Category Archives: Miezuri magice

Ocru

 

m-am întrupat sub tușa unei pensule roase de raftul bătrân.

mai întâi au început să-mi alunece obrajii sub un ocru de pământ.

am închis ochii simțind cum mi se adâncesc rădăcinile în trupul cel mai viu.

sub pleoapele închise, apăsarea pensulei naște culorile minții aflate la răscruce.

de pe pânza goală lumea e pseudo-dimensională.

mă afund în culoare și odată cu ea umplu fiece ungher până ce plinul înghite orice gol.

sunt trup posibil până la suflu.

abia când mi-ai șoptit aripile, am prins viață.

cu ele m-am stins din trupul prins în insectar și m-am înălțat într-un alt ocru.

 

[foto (c) Alexey Tarenin]


Nasruddin, nebunul înțelept. Poveste sufită

 

nasruddin

Nasruddin, nebunul înțelept, fu invitat de către bătrânii satului să vorbească oamenilor în templu trei săptămâni la rând.  Nasruddin, care de altfel avea multă înțelepciune de dăruit, nu își bătu capul foarte mult să-și pregătească predica. În prima dimineață, stând pe treptele templului, pufni scurt și se hotărî să scape din încurcătură astfel:

– Dragii mei credincioși, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

– Noi sunem oameni simpli, nu știm despre ce ne vei vorbi.

Atunci Nasruddin își aruncă roba pe un umăr și zise:

– Înseamnă că nu e nevoie de mine aici. Apoi ieși pe ușă.

Oamenii deveniră curioși și, când sosi vremea peste încă o săptămână să vorbească din nou Nasruddin, chiar mai mulți se adunară. Din nou, Nasruddin nu se obosi să-și pregătească gândurile pe care avea să le împărtășească oamenilor. Se aseză în fața lor și îi întrebă.

– Credincioșii mei dragi, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

De data aceasta oamenii se opriră și ziseră:

– Noi, știm! Noi știm despre ce ne vei vorbi!

Bătrânul Nasruddin nu clipi deloc, își aruncă din nou roba pe un umăr și zise:

– Ei bine, înseamnă că nu e nevoie de mine aici. Apoi ieși nestingherit pe ușă.

În dimineața celei de-a treia săptămâni, Nasruddin nu era câtuși de puțin mai pregătit decât fusese în primele două dăți. Păși cu încredere în fața oamenilor și îi întrebă încă o dată:

– Dragii mei credincioși, cine dintre voi știe despre ce vă voi vorbi?

De data asta oamenii își făuriră un plan. Jumătate dintre ei spuseră: „Noi sunem oameni simpli, nu știm despre ce ne vei vorbi.”, iar cealaltă jumătate se ridicară și spuseră: „Noi, știm! Noi știm despre ce ne vei vorbi!”.

La auzul vorbelor, bătrânul Nasruddin rosti:

– Atunci dacă aceia dintre voi care știu vor spune acelora dintre voi care nu știu, înseamnă că nu e nevoie de mine aici.

Zicând acestea, bătrânul își aruncă încă o dată roba peste umăr și părăsi templul.

 

[foto (c) via aysun.pinterest]


Scrisoarea

 

Se întunecase surprinzător de devreme în seara aceea. Clipisem, iar când am deschis ochii întunericul îmbrăcase ziua cu haină pâcloasă. Felinarele nu mă ajutau, făceau ca lumina, și așa puțină, să se amestece lăptos cu o lapoviță încăpățânată. M-am strecurat sub copertina unei prăvălii care, se vede treaba, închidea mai târziu. Nu știu ce așteptam, că vremea ar fi trebuit să-mi împingă pașii mai iute înspre casă. Însă noaptea și ceața asta alburie mă amețeau. Știam că plecasem de pe Zefirului pe la două și jumătate cu gând să mă opresc la cafeneaua lui Șamalian și apoi să trec pe la poștă să ridic un colet fără expeditor. Mă perpelisem toată noaptea. Niciodată nu se mai întâmplase așa ceva. Cum fără expeditor? Toate adresele erau atent scrise, ca nu cumva vreo literă scrisă greșit să încurce poștașul. Ieri seară însă, mă tresisem cu un aviz sec vârât grăbit în cutia poștală. Când m-am dus să verific corespondența, portarul îmi aruncă o privire mai lungă decât de obicei și mă măsură ca niciodată din cap până-n picioare, deși stăteam la numărul șapte pe strada Vișinilor de cinci ani.

Am auzit un scârțâit slab în spatele meu, ca al unei uși din care doar o balama ruginise, cealaltă se încăpățâna într-o soartă inutilă. Mă-ntorc și văd că anticariatul domnului Spânu era încă deschis. Am intrat și m-am scuturat ușor de stropii de apă care apucaseră să se prindă de pardesiu. Deja lumina slabă și galbenă mă încălzea. Mă mișcam ușor în spațiul îngust. Întotdeauna cred că și praful își are rostul lui printre cărțile așezate cuminți pe rafturi, așa că mă străduiam să nu-l tulbur. M-am apropiat de scara în spirală care ducea sus către volumele mari, legate în piele. E un fel de culcuș acolo sub scară unde îmi place să mă adun mereu când mai intru aici. Pare ferit de priviri, ca înăuntrul unei scoici învelite de curbura scării într-un soi de mantie. Cine știe? Poate chiar sunt invizibil când mă ascund acolo.

