Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Nora

carusel

Era trecut un pic de zece dimineața. Minutele se dizolvau palid. Chiar dacă treceau zile ori nopți de când începuse căutarea, scurgerea lor părea că are o culoare alburie. Nici nu mai știa dacă era ceață sau timpul în sine prinsese culoare. Oricum, nu una care să-i placă. Putea să priceapă că albastrul are un rost, roșul la fel. Cel mai mult îi plăcea indigo, dar pe care-l găsea greu în jurul lui. Nici el nu știa de unde vine obsesia asta cu indigo. Era ceva ce nu mai văzuse din copilărie, când copia între două foi, una dintr-o culoare scursă din călimară pe-o foaie cerată, ușoară, dar pe care dacă o punea în lumină, vedea treceri de litere fugare în jus și-n jos, până când rămânea franjurată. Nu mai întâlnise apoi culoarea asta specială decât vara când se coceau vinetele. Îi provoca cumva un soi de liniște călăuzitoare, ca un far nevăzut. Își închipuia că-i luminează drumul și că oriunde apărea culoarea aceea, era semn bun. De ceva vreme, doar în închipuirile lui se mai ivea, așa cumva în centrul frunții, sau acolo de unde simțea el că lipsește farul. Timpul îl împresura, iar el nu-și găsea încă drumul drept.

Pereții culoarului pe care se afla purtau pete maronii care-i mâncau. Vopseaua scorojită obosise să tot arunce felii din zid pe jos. Zăcea mută, cu urme de culoare vag albastră. Toata clădirea în care intrase părea că geme sub pașii lui, de bătrână ce era. Se opri în fața unei uși cu bolta rotunjită. În dreptul ochilor lui era o gaură camuflată, semn că fusese odată un vizor, dar care nu mai funcționa. Apăsă scurt pe sonerie. Din capătul culoarului se auzi un foșnet, dinspre scara de incendiu, dar nu-i dădu atenție. Niciun zgomot din spatele ușii. Își puse degetul din nou pe sonerie și prelungi apăsarea.

– Hm?, păru că mormăie bâtrâna care stătea acum în prag.

– Bu-bună ziua! Nu înțelegea de ce se bâbâise, că bătrâna nu părea să-l intimideze.

– Bună ziua! Pe cine căutați?, întrebă femeia.

– Mă scuzați, mă numesc Pavel Pricopie. Îl caut pe Panait Pricopie, arhitect.

Femeia părea pierdută.

– Partenie? Poate-l știți de Partenie, că așa-i zicea lumea. Eu sunt nepotul lui.

Bătrâna nu zicea nimic. Îl măsura minuțios, cu privire foarte limpede, judeca el, pentru vârsta pe care părea s-o aibă. Când își dădu seama de asta, începu și el s-o măsoare. Era ceva nelămurit în jurul ei, sau poate ea cu totul. Când o privea în ochi, bătrâna purta ani gârboviți în spate. Când își muta ochii ușor stângaci să nu pară că o privește prea direct, în față îi rămânea urma unui chip de nici douăzeci de ani, ori pe-acolo. O clipă doar, apoi pierea.

– Pavel, zici?, întrebă pe-un ton neîncrezător.

– Pavel zic, dar eu întreb de Partenie. Aici ar trebui să-l găsesc. Așa scrie în scrisoare.

– Scrisoare?, făcu ochii mari bătrâna.

– Da.

– Ia, nu mai bine intri tu un pic înauntru?, se dădu într-o parte și-l invită cu un gest vag, în timp ce-și încrețise fruntea roasă de curiozitate.

– Leonora Mărgărit, mă cheamă. Da’ zău dacă știu pe cine cauți!

– Nu se poate. Am venit aici când eram copil, dar atunci unchiul meu locuia în casa de jos, nu aici la mansardă, numai că jos e pustiu. N-am găsit pe nimeni. Aici, ce-am găsit fir de lumină pe sub ușă și-am sunat.

– Asta n-o cred!, zise bătrâna aruncând pe masă o batistă pe care-o ținuse până atunci mototolită în pumn.

