Category Archives: Miezuri magice

Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Nora

carusel

Era trecut un pic de zece dimineața. Minutele se dizolvau palid. Chiar dacă treceau zile ori nopți de când începuse căutarea, scurgerea lor părea că are o culoare alburie. Nici nu mai știa dacă era ceață sau timpul în sine prinsese culoare. Oricum, nu una care să-i placă. Putea să priceapă că albastrul are un rost, roșul la fel. Cel mai mult îi plăcea indigo, dar pe care-l găsea greu în jurul lui. Nici el nu știa de unde vine obsesia asta cu indigo. Era ceva ce nu mai văzuse din copilărie, când copia între două foi, una dintr-o culoare scursă din călimară pe-o foaie cerată, ușoară, dar pe care dacă o punea în lumină, vedea treceri de litere fugare în jus și-n jos, până când rămânea franjurată. Nu mai întâlnise apoi culoarea asta specială decât vara când se coceau vinetele. Îi provoca cumva un soi de liniște călăuzitoare, ca un far nevăzut. Își închipuia că-i luminează drumul și că oriunde apărea culoarea aceea, era semn bun. De ceva vreme, doar în închipuirile lui se mai ivea, așa cumva în centrul frunții, sau acolo de unde simțea el că lipsește farul. Timpul îl împresura, iar el nu-și găsea încă drumul drept.

Pereții culoarului pe care se afla purtau pete maronii care-i mâncau. Vopseaua scorojită obosise să tot arunce felii din zid pe jos. Zăcea mută, cu urme de culoare vag albastră. Toata clădirea în care intrase părea că geme sub pașii lui, de bătrână ce era. Se opri în fața unei uși cu bolta rotunjită. În dreptul ochilor lui era o gaură camuflată, semn că fusese odată un vizor, dar care nu mai funcționa. Apăsă scurt pe sonerie. Din capătul culoarului se auzi un foșnet, dinspre scara de incendiu, dar nu-i dădu atenție. Niciun zgomot din spatele ușii. Își puse degetul din nou pe sonerie și prelungi apăsarea.

– Hm?, păru că mormăie bâtrâna care stătea acum în prag.

– Bu-bună ziua! Nu înțelegea de ce se bâbâise, că bătrâna nu părea să-l intimideze.

– Bună ziua! Pe cine căutați?, întrebă femeia.

– Mă scuzați, mă numesc Pavel Pricopie. Îl caut pe Panait Pricopie, arhitect.

Femeia părea pierdută.

– Partenie? Poate-l știți de Partenie, că așa-i zicea lumea. Eu sunt nepotul lui.

Bătrâna nu zicea nimic. Îl măsura minuțios, cu privire foarte limpede, judeca el, pentru vârsta pe care părea s-o aibă. Când își dădu seama de asta, începu și el s-o măsoare. Era ceva nelămurit în jurul ei, sau poate ea cu totul. Când o privea în ochi, bătrâna purta ani gârboviți în spate. Când își muta ochii ușor stângaci să nu pară că o privește prea direct, în față îi rămânea urma unui chip de nici douăzeci de ani, ori pe-acolo. O clipă doar, apoi pierea.

– Pavel, zici?, întrebă pe-un ton neîncrezător.

– Pavel zic, dar eu întreb de Partenie. Aici ar trebui să-l găsesc. Așa scrie în scrisoare.

– Scrisoare?, făcu ochii mari bătrâna.

– Da.

– Ia, nu mai bine intri tu un pic înauntru?, se dădu într-o parte și-l invită cu un gest vag, în timp ce-și încrețise fruntea roasă de curiozitate.

– Leonora Mărgărit, mă cheamă. Da’ zău dacă știu pe cine cauți!

– Nu se poate. Am venit aici când eram copil, dar atunci unchiul meu locuia în casa de jos, nu aici la mansardă, numai că jos e pustiu. N-am găsit pe nimeni. Aici, ce-am găsit fir de lumină pe sub ușă și-am sunat.

– Asta n-o cred!, zise bătrâna aruncând pe masă o batistă pe care-o ținuse până atunci mototolită în pumn.

Pavel amuți, văzând ochii bătrânei privindu-l fix. Bâigui ceva, dar renunță.

