Category Archives: Miezuri magice

Zăgazurile

water

Acolo jos în hăul negru, târa o urmă albă ca de aripi pe care o urcă apoi din ce în ce mai îndrăzneț până la buza ceștii. Sus se frângeau intr-o ciobitură.

– Hm, se vede că îngerul meu n-a apucat să se ridice până la cer.

Zâmbi, în timp ce începu să se joace cu vârful linguriței prin stratul gros de zaț depus pe fundul ceștii.

– Ia să văd ce iese, continuă. Mâna i se plimba cu repeziciune în timp ce dădea chip figurilor din ceașcă sau ștergea fără remușcare altele. Joaca de-a Dumnezeu o țintuia de scaun nepăsătoare de trecerea orelor. Buzele se țuguiau ca într-o șoaptă cu personajele pe care le crea, iar capul se lăsase ușor într-o parte. Ochii sclipeau înmuiați în fascinația cu care plămădea oameni din zaț, le croia șir de viață, apoi le ștergea destinele și refăcea alții și alții.

Închise ochii. Două bătăi scurte în ușă urmate de liniște, apoi un clinchet scurt făcut de coada linguriței pe marginea ceștii.

Ghicise gândul ce avea să vină. Ghicise vorbele pe care avea să le citească în scrisoarea adusă de poștaș. Închise ochii și se surprinse că le citi așa, cu ei închiși.

La capătul lor, cu ochii tot închiși, netezi toate umbrele sau urmele albe ori negre din ceașcă și puse lingurița alături. Trase aer în piept, apoi se cufundă înăuntru pe patul de liniște.

Deschise ochii și văzu întuneric. În spatele lui, umbrele albe și negre dansau mai viu ca niciodată, mai viu decât când le strunea sub vârful linguriței.

După cortina de lumină văzu că îngerul s-a înălțat până la cer și-a rupt zăgazurile. În mijlocul lacului ce rost e să ridici vreun stăvilar? Zâmbi. Lăsă apoi apa să curgă.

[Foto © Serge Raymond]


Sântoader

horse

Împinse poarta cu cotul, pentru că în mână încă îi atârna coșul pe care îl umpluse la întoarcere cu mâțișori de salcie. Nici o lingură de colivă nu-i mai rămăsese, iar acum se întorcea alene acasă. Își simțea anii în fiecare pas, trăgea greu de ei, și se grăbea cum putea să ajungă acasă degrabă la moșul ei.

Când intră în curte, o găsi pe Lizuca acolo unde-o lăsase, privind îndelung un fir de ghiocel care împingea gluga de zăpadă de deasupra. Nu făcea nimic, nu zicea nimic. Doar îl privea prelung. Pe Evdochița o trecu un fior de frig. Nu pricepea cum stătea copila, în cămașă și opinci, cu șosete de lână aspră și abia cu o bundiță aruncată pe ea. Evdochița se propti în pragul porții și-o-ntrebă:

– Lizucă, maică, cum de șezi așa-n frig? Că te-or lua bolile de nici nu știi. Du-te de te-mbracă gros degrabă, că ne păcăli anu’ ăsta Sântoaderu’. Mai are, Lizucă, mai are pân’ să vie. Hai, de intră-n casă!

– Da’ n-a ieșit încă, bunico! N-a ieșit. Iar primul nu trebuie lăsat singur, doar știi. Nu plec, bunico. Nu plec încă.

Baba Evdochia văzu hotârâre încruntată pe chipul copilei și, cum puține îi mai aduceau bucurie pe chip de când nu mai era mamă-sa, o lăsă să-și aștepte floarea să răzbească prin omăt. Tare mai era frig, iar Evdochița simțea în toate oasele orice vânt mic. Se uită înspre răsărit cu rugăciune în ochi să vină vreme blândă și să deie jos veșmintele care-o trăgeau în jos, că parcă se împuțina pe măsură ce iarna era mai rea. Îi păcălise soarele câteva ceasuri, dar nu cât să-nmoaie plapumă de zăpadă. Doar din loc în loc răsăreau ceva insule din pământul care stătea încă pitit sub pătura albă, dar iarba nu prididise încă.

Urcă treptele prispei și-l strigă pe moșul ei. Pentru că n-auzi nimic, îl mai chemă o dată. Moșul mormăi ceva nedeslușit. Evdochița lăsă coșul în pridvor și intră în tindă, ținăndu-se de șale.