M-am așezat pe fotoliul ros de molii și am închis ochii. Așa îmi place cel mai mult să simt mirosul cernelii vechi printre filele galbene de cărți care așteaptă să fie aerisite de ochi noi. Mereu aud mai bine când închid ochii și ai zice ce să aud, că un anticariat pare liniștit, însă foșnetul cărților răsfoite vorbește multe. Când am redeschis ochii pe raftul din dreapta mea îl văd pe Dante. Mi-a astras atenția. Infernul era despărțit de Purgatoriu și Paradis. Între ele cineva rătăcise Gargantua. Am zâmbit, dacă cineva a făcut-o înadins, avea umor. M-am întins către Infern și-am apucat cotorul cărții. O ediție din ’32 cu paginile tăiate strâmb, ușor fărâmicioase, copertă texturată, puțin aspră la atingere. Am început s-o răsfoiesc încet, tot cu ochii închiși, ca și cum prelungeam lectura ei cu toate simțurile, mai puțin cu ochii. Când am simțit foaia mai netedă, i-am deschis. Ilustrațiile mă trimiteau la niște cărți din copilărie cu Apolodor Împărat pe care nu le mai văzusem de atunci. Erau atât de hipnotizante, că m-am adâncit în lectură. La Cântul III, Poarta Infernului, Trecerea Aheronului am simțit că alunecă ceva din carte. M-am aplecat. La picioarele mele stăteau trei foi împăturite în patru. Le desfac și citesc: Le poète à sa muse, à S. D., pe ce-a de-a doua era scris simplu à S. D. Pe cea de-a treia, cu o caligrafie nu mai puțin desăvârșită ca primele două, însă cu un scris ușor diferit, scria Lis à elle même. Glose. Nu eram sigur de lis, părea un fel de opt alungit, ca o literă dintr-un alt alfabet necunoscut. Iar, în dreapta jos toate erau datate decembrie 1955. M-am simțit brusc un invadator. Nu apucasem să citesc încă scrisorile, dar simțeam că intru într-un soi de intimitate nepermisă, primul semn că alunecam într-un fel de iad dulce, căruia îmi era greu să-i spun nu.

M-am lăsat din nou în fotoliu, ținând volumul strâns în mână și ascunzând cele trei scrisori printre pagini. După câteva clipe, am decis să mă ridic. M-am îndreptat către anticar cu toată Divina comedie, plus Gargantua. Ar fi rămas stingheră. În plus și ea era o ediție rară din ’41 și nu i-am rezistat. În timp ce plăteam, urmăream cum pune volumele unul peste altul și-mi mușcam buzele de teamă să nu alunece scrisorile. Mă voiam plecat cât mai repede, să nu mă ia nimeni la întrebări despre scrisori. Cine știe? Poate că anticarul se trezea foarte zelos să încerce să le returneze. Deși, cui? Că doar nu erau semnate, nu mai vorbesc de plic sau vreo adresă. Am plecat și, ieșind, m-am afundat mai adânc în pardesiu și mi-am acoperit mai bine fruntea cu pălăria. Nici eu nu știam de cine mă feream.

M-am trezit însă că mă îndreptam către casă, când mi-am amintit că plecasem de fapt la poștă să ridic coletul fără expeditor. M-am răsucit brusc și-am luat-o pe scurtătură pe strada Timpului care dă mai repede în Popa Nan, sperând că poate mai prind pe cineva la poștă. Ceasul îmi arăta ora patru și refuzam să accept întunericul care îmbrăcase străzile. Trebuie să mai găsesc pe cineva, îmi spuneam în timp ce grăbeam pasul. Am ajuns în vreme, deși poștărița numai de mine nu avea chef, când am intrat. M-a privit sec peste ochelari și m-a chemat înăuntru. În timp ce semnam de primire, se mișcă foarte încet și, în cele din urmă, îmi aduse coletul. Mă uit pe el și citesc: Pentru M. V. de la S. D.  …S. D.? Nu cunoșteam pe nimeni cu inițialele astea. Pachetul nu era nici mare, nici greu. Mă hipnotizau inițialele. Erau identice cu cele pe care le țineam acum la piept din cărțile de la anticariat. Privirea poștăriței care se uita când la ceas, când la mine cu o uitătură obosită, m-a împins afară. Începuse să plouă și mai tare. Când dădui să traversez, trotuarul era strâmt și nimic nu semăna cu intrarea în Poștă. Mă uit mai bine, casele din jur erau altele decât cele pe lângă care trecusem. Nu înțelegeam nimic. Mă uitam nedumerit în stânga și-n dreapta, când mă șterse în grabă un trecător mai în vârstă cu o barbă foarte lungă și complet albă. Îl întreb repede:

– Mă scuzați, pe ce stradă suntem?