– Locatarii de jos fac un vacarm infernal toată ziua și toată noaptea. Nu-i chip să-mi trăiesc zilele care mi-au rămas liniștite.

Își mută privirea prin odaie și din nou îi apăru pentru o clipă un chip diafan de tânără cu părul lung, ușor ondulat care îi cădea jumătate pe un umăr, jumătate pe spate. Se scutură și își roti ochii în jur. Stătea la o masă ovală, unde-l invitase bătrâna și nici nu apucase să vadă bine unde intră. Văzându-l că privește masa, îi zise slab:

– Un cui n-are masa asta, să știi! Pic de fier n-a atins-o niciodată. Vezi tu piciorul ăsta frumos? E îmbinat într-altul și la fel și tăblia pe care-ți sprijini coatele.

Se uită mai cu băgare de seamă. Nu înțelegea cum putea o masă să se țină așa, fără cuie. Și observă că era aproape toată roasă de carii. Găurile mici mâncaseră în timp tot lemnul, că acum părea că cineva cu multă răbdare înfipsese multe ace în ea de lăsase urmele astea.

– Tinere, n-am ce să-ți ofer. Poate dulceață? Nu mai am șerbet.

Pavel zâmbi ascuns. Hm, șerbet.

– Nu, mulțumesc. Nu-mi trebuie nimic. Poate un pahar cu apă. Trebuie să dau de Partenie. Trebuie.

– De patruzeci și ceva de ani, băiete de când stau eu aici, nimeni n-a locuit jos cum spui tu. Iar înainte casa a fost părăsită foarte mulți ani. Zicea lumea că nu-i tocmai primitoare că una, că alta. În fine, prostii. Eu n-am plecat urechea la ele. Oameni fără minte. Dar eu tot nu pricep ce cauți.

– Am o scrisoare de la el și-acolo îmi scrie că locuiește aici. O mătușă îmi zisese că ar fi murit, dar eu am primit scrisoarea acum două luni. Uite! Are data poștei. Eu nu înțeleg. Ar trebui să aibă șaptezeci și șase de ani.

Femeia se uită cu luare aminte la scrisul de pe plic. Un colț de buze îi tresări ușor, dar și-l ascunse cu dibăcie în batista de pe masă. Scoase scrisoarea și dinăuntru alunecă și o fotografie veche. Partenie, pesemne, iar alături o femeie tânără șezând pe un scaun. O diademă îi separa părul ușor ondulat. Jumătate îi cădea pe umărul drept.

Pavel privi din nou în jur. Mobila tăcea acoperită de praf și vreme. Lipită de perete stătea o pianină. Simți că nu mai ieșise demult nicio notă din clapele ei. Apoi, un fotoliu sub un lampadar cu abajur din mătase căreia îi trecuse demult strălucirea, iar în celălalt colț al camerei o servantă prin a cărei vitrină se vedeau aliniate tacâmuri de argint, grele și un set de porțelan cu flori albastru-indigo.

Bătrâna dădea din cap, bălmăjind ceva de neînțeles. Ochii îi păreau văpaie, dar poate i se păru. Pavel oftă. Îi venea să plece, dar ceva îl ținea încă.

– Mai vin, poate vă mai amintiți ceva, îi zise bătrânei într-un final.

Se ridică. Văzu în trecere pe un colț al pianinei o fotografie ovală, înrămată. Avu impresia că timpul înțepenește în loc. În ea, o femeie, cu diademă în păr și o umbrelă de dantelă. Părea că se află într-un iarmaroc, în spate se vedeau călușei și un copil cu acadele. Se scutură. Era limpede, oboseala îl ajunse din urmă. Dădu să se scuze, dar abia îi ieșiră câteva sunete slabe.

Femeia se ridică, îi dădu scrisoarea înapoi și îl conduse. Nu mai rosti nimic sau poate c-o făcu dar doar cu ochii, după ce îl privi îndelung, clipi apăsat, ca pentru a-și amprenta imaginea lui pentru totdeauna în suflet și închise ușa.