– Hai că s-o-sera, bărbate, să punem ceva în blide. Numa’ ce zici să facem cu Lizuca?, îl întrebă Evdochița, în timp ce trebăluia să încropească de mâncare.

– Tu, femeie, dacă-ți zic, de când ăi plecat la biserică, s-o-nvârtit p-aci tot îndrugând într-una că de ce nu-l lăsăm slobod pe Toader? C-o venit vremea, iar noi nu-i dăm frâu liber, că-l cheamă și că mare păcat facem dacă nu-l slobozim pe Toader, roibul ’ăl mare. Și că să-l lăsăm pe mânzu’ ăl mic aici lângă mamă-sa.

– Ce-o zis?, făcu Evdochița ochii mari, scăpând un coltuc de pâine pe dușumea.

– Abia auzeam, femeie, ce zice, că bâiguia ca apucată de fierbințeli. Mai să mă spariu și să viu după tine la biserică, numa’ că dintr-o dată amuți și se duse glonț la petecu’ ăla de pământ și șade acolo de când ăi plecat. Na! Ce să zic?

– Tu, Do’mne! Cum să zică fata asta? D’apăi de unde-și mai aduce, tu, ea aminte de To’der? Tu, omule, că eu nu-mi vin in fire.

Evdochița se răsucea între vatră și masa pe care apucase să pună două oale de pământ, un fund de lemn și-o stacană cu vin. Dar nu-și găsea rostul acum, de parcă uitase cum să tocmească masa.

– Da’ Toader îi cal bătrân, ce să vrea ea să-l slobozim, că moare săracu’ numa’ până ce-ajunge la drumul dinspre văi. Ce ne facem, Ieremie, acu’? Ce ne facem? Și n-avea decât doi anișori când i-om zis că oamenii de-acu’ nu mai au credință și de-aia nu mai slobozim caii când le vine vremea, că o s-o păzească cum ne-a păzit pe noi de rele, dar că nu mai știu ei să desfacă lumile și s-aducă soarele din noapte grea și vreme bună din ger năprasnic. Ieremie, ce ne facem? Zi, omule, că eu îmi pierd mințile. Niculina i-o ursit că nu ne vedem noi bătrânețile cu ea prin preajmă, da’, Ieremio, abia-i o copilă. Nu mai șade, omule, mut! Zi, ce facem?

– Știu, Dochiță, știu, da’ pun-te tu de-a curmezișul și zi-mi dacă poți!, rosti moșul îmbufnat că-l repezise nevastă-sa.

Ședeau de-o parte și de alta a mesei cu ochii răsfrânți în străchini, fără poftă de mâncare și căutând să găsească o cale. Mâna moșului se-ntinse către a Evdochiței și-o împresură tăcut. Ieremia răsuflă adânc și-apoi încă o dată. Din ochii Evdochiei căzură în blidul gol două lacrimi care se scurseră pe pereții vasului și se uniră în mijloc. Mâncară în tăcere.

Se-ntunecă curând. Lizuca se desprinse cu greu de grămăjoara de zăpadă. Bău pe nerăsuflate o cană cu lapte și se băgă pe tăcute în așternut. Ieremia stinse opaițul care-i veghea la cap și-i mângâie ușor părul copilei.

În miez de noapte, Evdochia se trezi scurt. Nu pricepea de ce-i lumină tare-n jur. Își zise că visează, așa că se întoarse pe partea cealaltă. Ieremia nu era în pat. Cine știe?, s-o fi dus după apă, că de la o vreme nu mai are somn, mormăi. Adormi de îndată.

– Bună să fie dimineața!, o întâmpină chipul Lizucăi, cu scântei parcă, de-i ieșeau din ochi. Mușca dintr-o pară și fremăta de bucurie. Evdochița aruncă plapuma cât colo și-și dădu seama că dormise prea mult.

– Unde-i Ieremia?, mormăi Evdochia necăjită pe ea că fusese lăsată să trândăvească.

– Ia, in cerdac, zise Lizuca luând încă o mușcătură.

Moșul își fuma pipa în tihnă. Pe chipul lui sălășuia o liniște fără margini. Îi zâmbi. Bună să-ți fie dimineața!, îi spuse blând.