Îmi răspunde grăbit, ferindu-se de ploaie:

– Suntem pe Hiramului. Dar de ce? Nu vă simțiți bine?, mă întrebă vădit îngrijorat.

– Sunt bine, nu-i nimic. Mulțumesc, i-am răspuns slab, întorcându-mă și lăsându-l în spate nelămurit. Am mai făcut câțiva pași și simțeam cum nu mă mai ajută picioarele. Aproape că împietream cu fiecare pas, deși aș fi vrut să-i iuțesc cât mai repede și să ies din încâlceala asta. M-am oprit, n-aveam încotro. Tot trupul refuza să se miște. M-am adăpostit sub un acoperiș mai generos.

– Aveți un foc?, mă întrebă o domnișoară mignonă cu o pălărie cu boruri largi și o fusta foarte amplă cu buline mari.

Cine fumează pe ploaie? Era tot ce-mi trecea prin cap. M-am bâlbâit. Am scos până la urmă un chibrit și i-am aprins țigara.

– Urâtă vreme, nu-i așa?, continuă ea din umbra felinarului. Doar ochii îi străluceau.

– Am ieșit un pic. E prea mare vânzoleala acum în cazino. V-ați rătăcit?, mă întrebă iscoditor.

– Nu, doar m-am adăpostit un pic de ploaie. I-am răspuns cu jumătate de gură.

– Văd că n-aveți chef de vorbă. Se întoarse către trotuar și mă lăsă în pace, spre ușurarea mea.

M-am hotărât să plec, chiar așa cu nicovalele în picioare cum mă simțeam, numai să nu-i mai vină idei să mă întrebe altceva. Nu-mi pica bine deloc. Nu știam unde sunt, dar nu voiam să par neajutorat. Făcusem un pas mare peste o baltă și când să o sar cu totul, mă întrebă:

– De ce nu spuneți că o căutați pe Sandrine?, îmi șuieră clipind a înțeles.

– Sandrine?, am bâiguit înțepenit.

– Da, Sandrine. Sandrine Demetriade?

Nu eram în stare să rostesc nimic. Piciorul îmi căzu în mijlocul bălții. Sandrine? Îmi suna cunoscut. Și totuși nu știam pe nimeni cu numele ăsta. Sandrine… Demetriade… S…D?

M-am răsucit peste baltă să ajung din nou la ea. Când am sărit pe trotuar din nou, dispăruse.

 

[VA URMA]

 

[foto (c) Andra Samson]


Când mi-am întins aripile

 

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările.

Cu ele am unit noaptea cu ziua. Am sfidat sfatul de a nu zbura aproape de soare, ca să nu-mi fărâmițez urmele de om, ci m-am topit în jarul înaltului, iar aripilor frânte prima dată le-am dat brânci să zboare și mai vârtos a doua oară.

Oricât m-ar fi înfricoșat strivirea din cădere, m-am încrezut orbește că mă renasc din apă sfetită cu cenușă.

Când m-am înălțat dincolo de zarea zeilor, nu s-a-ntunecat cerul a nesupunere ori îndrăzneală, ci s-a ivit în toate cele patru zări și una-n plus, sus, sus, ce nu e de văzut decât când zbori și înăuntru și-n afară și înconjori teama de mai departe cu tine împrejuru-i.

Când mi-am întins aripile, am îmbrățișat zările. Cu ele am topit vecia în acum.


Miluna

A fost odată ca niciodată la marginea unui codru bătut de vânturi mușcătoare pentru cei ce nu erau de-ai locului, chip nemaivăzut de ființă străluminată de-un soare-al ei. Pe când se scobora agale să ieie Apă ne-ncepută, crăpă lumina zorilor. Primele raze pe jumătate strecurate printe frunzele copacilor abia dezmorțite, slab țesute printre firele ierbii aruncau flăcări de viață în pădure. Soarele schimba aerul nopții cu cel al zilei, vântul se îmblânzea în el și devenea suflu de viață nouă acolo, în îmbrățișarea crudă a pământului din fiecare zori de zi. Mereu alta.

Scorburile care mâncau măruntaiele copacilor o ascundeau uneori pe Miluna care ar fi vrut să afle de unde-și trag copacii seva? Cum urcă hrana pământului prin rădăcini sus-sus în ramuri? Cum de se dăruiesc soarelui în foi verzui cât era primăvara ea de verde, până-ntr-un ruginiu de purpură ce-și plânge dorul în lacrimi roșii, în toamnă cu rășină. Se vâra-n scobiturile trunchiurilor și-și făcea casă și coperiș. Pe dinăuntru, ferită de toate cele ce foșneau în jur, asculta cum el, Copacul Viu, așa-i vorbea în limba vieții. Așa fu de-adâncită în vorbele toate pline de cel mai dulce duh, că tot uită că-n seara ceea fusese chemată să prăznuiască dimpreună cu paserile serii. Copacul Viu o învățase limba viețuitoarelor și, uite-așa, de drag ce le era acestora, Miluna mergea la sărbătoare mare, dar mai ales cu dans.