Pavel își târî picioarele afară, fără voia lui. Ar mai fi vrut să stea, sa împartă chiar și tăcerea cu bătrâna. De frică să nu piardă scrisoarea, o vârî cu un gest brusc în buzunarul de la piept. Simți că e mai ușoară și căută să vadă de ce. Din ea lipsea fotografia. Se opri în loc și dădu să se întoarcă, desi ajunsese deja la capătul străzii. Se răsuci. Felinarele tocmai se aprindeau. Se întunecase brusc în seara asta. Ceasul arăta trecut mult de miezul nopții. O ceață alburie îi îngreuna pașii.

În capătul aleii, de pe scările casei coborî o femeie cu umbrelă de dantelă. Râdea zgomotos și se prinse iute la brațul unui domn în frac, joben și cu baston, care-o invită într-o trăsură.

– Nora, hai! Hai că ne-așteaptă toți, grăbește-te!

Jumătate din păr i se răfrângea pe umăr, în bucle.

[Foto © Stefan Killen]


Cerneală stinsă

cerneala stinsa

La butonieră i se zărea un vârf de batistă șifonată. Mi se oprise privirea îndelung. Nu mai văzusem pe nimeni purtând așa ceva de multă vreme. De fapt mă întrebam daca nu cumva erau amintiri din fotografii vechi în nuanțe de cerneală roșu-închis, îmblânzit. Așa îmi închipuiam eu că se făceau odată fotografiile, la început cu multă cerneală vie, care apoi pălea sub lumină și sub trecerea anilor. La fel îmi imaginam că se întâmplă și cu zâmbetele oamenilor. Toți bunicii și străbunicii mei zâmbeau ceremonios. Pesemne că fotografia era un eveniment uriaș, așa încât în el concentrau un zâmbet cuviincios, niciodată larg, încărcat cu multă seriozitate, cu toată atenția cuvenită unei clipe ce avea să fie pentru totdeauna agățată în veșnicie. Pe loc, fotografia era o văpaie de foc roșu, care mai apoi avea să se stingă într-un brun cald care încălzea zâmbetele lor într-o lumină ușor aurie. Eu aveam să văd frumusețea abia multă vreme după, când hârtia avea să crape pe alocuri. Mi se părea de-un firesc ieșit din comun. Întocmai precum ridurile care zbârceau chipurile lor acum, așa brăzdau crăpăturile hârtia îmbătrânită.

Când mi-am aruncat privirea prima dată, lângă călcâiul lui se vedeau patru mucuri de țigară. Mă jucam cu gândul că le aruncase în cele patru zări doar ca să se amuze. Îmi pieri gândul îndată ce i-am surprins ochii cenușii adânciți într-o altă lume. Mă simțeam la rândul meu cuprins într-un alt spațiu, ca atunci când aluneci în vis, însă nu pe de-a-ntregul. Pentru că tot aveam de așteptat bine după miezul nopții, îmi propusesem să mă joc cu o geografie imaginară a unui tărâm ale cărui hotare erau desenate de cele patru țigări stinse. M-a derutat la început, pentru că relieful devenise foarte mișcător. Peste cele patru zări se ițeau acum mai multe puncte făcute din alte mucuri care se sumețeau peste celelalte.

Căzui din nou pe gânduri, dar mă înciudam că mi se năclăiau toate în cap. Nădușeam deja de ceva vreme și parcă aerul devenea și mai încins. Mi se părea foarte neobișnuit. Înaintau orele, așa încât ar fi trebui să se facă mai răcoare. Și totuși, pe măsură ce trecea timpul, se mai așeza un strat de căldură peste cel vechi. Toți cei din jur își găseau de treabă ca să treacă timpul mai ușor, făcându-și vânt cu câte un ziar, fumând, ori zăcând nemișcați ca să suporte căldura mai ușor. Ventilatorul din tavanul sălii de așteptare se mișca din ce în ce mai leneș. Alături de mine un țânc de nu mai mult de patru ani sărea cu o vioiciune de necrezut, când toți eram moleșiți de zăpușeală, numai peste pătrățelele negre de pardoseală. Când nimerea peste una albă, striga cât îl țineau puterile: numa’ ghinion sărac s-adună!, apoi se smucea repede peste una neagră și-ncepea să râdă iar: cu noroc să vie ziua, hai și sari și gata, piua! Mamă-sa îl ignora. Chipul îi împrumuta paloarea peretelui din spatele ei. Scaunele din dreapta erau libere și-și pusese pe ele două geamantane din care scotea din când în când mere și biscuiți și îi dădea copilului.