Pavel amuți, văzând ochii bătrânei privindu-l fix. Bâigui ceva, dar renunță.

– Locatarii de jos fac un vacarm infernal toată ziua și toată noaptea. Nu-i chip să-mi trăiesc zilele care mi-au rămas liniștite.

Își mută privirea prin odaie și din nou îi apăru pentru o clipă un chip diafan de tânără cu părul lung, ușor ondulat care îi cădea jumătate pe un umăr, jumătate pe spate. Se scutură și își roti ochii în jur. Stătea la o masă ovală, unde-l invitase bătrâna și nici nu apucase să vadă bine unde intră. Văzându-l că privește masa, îi zise slab:

– Un cui n-are masa asta, să știi! Pic de fier n-a atins-o niciodată. Vezi tu piciorul ăsta frumos? E îmbinat într-altul și la fel și tăblia pe care-ți sprijini coatele.

Se uită mai cu băgare de seamă. Nu înțelegea cum putea o masă să se țină așa, fără cuie. Și observă că era aproape toată roasă de carii. Găurile mici mâncaseră în timp tot lemnul, că acum părea că cineva cu multă răbdare înfipsese multe ace în ea de lăsase urmele astea.

– Tinere, n-am ce să-ți ofer. Poate dulceață? Nu mai am șerbet.

Pavel zâmbi ascuns. Hm, șerbet.

– Nu, mulțumesc. Nu-mi trebuie nimic. Poate un pahar cu apă. Trebuie să dau de Partenie. Trebuie.

– De patruzeci și ceva de ani, băiete de când stau eu aici, nimeni n-a locuit jos cum spui tu. Iar înainte casa a fost părăsită foarte mulți ani. Zicea lumea că nu-i tocmai primitoare că una, că alta. În fine, prostii. Eu n-am plecat urechea la ele. Oameni fără minte. Dar eu tot nu pricep ce cauți.

– Am o scrisoare de la el și-acolo îmi scrie că locuiește aici. O mătușă îmi zisese că ar fi murit, dar eu am primit scrisoarea acum două luni. Uite! Are data poștei. Eu nu înțeleg. Ar trebui să aibă șaptezeci și șase de ani.

Femeia se uită cu luare aminte la scrisul de pe plic. Un colț de buze îi tresări ușor, dar și-l ascunse cu dibăcie în batista de pe masă. Scoase scrisoarea și dinăuntru alunecă și o fotografie veche. Partenie, pesemne, iar alături o femeie tânără șezând pe un scaun. O diademă îi separa părul ușor ondulat. Jumătate îi cădea pe umărul drept.

Pavel privi din nou în jur. Mobila tăcea acoperită de praf și vreme. Lipită de perete stătea o pianină. Simți că nu mai ieșise demult nicio notă din clapele ei. Apoi, un fotoliu sub un lampadar cu abajur din mătase căreia îi trecuse demult strălucirea, iar în celălalt colț al camerei o servantă prin a cărei vitrină se vedeau aliniate tacâmuri de argint, grele și un set de porțelan cu flori albastru-indigo.

Bătrâna dădea din cap, bălmăjind ceva de neînțeles. Ochii îi păreau văpaie, dar poate i se păru. Pavel oftă. Îi venea să plece, dar ceva îl ținea încă.

– Mai vin, poate vă mai amintiți ceva, îi zise bătrânei într-un final.

Se ridică. Văzu în trecere pe un colț al pianinei o fotografie ovală, înrămată. Avu impresia că timpul înțepenește în loc. În ea, o femeie, cu diademă în păr și o umbrelă de dantelă. Părea că se află într-un iarmaroc, în spate se vedeau călușei și un copil cu acadele. Se scutură. Era limpede, oboseala îl ajunse din urmă. Dădu să se scuze, dar abia îi ieșiră câteva sunete slabe.

Femeia se ridică, îi dădu scrisoarea înapoi și îl conduse. Nu mai rosti nimic sau poate c-o făcu dar doar cu ochii, după ce îl privi îndelung, clipi apăsat, ca pentru a-și amprenta imaginea lui pentru totdeauna în suflet și închise ușa.