Cu urechea strâns lipită de glasul înțelept al Copacului Cel Viu se scurse Ziua toată și uită aproape de Soare Apune, când de pe-o ramură din cele-ntortocheate, un Șoim Măiastru, maimar defel, i se-așeză pe umăr. Șoimul era știut că din tot ce-adună face și clădește palate-ntregi de lumi ce nime’ din pădure n-a văzut. Numai că de acolo-ascunsă, cum era ea în trunchiul de copac, Miluna nu-l vedea, ci doar auzul îi era fermecat de vorba lui tulburătoare. El, tainic, însă cu voce hotărâtă, îi spuse fără greș deseară să se ducă la mare sărbătoare cu dans ce nesfârșește, iar acel dans ce va să vadă Miluna să-l picure apoi în vers, ori fir țesut cum numai fată ce știe să ieie apă ne-ncepută știe a pune-n miez de cuvânt.  Cu ochii mari, adânci de tot negrul cel codru, Miluna prinse îndemnul Șoimului Măiastru mai presus de chemările paserilor serii de care uitase. Simți îngrijorarea cum o încolțește, văzând noaptea venind și se temea să nu se rătăcească departe de locul în care avea să se întâmple praznicul păsăresc.

Copacul Viu simți freamătul fetei și, înduioșat, culcă o ramură mai aproape de iarbă, într-o mângâiere blândă, spunându-i în gând fetei, așa cum obișnuia, să se aștearnă lină în scorbura lui care o va purta până în Inima Pădurii, acolo unde bate mai tare ca oricând inima oricărei vietăți pline de cântec, iar cele ale copacilor îi fac să danseze ca purtați de vânt nevăzut și neauzit.

Fata se lăsă în voia Copacului Viu, în brațele lui ocrotitoare, așa că își așternu mai bine culcușul din frunzele moi, de-abia adunate dintre firele de iarbă și simți cum Copacul se înclină cu tot cu scorbură și dintr-o dată se împodobi cu flori alese, crescute pe brațe din lemn vânjoase, dar blânde, cu frunz-evantai legănându-se în vânt și chemându-l de departe, cu alte frunze mari apoi, acoperind ca un coviltir scorbura culcată pe pământul reavăn, dar nu în odihnă, ci în așteptare, ca un murg cabrându-și spinarea, înainte să sară în galop. Chiar atunci Soarele, rostogolindu-se departe, dincolo de Marginea Lumii pecetluită de curgerea tuturor apelor, rostogoli pe o creangă plecată a Copacului Viu patru roți vii, de foc, ca patru năluci mai iuți decât vântul și chiar decât gândul, patru cercuri de foc înaripate care se așezară într-o clipă de o parte și de cealaltă a scobiturii din care Miluna privea uimită cum aurul roților rodea toamnă pe lemnul scorburii ce ajunsese o minune de caleașcă gătită împărătește, pornind ca din gură de foc pe roțile de aur înaripate către Inima Pădurii.

Umbrele Pădurii se despleteau toate și-mpingeau crengile care ar fi stat în calea caleștii Milunei, până ce aceasta ajunse acolo unde scânteile mușcau din carnea nopții orbind toate vietățile cu frumusețea lor. Miluna coborî din caleașcă și-și dansă drum pe cărarea ce se desfășura acum sub fiecare pas al ei. Vietățile-și plecau capetele și-și unduiaiu trupurile când Miluna pășea în dreptul lor, luau apoi forma aurului pe care-l răsuceau poalele rochiei Milunei și-o-mbrăcau cu lumină. În urma ei răsăreau stele care făceau noaptea ziuă.

Vietățile nopții murmurau în mirare amuțitoare… Miluna nu se mai arătase în Inima Pădurii de veacuri și nu era cu putință ca ea să se ivească din nou într-o întunecime din care viețuitoarele pământului nu credeau să-și mai limpezească ochii vreodată. De când Întunecimea pusese stăpânire pe Codru, fuseseră toate pedepsite la tăcere. Când însă Miluna se adânci cu totul în măruntaiele beznei topind-o în cristale de soare curat, cu toții-și închiseră ochii-n orbire.

De-acum Noaptea se-mpreuna cu Ziua la mijlocul cărării Lunii. Miluna avea să lucească fără să-i mai orbească.

 

[sursă foto: theexpressivepalette.blogspot.com]

 

 


Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Scânteia

 

Cu ochii lipiți de lacrimile neplânse care lăsau pleoapele perdea grea că abia avea o ferestuică prin care să întrezărească ce scrie, apăsa îndărătnic cu vârful tocit pe foaia îngălbenită fără încetare. Cum n-avusese nicicând vreun suflet căruia să i se împartă, ori vreun duhovnic căruia să-i deșerte din greutățile ce-i apăsau simțirile, foaia aceea roasă de vreme, îi era și una și alta.