Mi-am proptit privirea pe geam. Se întunecase brusc, ca-n noapte grea. Și nu era decât ora patru după-amiaza.

M-am trezit lac de sudoare, cu capul sprijinit de bărbatul care făcea grămăjoare de țigări și care nu părea deranjat de mine, alunecat peste umărul lui. Am tresărit de două ori, poate și cu dorința de a mă scutura de vis, care nu se dezlipea de mine. Pluteam într-o stare pe care nu o recunoșteam.

În jurul meu, totul era de-un brun închis. Chipurile oamenilor erau brăzdate de fisuri, ca ridurile din fotografii. Aveau culori palide, gri-aurii. Până și copilul, care sărea cu neastâmpăr mai devreme, căpătase un aer învechit, ca într-un film alb-negru. Toate mișcările deveniseră lente. Sunetele se estompaseră până la muțenie. Am deschis gura cu gândul să-i întreb ceva, dar n-am putut rosti un sunet. Îmi mișcam buzele fără ca aerul să poarte vorbele. Ei îmi clipeau cu zâmbete reținute.

Am închis ochii la loc. Aveam să viețuiesc de-acum în lumea cernelii stinse. Am să-mi aleg eu cele patru zări aici.

 

[Foto via Courney Looney]


Zăgazurile

water

Acolo jos în hăul negru, târa o urmă albă ca de aripi pe care o urcă apoi din ce în ce mai îndrăzneț până la buza ceștii. Sus se frângeau intr-o ciobitură.

– Hm, se vede că îngerul meu n-a apucat să se ridice până la cer.

Zâmbi, în timp ce începu să se joace cu vârful linguriței prin stratul gros de zaț depus pe fundul ceștii.

– Ia să văd ce iese, continuă. Mâna i se plimba cu repeziciune în timp ce dădea chip figurilor din ceașcă sau ștergea fără remușcare altele. Joaca de-a Dumnezeu o țintuia de scaun nepăsătoare de trecerea orelor. Buzele se țuguiau ca într-o șoaptă cu personajele pe care le crea, iar capul se lăsase ușor într-o parte. Ochii sclipeau înmuiați în fascinația cu care plămădea oameni din zaț, le croia șir de viață, apoi le ștergea destinele și refăcea alții și alții.

Închise ochii. Două bătăi scurte în ușă urmate de liniște, apoi un clinchet scurt făcut de coada linguriței pe marginea ceștii.

Ghicise gândul ce avea să vină. Ghicise vorbele pe care avea să le citească în scrisoarea adusă de poștaș. Închise ochii și se surprinse că le citi așa, cu ei închiși.

La capătul lor, cu ochii tot închiși, netezi toate umbrele sau urmele albe ori negre din ceașcă și puse lingurița alături. Trase aer în piept, apoi se cufundă înăuntru pe patul de liniște.

Deschise ochii și văzu întuneric. În spatele lui, umbrele albe și negre dansau mai viu ca niciodată, mai viu decât când le strunea sub vârful linguriței.

După cortina de lumină văzu că îngerul s-a înălțat până la cer și-a rupt zăgazurile. În mijlocul lacului ce rost e să ridici vreun stăvilar? Zâmbi. Lăsă apoi apa să curgă.

[Foto © Serge Raymond]


Sântoader

horse

Împinse poarta cu cotul, pentru că în mână încă îi atârna coșul pe care îl umpluse la întoarcere cu mâțișori de salcie. Nici o lingură de colivă nu-i mai rămăsese, iar acum se întorcea alene acasă. Își simțea anii în fiecare pas, trăgea greu de ei, și se grăbea cum putea să ajungă acasă degrabă la moșul ei.

Când intră în curte, o găsi pe Lizuca acolo unde-o lăsase, privind îndelung un fir de ghiocel care împingea gluga de zăpadă de deasupra. Nu făcea nimic, nu zicea nimic. Doar îl privea prelung. Pe Evdochița o trecu un fior de frig. Nu pricepea cum stătea copila, în cămașă și opinci, cu șosete de lână aspră și abia cu o bundiță aruncată pe ea. Evdochița se propti în pragul porții și-o-ntrebă:

– Lizucă, maică, cum de șezi așa-n frig? Că te-or lua bolile de nici nu știi. Du-te de te-mbracă gros degrabă, că ne păcăli anu’ ăsta Sântoaderu’. Mai are, Lizucă, mai are pân’ să vie. Hai, de intră-n casă!