În cămașă doar și în picioarele goale, Edvochia își dădu brusc seama că nu tremură de frig. Amuțiță când de unul, când de celălalt, nu-și găsi cuvintele să-ntrebe ce se petrece. Zăpada rămasă se prefăcuse în broboane care împodobeau firele de iarbă. Printre ele, ochi albi răzleți umpleau grădina. Evdochia se smuci de pe prispă buimăcită.

Poarta mare a grajdului era deshisă. Mânzul păștea cuminte lângă șopron. Toader era dus.

Lizuca, aflată pe neașteptate în spatele ei, o luă de mână și-i surâse slab.

– Ți-am zis eu, măicuță. I-o venit vremea.

Când se-ntoarse, doar șoapta-i rămăsese în urechi. Lizuca nicăieri.


Marginea lumii

apa vietii

Am coborât până la marginea lumii. Mi se căscau în față văi pântecoase care-nghițeau răsuflare de vietate încă dinainte să se nască.

Prin apele care uneau zările se scurgea luna dimpreună cu stelele și legau noaptea cu ziua. În zori argintul din ape se preschimba în aur orbitor prin care se prelingeau razele soarelui cu sete să pârjolească ochii care nu-i vedeau frumusețea. Încingeau pământul și-l trezeau din adormire. La poalele lumii rămâneau vietăți sărace. În miezul ei amușinau gâze străvezii, omizi și fiare cu ochi sticloși. Văgăuni uitate de lume îi ascundeau ziua de soare. Noaptea își răsuflau pofta neostoită de animal plăpând. Câte-un zbierăt împungea aerul tăios. Frica păstra ordinea în lumea care supraviețuia ucigând. Alt zbierăt rostuia totul așa cum se cuvenea de când se făcuse lumea. Iar până-n partea cealaltă a tărâmului nu cuteza neam de om. Cele mai surde țipete erau de la cei mai curajoși că se-ncumetaseră să ducă drumul mai depare. În liniște, vietățile-și purtau neliniștea. Abia după ce zbierătul era slobozit fiecare-și vedea necurmat de viață. Așa… toate erau așezate. Și noaptea se năpustea în zi, așa cum ziua se lăsa pradă nopții lacome. Toți știau că apele se-adună în lacul de cleștar și nici picior de viețuitoare nu prihănea izvoarele și pâraiele care-și făceau trupul mănunchi și se scurgeau dincolo de ochii oricui.

Am coborât până la marginea lumii. Mi se-așternea în față lucirea orbitoare. În urmă-mi rămăsese bezna vindecată. Dar n-am putut să iau ulcior de apa vieții să-ntorn cu el ‘napoi stropi de crâmpei de viață. L-am scufundat și m-am alunecat cu el adânc odată.

 


Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.


Șapte lacăte

oglinda

– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

 

[Foto via Laugharne]


Răzmerița

write

M-am trezit împuns de un cuvânt colțuros. Zgribulit. Un colț de fereastră se fărâmase pe podea. Prin el pătrundea un vânt zorit. Buimac cum eram, mi se amestecau toate înaintea ochilor. Greu ghiceam conturul lucrurilor din jurul meu. Știam însă că e o dimineață târzie după lumina dulceagă dimprejur. Se vede treaba că adormisem adânc. Nu-mi aminteam mai nimic. Cred că dormisem toată vara. De-asta se și-ndulcise lumina acum mai devreme, spre prânz.

Pe jos erau îmrăștiate foi de hârtie. N-am băgat de seamă la început, mi se păreau cocoloașe aruncate cel mai probabil cu năduf. Asta îmi aminteam de dinainte să adorm. Nimic nu se-așternea firesc. Toate Cuvintele se propteau în vârful peniței. Își căutau loc de sus din vârful pârtiei și-și potriveau sania să curgă lin la vale. Dar nu! Zăpada se topea mereu miraculos, de se poticneau mereu pe la jumătatea pârtiei, apoi săreau de pe sanie în praf.