De vreun suflet oarecare sau chiar apropiat îl îndepărta frica să nu-i târnosească cele ce-i erau sfinte în cele mai adânci unghere, unde numai Dumnezeu avea vreodată voie să bată la ușă. Iar de duhovnici nu-i dădea sufletul, căci ori de câte ori și-l adăpostea în biserică, îi părea vocea de Sus mai limpede când îi șoptea lui, fără misiți. Vorbele lui erau mereu mai legate când și le înălța nemijlocit în ceruri. Așa, altul, oricât de uns cu har și cele sfinte ar fi fost de la Domnul, i-ar fi înnodat cele de prin suflet ascunse, că nici el n-ar mai fi crezut în ele, darămite în cele de Sus.

Cu ochii sărați, Gruia scria neobosit, și nu dindărătul ființei lui, ci de undeva chiar mai departe, poate de dincolo de a se naște. O viață nu-i fu de ajuns să zică ce-l împingea sufletul, iar acum, acum că era dinainte să-nchidă ochii, chiar el se puse cu vreme în urmă, nimeni nu-și mai amintea de când – unii ziceau că de ieri, de alaltăieri, alții îl știau de o viață așa – se puse prin urmare pe scris neîncetat.

Măruca ce-i mai lăsa pe marginea mesei câte un colț de pâine și o cană cu apă și mereu, dar mereu îi aprindea câte o lumânare, chiar dacă cea de dinainte nu se topise toată. Lumina n-avea voie să se stingă. Așa o rugase Gruia în cea din ultimă zi, când îi mai rostise în grai vorbe vii. De teamă să nu-l ia îngerii mai iute decât avea el să isprăvească, o pusese pe Măruca să se jure pe ce-avea mai sfânt că n-avea zi de la Dumnezu cumva să uite să treacă pe-nserat să schimbe lumânarea. Aprinsese dintre cele din ceară groasă care ard anii greu, să-l țină, că și el avea de zis multe. Zile ce nu mai avea Gruia îndeajuns.

În vârful picioarelor goale, ca să nu facă zarvă mare, Măruca venea seară de seară cu lumânarea și cu cele câteva de-ale gurii, mereu cu ochii plecați, cu frică să nu facă zgomot nici căutătura ei și să-l tulbure pe Gruia. Își lăsa încălțările afară, pe prispă și pășea pe podeaua de lemn rugos ale cărei așchii răzvrătite îi mușcau tălpile. Nicio scoarță nu le acoperea până la odaia lui Gruia. Lumina cădea la apus în așa fel, că atunci când Măruca deschidea ușa i se înfățișau pe peretele din fața ei, trei umbre și toate trei cât Măruca.

Gruia nu-și ridica ochii, nu se clintea. Nu se auzea decât scrijelitura ușoară pe foile bătrâne, pe care scria fără oprire. După ce trăgea o dată aer în piept, cât să-i țină până iese, Măruca pășea mai adânc în odaie, cufundându-se și mai mult în umbrele ei, cele trei. În mijlocul lor, îndărătul unui smoc de busuioc uscat, privea o icoană mai bătrână decât sfinții. Așa-și făcea curaj să intre în fiece seară Măruca, din lumea ei simplă, cu găini de jumulit, copii de-îngrijit și trebi de-ale casei pe un tărâm ca de pe lumea cealaltă, încremenită, și în care Gruia se încăpățâna să reziste doar cu apă, pâine și lumină.

Anii îi curgeau bătrân peste umeri. Măruca nu și-l amintea pe Gruia tânăr, de parcă se născuse cu toate bătrânețile de tânăr. Și poate chiar și era așa. Și ea, dacă-și amintea bine, avea ani înșirați bine în urma ei, numai că nu i se citea nici pe chip și nici pe trupul tânăr, în ciuda vârstei. Și poate nici nu erau câtva zile de când venea la Gruia, dar nicicum n-ar fi putut spune că ar fi fost altfel.

Lăsă ulciorul cu apă care făcu un zgomot surd când se întâlni cu lemnul moale al mesei. Măruca se-ntoarse și învârti cărbunii încinși în vatră. Avea să fie ger și noapte lungă cum nu se mai pogorâse vreodată, așa îi spusese Gruia, când încă mai vorbea cu oamenii și nu se pusese încă pe scris mut. „Mărucă, ascultă! zicea el, să-ntorci în jăratic! Altfel, înghite noaptea totul și-apăi ăi fi trăit toate viețile astea degeaba, auzi tu, Mărucă?”, îi tot zicea Gruia în vremea din urmă, iar Măruca nu pricepea multe din ce zicea. Viețile? Toate viețile? Cum așa, toate? Se frământa clipe-n șir când auzea, apoi își vedea de gospodărie, că nu era prima oară când părea că Gruia rostea vorbele ca din ceruri, ori de undeva de unde ea n-avea cum pricepe ușor. Vorbe de oameni bătrâni, își zicea ea. Își scuipa-n sân, că nu era sigură de unde veneau toate astea, ș-apoi își vedea mai departe de-ale ei.

Veni Măruca și a treia zi, sau cine mai știe a câta, și când intră în odaie își întâlni din nou surorile-umbre, mai trase o dată adânc aer în piept și se-ndreptă către masa peste care era aplecat Gruia. Numaidecât se repezi să aprindă lumânarea care abia-și mai clipea ultimele licăriri, că Gruia căzu cu capul peste vrafurile de foi răscolite și plecă mut dintre cei vii. Brațele îi odihneau peste ele. Capul se rezema într-o parte cu ochii închiși peste toate viețile trăite.