– Da’ n-a ieșit încă, bunico! N-a ieșit. Iar primul nu trebuie lăsat singur, doar știi. Nu plec, bunico. Nu plec încă.

Baba Evdochia văzu hotârâre încruntată pe chipul copilei și, cum puține îi mai aduceau bucurie pe chip de când nu mai era mamă-sa, o lăsă să-și aștepte floarea să răzbească prin omăt. Tare mai era frig, iar Evdochița simțea în toate oasele orice vânt mic. Se uită înspre răsărit cu rugăciune în ochi să vină vreme blândă și să deie jos veșmintele care-o trăgeau în jos, că parcă se împuțina pe măsură ce iarna era mai rea. Îi păcălise soarele câteva ceasuri, dar nu cât să-nmoaie plapumă de zăpadă. Doar din loc în loc răsăreau ceva insule din pământul care stătea încă pitit sub pătura albă, dar iarba nu prididise încă.

Urcă treptele prispei și-l strigă pe moșul ei. Pentru că n-auzi nimic, îl mai chemă o dată. Moșul mormăi ceva nedeslușit. Evdochița lăsă coșul în pridvor și intră în tindă, ținăndu-se de șale.

– Hai că s-o-sera, bărbate, să punem ceva în blide. Numa’ ce zici să facem cu Lizuca?, îl întrebă Evdochița, în timp ce trebăluia să încropească de mâncare.

– Tu, femeie, dacă-ți zic, de când ăi plecat la biserică, s-o-nvârtit p-aci tot îndrugând într-una că de ce nu-l lăsăm slobod pe Toader? C-o venit vremea, iar noi nu-i dăm frâu liber, că-l cheamă și că mare păcat facem dacă nu-l slobozim pe Toader, roibul ’ăl mare. Și că să-l lăsăm pe mânzu’ ăl mic aici lângă mamă-sa.

– Ce-o zis?, făcu Evdochița ochii mari, scăpând un coltuc de pâine pe dușumea.

– Abia auzeam, femeie, ce zice, că bâiguia ca apucată de fierbințeli. Mai să mă spariu și să viu după tine la biserică, numa’ că dintr-o dată amuți și se duse glonț la petecu’ ăla de pământ și șade acolo de când ăi plecat. Na! Ce să zic?

– Tu, Do’mne! Cum să zică fata asta? D’apăi de unde-și mai aduce, tu, ea aminte de To’der? Tu, omule, că eu nu-mi vin in fire.

Evdochița se răsucea între vatră și masa pe care apucase să pună două oale de pământ, un fund de lemn și-o stacană cu vin. Dar nu-și găsea rostul acum, de parcă uitase cum să tocmească masa.

– Da’ Toader îi cal bătrân, ce să vrea ea să-l slobozim, că moare săracu’ numa’ până ce-ajunge la drumul dinspre văi. Ce ne facem, Ieremie, acu’? Ce ne facem? Și n-avea decât doi anișori când i-om zis că oamenii de-acu’ nu mai au credință și de-aia nu mai slobozim caii când le vine vremea, că o s-o păzească cum ne-a păzit pe noi de rele, dar că nu mai știu ei să desfacă lumile și s-aducă soarele din noapte grea și vreme bună din ger năprasnic. Ieremie, ce ne facem? Zi, omule, că eu îmi pierd mințile. Niculina i-o ursit că nu ne vedem noi bătrânețile cu ea prin preajmă, da’, Ieremio, abia-i o copilă. Nu mai șade, omule, mut! Zi, ce facem?

– Știu, Dochiță, știu, da’ pun-te tu de-a curmezișul și zi-mi dacă poți!, rosti moșul îmbufnat că-l repezise nevastă-sa.

Ședeau de-o parte și de alta a mesei cu ochii răsfrânți în străchini, fără poftă de mâncare și căutând să găsească o cale. Mâna moșului se-ntinse către a Evdochiței și-o împresură tăcut. Ieremia răsuflă adânc și-apoi încă o dată. Din ochii Evdochiei căzură în blidul gol două lacrimi care se scurseră pe pereții vasului și se uniră în mijloc. Mâncară în tăcere.