Mă trase Cerul de mânecă și-mi zise cu ecou prelung: Dezmeticește-te degrabă, până nu te-or părăsi toate! Nu pricepeam ce vrea să zică, dar când îmi ridicai brutal peoapele ca să deslușesc ce era primprejur îmi fu dat să văd vânzoleală cum nu se poate mai mare. Hârtia își împăturea poalele și le întindea una peste alta în cateva valize mărișoare. Cerneala umplea sticle ochi și pregătea și câteva butelci, cred, de rezervă. Într-o cutie cât un geamantan, Penița își alinia ca într-o farmacie suratele, mai mari, mai mici. De pe perete, Ceasul aliniase clepsidre multe și mărunte. Se ciondănea cu Timpul pentru că nu voia să șadă cuminte ori în ceasornicul cu Apă, ori repede în cel cu Nisip. Sus, în mansardă, Culorile ciorovaiau în ce ordine să se așeze și să-ncapă toate în valijoară, pe lângă guașe și-acuarele. Că lângă cele cu ulei, nici una nu voia în ruptul capului să stea să se mânjească. Altfel, cum reușeau ele vreodată să mai croiască Curcubeu?

Mi-am făcut curaj în tot vacarmul ăsta să mă ridic de pe divan. Cerul trimise Vântul de mai să mă doboare, să-mi șuiere pieziș: Dezmeticește-te odată! Că apăi vai și-amar! Rămâi schilod și gol de vorbe. Cu ce mai umpli cocoloașe?

M-am aplecat și-am ridicat de jos un ghem sau două de Hârtie… un nod mi se-așeză în gât de nu puteam să scot un sunet. Erau de-a dreptul despuiate. Gogoșile zăceau pe dușumeaua aspră fără să-nșire nicio silabă, vreo virgulă, ceva.

În groaza bruscă ce mă cuprinse, am început s-aleg ca apucat. Le ridicam, pufneam, citeam. Dar n-aveam ce. Hârtia se încăpățâna și goală așa se priponea mai abitir în fața mea. Văzând privirea mea războinică, Stiloul se-ncovoie de spate și mi se puse în gardă, de n-apucai nici să clipesc, dar să mă dumiresc. Pe rând, se-aliniau ostași făcuți din orișice prin casă, că erau ace de prins foi multe, creioane verzi, albastre, portocalii, să apere gogoșile umflate de necaz pe mine, că după ce că adormisem vară-ntreagă, acum le luam la rost, pe ele, pline de vrednicie.

M-am dat un pas în spate, ele după mine. M-am dat încă vreo doi. La fel. Plin de sudoare mi-am scos batista să-mi usuc fruntea îmbrobonată. Pe dată tot flancul se retrase-n liniște. Făcură o mișcare sincron către stânga și se-așezară pe loc repaus. Abia atunci am respirat până la capăt. De m-am surprins și eu. Venise Aerul să-mpace tulburarea. Și izbuti, fără tăgadă. Tot Aerul făcu atunci să zboare scântei aprinse de Lumină. Știusem de c-un an mai înainte că sticluțele de rezervă aveau un pic și se cam terminau, dar nu mă îngrijisem să le umplu iar la loc. Că doar ele vin de toarnă sclipire-n vorbe și meșteșug pe hârtie. Eu? Doar unealtă smerită de scris. Peste vară, în nepăsarea mea sfârșiră fără urmă de speranță, dând bir cu fugiții, că grijitor ca mine plecase mult, demult în somn. Se vede treaba că acum mă pedepseau. Nici una nu mai curgea lin, unsă în Cerneala din peniță. Mi-am adunat toate puterile să zic ceva, dar Cuvintele se-mpotriviră să se lase rostite. Grămădite toate-n gâtul meu se înghionteau să iasă și ni-mic.

Am închis ochii în deznădejde și am plonjat în întuneric iar în mine. De sus, de la mansardă Culorile auziseră mișcare și se învălmășiră toate să vadă ce se petrece. De-acolo, dinăuntru, m-am dus și mai adânc, pînă ce îmi vorbi Tăcerea. Am asculat-o tainic și-am priceput. I-am mulțumit și-am înotat sus-sus și-am luat o gură de Aer tăios și sățios.

Hârtia începu să despacheteze faldurile prinse-n geamantan. Culorile prinseră viață în Cuvintele care își scriau singure Povestea.

Timpul curgea fără proptele.

N-o să mai cad în somn acum prin nicio vară.