Din cele trei umbre Măruca deveni una și-n ea s-așezară și viețile lui Gruia. Cu scânteie în suflet, își trase un scaun lângă el, fără să-și usuce lacrimile, apucă pana care încă stătea între degetele încovoiate ale bâtrânului stins, luă ultima foaie pe care Gruia scrisese… luminape ea s-o hrănești cu lumină…și se puse pe scris de veghe.

***

Pe prispă începură să se audă pași. Pe-nserat. Măruca ședea neclintită și așternea cu pana lui Gruia foi peste foi. Chiriac venise cu pâine și apă. Și-o lumânare aprinsă.

 

 

[foto via Arula Ratnakar]

 


János

ianus 2.jpg

– Scutură-te și iuțește pasul odată!, îi răsună vocea-n cap ca un dangăt cutremurător de clopot. În sinea lui știa că n-avea cum să grăbească timpul altfel decât curgea, că doar el ținea frâiele lui.

– Iute! Iute, că se-nchid porțile!, îi vibră adânc în piept a doua oară același glas adânc, amestecat cu strigăte hârjonite și râsete. Le distingea pe-amândouă, cu toate că păreau că se topesc una-ntr-alta.

Își adună puterile și-și împinse picioarele înainte, deși noroiul îi îngloda gleznele, țintuindu-l locului. Pesemne, știmele puse pe glume îi aruncaseră ploaie groasă de cu-o seară înainte, anume să i se-ncleieze pașii și să-i facă drumul anevoios. Până la marginea codrului, la hotarul dintre Azi și Mâine trebuia să gonească în fiece an. Acele mari ale Vremii trebuiau răsucite la timp, pentru ca apoi să curgă totul lin, fără opreliști în ziua de mâine.  Știa că întrecerea devenea mai grea pe măsură ce anii treceau. Locul îi era râvnit. N-avea vârstă. Cheile Cerului îi ședeau dintotdeauna neclintite la brăcinar. Iar el se pomenise încă de la începuturile începuturilor că ține strâns pavăză veacurile și că numai în goana lui, la fiece lipire-ntre ani, stătea mersul vremii cel bun. Primise taină mare înainte de a deschide ochii pe lume, cu cheie-nvârtită să nu sufle vorbă celor ce pier muritori, dar că musai la-ntretăierea dintre ani s-alerge de la capătul pământului, cât era codrul de negru, și s-ajungă la poarta de Apus, care lega Răsăritul vremii de mâine cu fir lung neîntrerupt.

Ace de gheață îi înfierau aprins obrajii, iar viscolul mușca din carnea zdrelită de crengile uscate, semn că știmele erau în stare de orice, numai să-l oprească din drum și să pună stăpânire pe Cheile Cerului. De unde an de an știa drumul ca-n palmă, deși nu-i era lesne niciodată, acum ele-ntinseră lac înainte-i, înghețat numai cât să-l țină preț de-o clipă, altfel se crăpa sub el și-l amenința că-l înghite. Își ținu răsuflarea și-aproape zbură pe deasupra apei hulpave, iar când ajunse la mal se aruncă cu ultimele puteri către hotarul pe care abia-l întrezărea, căci începea să se lase perdea de beznă lăptoasă.

Genunchii i se-nmuiaseră de povara dusă, dar scânteia din inimă-i lumina drumul. Urcă treptele templului cu răsuflarea tăiată și întinse cheia cea mare către zăvor. Poarta se deschise topită. Pe soclu, Ceasul Vremii era neclintit. Își împinse trupul biciuit de ger și potrivi acele amândouă la miezul nopții și al zilei.

Răsuflă ușurat. Trupul îi renăscu. Își întoarse chipul către înapoi. Era liniște așezată. Cu celălalt privea înainte. Era multă nădejde și undeva departe se zăreau câteva licăriri de lumină.

 

[Foto: Janus – gravură, Amsterdam 1698, Jacobus Harrewyn]

 


Trezit în ceruri

dealu_ocii-biserica_de_lemn-cruce_de_coama

– Nu te uita-n pământ nicio clipă! Fugi de du pân’ la asfințit ierburile la maica stareță, auzi! Mâncând pământul du-te degrabă că nu-i vreme de pierdut. Tot ce-i culege după zori, a ofili și-a aduce boală-n oase, Tudor, maică! Vâră repede-n coș vâzdoagele și măieranul. Când te-i opri la baba Rădița, cere-i și-un mănunchi de izmă creață. Știe maica la ce-i trebuie, da’ tu să nu uiți, Tudorele și să nu mă faci de rușinea satului, că nu-ș ce ne facem pân’ la Alexii dac-om rămâne făr’ de leacuri. Să nu te puie vreun duh slab să-mi adormi pe cărare și s-ajungi când s-o miji de ziuă, că iarbă smulsă de după ce soare răsare îi de rosătură și urzicătură și nu ne-o pune pe picioare când ne-o fi lumea mai dragă de ne-or năji toate oasele. Ăi prieput, ce-ți zisei, Tudorele?