Se-ntunecă curând. Lizuca se desprinse cu greu de grămăjoara de zăpadă. Bău pe nerăsuflate o cană cu lapte și se băgă pe tăcute în așternut. Ieremia stinse opaițul care-i veghea la cap și-i mângâie ușor părul copilei.

În miez de noapte, Evdochia se trezi scurt. Nu pricepea de ce-i lumină tare-n jur. Își zise că visează, așa că se întoarse pe partea cealaltă. Ieremia nu era în pat. Cine știe?, s-o fi dus după apă, că de la o vreme nu mai are somn, mormăi. Adormi de îndată.

– Bună să fie dimineața!, o întâmpină chipul Lizucăi, cu scântei parcă, de-i ieșeau din ochi. Mușca dintr-o pară și fremăta de bucurie. Evdochița aruncă plapuma cât colo și-și dădu seama că dormise prea mult.

– Unde-i Ieremia?, mormăi Evdochia necăjită pe ea că fusese lăsată să trândăvească.

– Ia, in cerdac, zise Lizuca luând încă o mușcătură.

Moșul își fuma pipa în tihnă. Pe chipul lui sălășuia o liniște fără margini. Îi zâmbi. Bună să-ți fie dimineața!, îi spuse blând.

În cămașă doar și în picioarele goale, Edvochia își dădu brusc seama că nu tremură de frig. Amuțiță când de unul, când de celălalt, nu-și găsi cuvintele să-ntrebe ce se petrece. Zăpada rămasă se prefăcuse în broboane care împodobeau firele de iarbă. Printre ele, ochi albi răzleți umpleau grădina. Evdochia se smuci de pe prispă buimăcită.

Poarta mare a grajdului era deshisă. Mânzul păștea cuminte lângă șopron. Toader era dus.

Lizuca, aflată pe neașteptate în spatele ei, o luă de mână și-i surâse slab.

– Ți-am zis eu, măicuță. I-o venit vremea.

Când se-ntoarse, doar șoapta-i rămăsese în urechi. Lizuca nicăieri.


Marginea lumii

apa vietii

Am coborât până la marginea lumii. Mi se căscau în față văi pântecoase care-nghițeau răsuflare de vietate încă dinainte să se nască.

Prin apele care uneau zările se scurgea luna dimpreună cu stelele și legau noaptea cu ziua. În zori argintul din ape se preschimba în aur orbitor prin care se prelingeau razele soarelui cu sete să pârjolească ochii care nu-i vedeau frumusețea. Încingeau pământul și-l trezeau din adormire. La poalele lumii rămâneau vietăți sărace. În miezul ei amușinau gâze străvezii, omizi și fiare cu ochi sticloși. Văgăuni uitate de lume îi ascundeau ziua de soare. Noaptea își răsuflau pofta neostoită de animal plăpând. Câte-un zbierăt împungea aerul tăios. Frica păstra ordinea în lumea care supraviețuia ucigând. Alt zbierăt rostuia totul așa cum se cuvenea de când se făcuse lumea. Iar până-n partea cealaltă a tărâmului nu cuteza neam de om. Cele mai surde țipete erau de la cei mai curajoși că se-ncumetaseră să ducă drumul mai depare. În liniște, vietățile-și purtau neliniștea. Abia după ce zbierătul era slobozit fiecare-și vedea necurmat de viață. Așa… toate erau așezate. Și noaptea se năpustea în zi, așa cum ziua se lăsa pradă nopții lacome. Toți știau că apele se-adună în lacul de cleștar și nici picior de viețuitoare nu prihănea izvoarele și pâraiele care-și făceau trupul mănunchi și se scurgeau dincolo de ochii oricui.

Am coborât până la marginea lumii. Mi se-așternea în față lucirea orbitoare. În urmă-mi rămăsese bezna vindecată. Dar n-am putut să iau ulcior de apa vieții să-ntorn cu el ‘napoi stropi de crâmpei de viață. L-am scufundat și m-am alunecat cu el adânc odată.

 


Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.


Șapte lacăte

oglinda

– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

 

[Foto via Laugharne]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..