 

[Foto via Maije Morsink]


Miez de pâine

old woman

Rupea miezul de pâine în bucăți cât un bănuț de mari și le așeza pe marginea blidului. Respira adânc, de parcă le digera înainte de a le mânca. Dumica liniștită și mă privea în tăcere. Parcă mai aștepta un oaspete. Mie îmi sporea nebrăbadrea pe măsură ce miezurile se aliniau răbdător făcând o cupolă deasupra farfuriei de lut, iar ei i se adâncea liniștea pe chip. Bănuții din miez de pâine ședeau soldățește și își așteptau rândul. Mesteca de parcă fiecare dintre bucățile de pâine ar fi fost ultima. Apoi îmi întindea și mie câte una. Eu, cu nodul în gât, nu puteam să mestec. De rostit ceva, nu mai puțin. N-aveam darul ăsta. Mi-era limba legată. Îmi înmuiam ochii în lacrimi care-și făcuseră casă în orbitele mele, de când mă știam. Nu știam ochi uscați. Numai așa puteam vorbi cu oamenii, cu  ochii muiați. Graiul îmi fusese născut să fie mut.

Domnica făcea mult bine, alina, lecuia, îmblânzea, vindeca, om făcea din cel mai urgisit. Oamenii-și puseseră multe întrebări. Ce farmece făcea de-i îndrepta pe toți? Ce taine știa ea și-nvârtea de-i punea pe toți pe drum oblu? Domnica venise în satul de după uluci cu ani grei în urmă. Nu era de prin părțile-alea, dar oamenii degeaba o tot împunseră cu întrebări, că Domnica nu zicea nimic. Domnica făcea. Pe ce punea mâna rod făcea. Era venită singură, fără bărbat, doar cu un copil de care-ngrijea. Nici asta nu aflară oamenii, cum că ce era cu el. Copil bun, asculta de Domnica. Mitrea își zicea.

După ce obosiră să se frământe și văzură că Domnica e om cinstit și că-și vede de treabă, o lăsară în pace. Nu-i mai stătură pe cap. Mitrea creștea cuminte, pe lângă alții din sat. Domnica văzu de el până se făcu flăcău și plecă de-acasă să-și facă rost. Dar și-l făcu departe, iar Domnica nu părea să se fi împăcat cu fiul plecat. De atunci se puse pe făcut cea mai bună pâine din sat. Tăcea și făcea pâine. Când era țânc venea de la maica Tilica cu pâinea roasă jumate până ajungea acasă.  De dor, de of sau de nădeje c-o trage iar acasă, Domnica tăcea și făcea pâine. Pâine bună și multă, de venea tot satul. Întindea oamenilor peste gard coșul cu pâine și o dată cu pâinea dată, dădea și leac fără să știe.

Prima oară când băgară de seamă oamenii fu când Domnica se duse la slujbă duminica, de Florii. Broboada îi acoperea chipul cenușiu de dorul lui Mitrea, dar lăsa totuși să se vadă căldură în privire. Domnica iubea oamenii. Venise cu un coș de nuiele împletit, plin cu pâine și acoperit cu un ștergar. Din el lăsa în urmă aburii. Coaja coaptă învelea un miez dumnezeiesc. Mirosea a pâine și tămâie. Ajunsese Domnica să le fie dragă oamenilor din sat, chiar dacă se-nciuda și nu vorbea. Iar ei ziceau că-și varsă dragul tot în pâine acum, că-i fu dus copilul în lume și n-avea veste de la el. Și că de-aia era pâinea ei așa de bună.

Atunci, în duminica Floriilor, îi întinse un colț de pâine lui Stănică, fiul ce mare al lui Simion. Pe Stănică îl duceau oamenii pe brațe, că așa-i fu lui soarta să fie olog de-un picior. Mergea săracul, dar se chinuia tare. Se așeza mereu într-una din stranele din spate să-i fie ușor să iasă. Mâncă coltucul de pâine cu poftă și șezu în liniște până se sfârși slujba. Când vru să plece văzu că putea să pună mai bine piciorul în pământ, așa că nu-l mai ajută decât Oprică, văr de-al doilea. Nu mai era nevoie de doi oameni. Nu-i venea să creadă, dar puse pe seama lui Dumnezeu și încet-încet, după ce mai trecu vreo lună, Stănică mergea în două picioare, iar în alte două luni chiar o rupea la fugă.

Apoi, se îndesiră facerile astea de bine, că Domnica împărțea pâine oriunde se ducea. N-o vedeai niciodată fără coșul împletit. Și mereu era cald, plin cu aburi. La câmp le ducea oamenilor, la școală le dădea copiilor, oriunde mergea, Domnica lăsa în urma ei urmă dumnezeiască de pâine și dregea toate ce se cereau drese. I s-a dus vestea că vindecă, dar Domnica nu se-apropia de oricine. Dacă-i simțea căutătura de om întunecat îl ocolea. Dar tămăduia neîncetat.

