar nu cade. Ce-o aduce crivățul ăsta? Asta nu știu…

– Tu zi-mi dacă oamenii or stins lumină, cum o zis Moș Vitalie? Că de-aia n-o-nceput încă, mă-mpunse Catinca cu cotul colțuros, așa prin cămașă. Că-i noaptea din an a mai lungă.

– Catincă, tu! Abia pot vorbi de rebegit ce sunt! Mi-am pus felinarul prins în spate legat de sac. Cum treceam pe ulițe, oamenii stingeau tot. M-am grăbit s-ajung iute, cum mi-ai zis. Ia de-aci și desaga cu lumânări!, zisei stins.

Căzu un pic pe gânduri, apoi se scutură brusc și-mi făcu semn să tac. Oamenii se strânseseră în jurul lui Moș Vitalie care părea că se pregătește să rostească ceva, dar stătea cu ochii aninați în lumina focului, sprijinit cu o mână de toiag. Nodurile coșcovite ale mâinilor trădau vârstă înaintată, barba lungă și albă ajungea până la podea, dar Moș Vitalie avea cei mai vii ochi din câți văzusem eu vreodată și se mișca mai sprinten ca mulți dintre noi. Nimeni nu știa câți ani adunase moșul. Și când se mai trezea câte-un copil care n-avea de unde ști că nu erau bine primite întrebările astea, se pomenea cu fulgere în privirile oamenilor care-l mustrau că are așa curiozități. Și eu trecusem prin asta, ca de altfel, cred, toți pe care-i știam, și mai tineri și mai bătrâni.

După ce mi-am recăpătat suflul și m-am încâlzit, mi-am rotit privirea-n jur. Nu-mi dădeam seama dacă oamenii vorbeau sau nu. Un murmur părea că-i însoțește, deși toți își odihneau privirile-n jos tăcut, în foc. Și fiecare-și ținea lumânările-aproape. De jur împrejurul nostru grămăjoare de candele își așteptau rostul.

– Catincă, nu mă mai ține-așa! Zi, ce-i! Că-i prima oară că vin. Tăăăt nu mi-ăți da voie pân-acu’. Am făcut ce mi-ai zis, da’ nu mă ține pe jar, zău!, am îmboldit-o din nou. Vorbele păreau că mi se amestecă cu ceara din jurul meu și iau forme noi. Umbrele de pe pereți mă amețeau. Vuietul se întețise afară și încerca întocmai ca un musafir nepoftit și supărat să zgâlțâie lucarnele și ușa care se ținea bine.

– Șșșșștt!, se încruntă Catinca spre mine, făcându-mi semn să tac.

Deodată auzii vocea lui Moș Vitalie cu un sunet grav mai întâi, pornit cumva de dincolo de el, apoi molcom și adânc așa cum îl știam. Îmi fixai privirea pe el, însă gura lui nu se mișca. Eram cu totul convins că glasul lui se-auzea. ”Zare-napoi sub ochi vi s-așterne, nu zăboviți că-i soare mărunt. Acum e zgârcit, sub Lună, scânteie chircit. Și tace mocnit, dar nu pentru mult copleșit.” Mă surpinsei murmurând vorbele lui Moș Vitalie, de parcă le știam pe din-afară… ”Foc de la foc să s-aprindă, noapte să nu lase dezlegată, strop cu strop ceară să lege douăsprezece noduri, în douăsprezece zări, șase să lase în urmă cu trai bun trecut, șase să lege-nainte de-acu’, rază mare să crească pân’ s-o măsura ziuă cu noapte iar și iar.” Mă-ntrebam dacă Moșul cununa nopțile dintre ani, că așa răsuna vocea lui. Catinca, lângă mine, cânta nu murmura. Ochii-i erau închiși. Glasul îi crescu până-l întrecu pe Moș Vitalie și-o auzii cum n-o mai făcusem niciodată. ”Lună-mpreună, cu raza curată, învelește-n amintire an lăsat în spate și-nsoțește-n înoire cu belșug și roadă bună, soare nu abate de pe zile multe, ce-au să vie înainte. Străluce Lună cunună, ș-apăi lasă Soare, lume să-nvioare…”

Nu mai deosebeam lumină de umbre, de întuneric și vuiet de vânt aprig afară, de glas grav, adânc, de murmurul meu ori al altor oameni. N-am mai știut nimic de timp, ori de era zi sau noapte. Nu mi-am mai deschis ochii, n-am mai căutat să decifrez ce era bine de ținut așa. Nu mai eram și eram, toate dimpreună, în râul de foc care lega lumile. Lumânările se împuținau, semn că douăsprezece nopți se legau. La anul altcineva avea să stingă luminile în sat și să țină misteriile aprinse de veacuri.

 

[Foto sursă – flickr.com]


Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.