– Da, măicuță, am priceput.

– Ia d-aci desagii cu de-ale gurii și du-te iute, că soarele-i sus. Să nu care cumva să-ntinzi mâinile după nuci ori mere, copile, că nu-i a bună. Tu vezi-ți de drum și-ăi bate nucii când or trece negurile, ca să trecem și noi în iarnă teferi. Bagă de seamă că nădejde numai în tine tragem, că nu mai e sânge crud rămas în sat. Toți s-or dus deja în jos cu oile, ori pân’ la Sânmedru mai e multă vreme. Om vedea ce s-o alege când or pune dulama-ntre oi, de-o fi neagră, ne-o scăpat Dumnezeu de iarnă grea, dar de-o fi albă, apăi să umplem șura cu stive ‘nalte, că ne-o zbici ghiforul, de-am gălbeji-nțepeniți. Hai, iuțește pasul, cum îți zic!

Dădui să ies pe prispă, când maica mă-nturnă.

– Tudorele, nu te uita-n pământ! Tu să ții minte bine toate ce-ți zic, că n-am credință decât în tine, copile. Toate ți-or forfăi pe la picioare. Lighioane mărunte ți s-or mișuna și-or roi primprejurul tău, mai cu seamă târâtoare ți-or împletici mersul. Tu să nu te uiți în pământ oricât de greu ți-o fi. De-asta zorește cât poți că pe toate le-o mânca pământul și s-or trezi la anul. Ce te-ai albit așa la față, pricăjenie? Hai că nu-i mare pădurea! Într-un ceas, două, ăi ajunge la biserică unde te-așteaptă maica. Hai! Iute, iute.

Mă-mbrânci puțin, că tresării mai să mă-mpiedic de prag, așa de-mpietrit pesemne că eram, de mi se agățaseră ochii de maica Lenora, dar nu era chip să leg una de alta din ce mă-nsărcinase. Petruș trebuia să le facă pe toate astea, dar pe el îl prinseseră frigurile de cu seară. Și maica Lenora zicea că-i tare păcat de bolânzeală dacă-l prinde Cristovul viilor așa războlit. Și-așa mă puse pe mine la treaba asta. Îmi porniră picioarele sfiicios înainte, dar brânciul maichii mă trezi de tot din amorțeala fricii. Mi-o luară picioarele înaintea drumului, că numai ultimele păsări ce le mai auzeam cântând și mâncam cărarea gonind către biserică. Tăiam crengile cu coatele și mă țineam de lumina străbătută printre ele. Urmă de potecă nu vedeam, ci fir de soare printre copaci care să mă scoată la capăt. Îmi mușcam obrajii să nu urlu de frica dihăniilor care-mi foșcăiau în jurul gleznelor. Nu mai știam nimic din ce zisese maica Lenora. Mă afundam în codru, aninat doar de-o fărâmă. În goană, mi-alunecă pământ cleios sub mine și mă rostogolii până spre Cascada Lupilor, sub troița dinspre dumbravă. M-am înecat în vis gros.

Când mi-am împins pleoapele în sus, maica stareță mă privea de după nori: ai ajuns cu bine, copile. Părea că din jurul capului îi iese roată de lumină. Mă orbea și mă liniștea în același timp. Dădui să zic ceva, dar părea că am pecete pe gură. Își ridică degetul în dreptul buzelor să tac.

– Ai ajuns copile, șezi în pace. Ai lăsat în urmă pământ viu ce se-așterne pe iarnă. Petruș a scăpat de friguri. Tu fă-ți culcuș bun, că primăvara-i departe. Tu nu te-i mai înturna. S-or dezlegat toate și ți-a fi bine acum. Somn bun, copile, dormi ușor!

M-am adormit trezit în ceruri.

 

 

[ Foto (c) Alexandru Baboș]


Ucenicul

 

ucenicul librar

 

-Bonjour, Madame Sophie!, îl auzii rostind mâncând silabele, cu zgârcenie. Acum, nici nu eram foarte surprins. Judecând după întunecimea cu care privea precupeața pe toată lumea împrejurul ei, fără motiv, aprobam scumpenia omului pentru cuvinte. Domnul Calomfir, neschimbat în ciuda anilor, era altfel o bogăție nesfârșită de vorbe care mai de care mai rare sau alese. Nu știam să-l cheme altfel și nimeni nu fusese în stare să-mi zică dacă-l știau altfel după nume. Și nici când sau de unde venise omul aici. Părea că are rădăcini de când lumea și știa despre toți aproape orice. Era însă și întruchiparea discreției. Nu prea era văzut ieșind din vizuina lui. Purta mereu un fel de halat-pardesiu aspru verde închis și papuci de pâslă. Rătăcit printre rafturile cu cărți, nu știam niciodată când apărea lângă mine. De când mă știam, ca ucenic la el, el era acolo. Zi, noapte, iarnă sau vară, în prăvălia cu cărți vechi, legat cumva de miezul pământului cu niște rădăcini telescopice nevăzute. Ori de câte ori deschideam ușa prăvăliei, fire de praf parfumat erau ușor deranjate de pe rafturi. Ceva între vanilie și tămâie îmi părea mie. Domnul Calomfir îmi zicea mereu că e pulbere de aur desprinsă din literele cărților și să nu mă feresc să inspir profund. Aveam șansa să pătrund astfel ceva mai adânc în rărunchii scriiturii și mai repede decât alții care întorceau nasul strănutând.