Domnica rupea miezul liniștită. Unul ei și unul mie. În tăcerea miruită.

Am înclinat capul a mulțumire și am dat să plec. Domnica se ridică și ea și mă opri o clipă în loc. Luă de deasupra sobei o pâine mare, rotundă, crestată în cruce și mi-o întinse. Era uriașă cât inima Domnicăi, că abia puteam s-o cuprind. Voiam să-mi urlu mulțumirea și gâtul meu născut uscat se umplu de lacrimi.

– Primesc …mulțumesc, Domnică dragă. Cu tot …cu suflet.

Când m-am auzit cu vorbe vii, mi-am scufundat în lacrimi ochii ultima dată. Acum grăiam cu glas, pe viu. Miezul de pâine e făcut cu apă, sare, drag și har.

Domnica tace și împarte pâine.

 

[Foto © Yaroslav Bobrichev]

 


Tărâmul viu (V)

Elena-Shumilova-animal-children-photography-23

Demult încărunțise Dadida și se cocoșase. Privirea îi era cețoasă, iar de-auzit părea că nu aude. Sătenii se străduiau să mai aducă umbre de zâmbet pe chipul ei, dar degeaba. Dadida se cufunda în tăcere. Nu mai vorbea cu oamenii, își făcea treaba, se ducea la biserică, dar nu intra în vorbă cu nimeni, iar când oamenii încercau să-i zică ceva, dădea din cap o dată, de două ori, apoi se-ndepărta și se-ntorcea acasă. Nici nu mai știa de când casa era goală de Mina și de Filip. Se făcuseră nevăzuți, așa dintr-o dată. Mulți ani se așternuseră de-atunci. Nu s-a-mpăcat cu ea multă vreme. De fapt nu se-mpăcase niciodată. Ori de câte ori avea vreme, trăgea să doarmă. La început credea c-o lasă puterile și că-i vine sfârșitul. Că doar se știa vie și fără stare de-o viață. Apoi, începu să-i placă, dar nu știa de ce. Curând pricepu. Pe Mina și pe Filip îi regăsea în vise vii. Nici un vis nu se repeta, iar ei erau mai plini de-nsuflețire ca oricând. Vedea cum cresc și i se fac mari copiii, cum își trăiesc viețile cu poftă, cum îi tot ziceau că să stea liniștită că ei sunt bine, dar că doar pe tărâmul acela se vor mai vedea. Că nu visează și să-și amintească mereu că nu visează. Dadidă, îi spunea Mina, eu și cu Filip ne-am sucit. Așa, și amintirile și visele. Eu mi-s Filip, el îi Mina, după bunul nostru plac. Acu’ na! Că ne-am sucit cu totul. Da’ tu știi Dadidă cât belșug e-așa? Păi noi, na! C-am ajuns de ne știm gândurile pe viu Dadidă, pe viu. De-aia nu mai putem veni la tine-acolo. Acolo-i lume mică, or gândurile și visele sunt multe, mari. N-au loc acolo. Hai tu aici, de ne vezi, oricând ăi vrea.

Iar Dadida se ducea des. Mai mult dormea. Iar când se trezea, mai găsea păpuși făcute din pănuș de porumb, lăsate vraiște de Mina sau câte-o praștie aruncată-n drum, uitată de Filip. Le punea mereu în ordine, dar mai mereu când se trezea, găsea lucrușoarele împrăștiate, așa cum se jucau cu ea, pe tărâmul viu, aievea. În primul vis demult, se făcea că Filip se tot căznea din răsputeri să potrivească cheia-n lacătul luminat. Cu Mina lângă el, ținând de lacăt izbuti-n cele din urmă să vâre cheia-n broască, când pe loc fu inundată de-o lumină de smarald, atât de orbitoare încât crezu că nu va mai vedea nicicând. Dar nu făcu decât să se trezească brusc, fără spaimă. A-ha!, își zise-atunci demult. Sunt vii, sunt lângă mine. Își puse ochi de ceață pentru tot restul lumii, și greu zăvor tainei pe care o purta de-atunci adânc ascunsă. Și recăzu în somnul treaz.

.. sfârșit ..

 

[Foto © Elena Shumilova]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.