Madame Sophie puse pe tejghea o carte de grădinărit căreia îi lipsea o copertă. O întoarse mormăind către Domnul Calomfir, dar fără să rostească ceva clar. Din colțul în care stăteam afundat într-un fotoliu, vedeam un dialog mut care îmi abătu atenția de la repertoarul în care înscriam titlurile cărților. Madame Sophie cu sprâncenele unite și încovoiate în sus îi împungea răbdarea Domnului Calomfir. Acesta la rândul lui nu ceda. Ba, mai mult. Își înfipsese în colțul gurii un zâmbet pungaș și nu îi dădea drumul. Desigur, profita și de pipa cate îl camufla pe jumătate, dar se vedea treaba că îi făcea plăcere s-o țină pe Madame Sophie pe jar. M-am prins într-un târziu că precupeața voia preț mai mic pe cartea a cărei copertă lipsea, lucru care era inacceptabil de bătrânul cărturar. În fond, nu e jumătate de carte lipsă, așadar toată frumusețea e încă acolo, ba chiar un pic mai la vedere fără una dintre fețe. Cu chiu, cu vai, dar nu fără suficientă bombăneală din care nu deslușeai nimic, Madam cu mofturi plecă. Ușa închisă în urma ei, mai ridică un nor slab de pulbere cu miros dulceag de tămâie. M-am grăbit să-l respir cât mai adânc pe tot. Ceva nu-mi dădea pace de când îmi spusese bâtrânul că așa ajung mai repede în adâncurile cunoașterii. Îl mai surprindeam zâmbind, tot așa, în colțul gurii, când mă repezeam lacom să prind fiece fir mai auriu stârnit de vreun client nehotărât sau altul mai grăbit. Nu mai vorbesc că eu însumi în fiecare dimineață deschideam ușa cât mai larg, ținându-mi repirația până să trec pragul, pentru ca apoi să sorb toată pulberea iscată în aerul dezmorțit de zorii zilei. Mă miram în ultima vreme cât de ușor îmi era să port discuții aprinse și adânci cu Domnul Calomfir despre subiecte pe care nu le credeam la îndemâna mea. Mă uluia cu câtă ușurință vorbeam despre provocările lui Faust sau despre Calderon de la Barca. Nu o dată mă întrebam serios dacă visez. Dar nu, eram cât se poate de treaz și doar beția asta de povești pe care le inhalam cu nesaț mă făcea să nu mai știu nici drumul de-acasă spre prăvălie sau invers. Vremea căpătase alte veșminte, cred. Greu îmi dădeam seama când mi-e foame ori când trebuie să dorm, căci mai mult mă trezeam dintr-una într-alta, între vrafuri de cărți. Nu mai deosebeam zori de noapte ori alte lucruri care m-ar fi așezat cât de cât într-un ritm cu oamenii. Bâtrânul cărturar părea din ce în ce mai mult o umbră. Nu mai distingeam dacă mai vorbeam ori nu. Părea că gândurile ni se suprapun. Părea că se dizolvă-n cărțile din jur și-n gândurile mele. ”Hehe, băiete, pulbere o s-ajung și eu curând și m-oi ascunde printre cărți.” Alungam gândul îndată. În fond, bâtrînul nu părea, ci trebuia să fie nemuritor.

-Bonjour!, aud un glas care mi-era familiar în timp ce un volum gros, trântit un pic cam abuziv, ridica un nor imprecis de praf.

-Bonjour, Domnule Calomfir!, aud din nou, de data asta mai răstit. Îmi ridic ochii și-mi așez mai bine pipa în colțul gurii să-i răspund. În fața mea, Madame Sophie mă privește fix. Mă scutur vag, deși nu înțeleg de ce. Și mie mi se pare de-un firesc de netăgăduit că-mi spune Domnul Calomfir. Și-ncep să mormăi că nu, volumul de rețete nu-i mai prejos fără o filă, cea de cuprins. În fond, niciuna din rețetele de vis nu-i lipsă. Deci? De mare preț e orișicum, căci are tot ce trebuie în ea. Și după alte două bombăneli, Madame Sophie își îndesă în coșul cu verdețuri și cartea cu rețete.

Mai să mă-mpiedic în halatul-pardesiu cu poale verzi și lungi de se târau pe dușumea ușor în urma mea. Nu m-auzeam când umblu, se vede treaba că papucii ăștia ștergeau și fir de urmă.

O clipă mai târziu ușa se dădu de perete și-n prăvălie intră un puști care, cu tot pieptul învărtoșat, trase adânc ghemul de pulberi fine.

-Bună ziua! Căutați un ucenic așa-i? C-așa scrie pe ușă și-am intrat.

 


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..