Pavel își târî picioarele afară, fără voia lui. Ar mai fi vrut să stea, sa împartă chiar și tăcerea cu bătrâna. De frică să nu piardă scrisoarea, o vârî cu un gest brusc în buzunarul de la piept. Simți că e mai ușoară și căută să vadă de ce. Din ea lipsea fotografia. Se opri în loc și dădu să se întoarcă, desi ajunsese deja la capătul străzii. Se răsuci. Felinarele tocmai se aprindeau. Se întunecase brusc în seara asta. Ceasul arăta trecut mult de miezul nopții. O ceață alburie îi îngreuna pașii.

În capătul aleii, de pe scările casei coborî o femeie cu umbrelă de dantelă. Râdea zgomotos și se prinse iute la brațul unui domn în frac, joben și cu baston, care-o invită într-o trăsură.

– Nora, hai! Hai că ne-așteaptă toți, grăbește-te!

Jumătate din păr i se răfrângea pe umăr, în bucle.

[Foto © Stefan Killen]


Acasa mea

autism Întotdeauna ședea nestingherit în colțul din dreapta al covorului verde. Ore în șir. Își alinia cuburile roșii, niciodată galbene și niciodată albastre, portocalii ori de vreun alt chip. Roșii. Și mereu cuburile formau un L perfect. Din când în când le strica rostul, apoi le refăcea din nou. Iliana sătea în prag și urmărea ore și zile și ani întregi ritualul negreșit. De câte ori nu încercase să-l întrerupă, dar când dădea de ochii copilului suspendați într-un gol nesfârșit, se retrăgea ca aruncată într-un hău la rândul lui fără capăt. La început se feri să plângă, pentru că ei însăși nu-i vedea să creadă că-i e copilul alături și totuși nu-i. Mai apoi, văzu că-i rămâne chipul împietrit și că-i e totuna dacă e lângă ea ori reface cuburile fără oprire. În neputință, alunecă din ce în ce mai adânc într-o durere ca un drog, abandonând tresăriri de nădejde că i-ar veni copilul vreodată acasă. În ochii lui citea că-i într-un alt fel de acasă. Acasa lui. Acum, Iliana nu se mai căznea să-și cheme copilul în lumea ei, ci se chinuia cu amar să sară ea în lumea lui. Așa că se hotărâse cu greu, dar se hotărâse, să nu mai tragă de el în fel și chip, ci să se aștearnă la el acasă și să-și trăiască viață împreună cum nu avură parte niciodată. Nici nu-și închipuise cu șapte ani în urmă ce-avea să-i fie pruncul pe care-l adusese pe lume învelit în iubire. Nu știu multă vreme că puiul de om refuza să deschidă poarta lumii și se-nchidea mai strâns în cea din care venise, în care toate aveau alte culori, mult mai bogate. Și-alte înțelesuri, mult mai adânci. Între ei, zidul de sticlă gros deforma siluetele de o parte și de alta a lumilor. Luca îi puse numele și-și mai puse Iliana nădejde în suflet c-o purta el, la rândul lui, sămânță de înțelepciune. Cum anii se îngroșau și aduceau cu ei chip mut și ochi aninați în lumi cerești ori neștiute, Iliana se îmbrăcă în haină groasă de amar. I se schimonosea fruntea de chin să nu-și lase necazul văzut de suflet de om, nicicum văzut de Luca. Ghicea în ochii lui că parcă o vedea în doliu și nu-și ierta că nu putea s-arunce vălul negru din suflet și, pentru el, să poarte cunună de bucurie, chiar și pentru o clipă. Îi amorțise atunci demult dram de speranță cu care zidise câțiva ani buni la căpătâiul copilului dintr-altă lume. Mut, orb, dar cu privirea agățată de lucrurile de dincolo de lucruri, copilul îi creștea sub ochi, precum creștea și neputința.

– Cu…b? Iliana clipi. – Uo… ro…ș…ș… Iliana rămase cu ochii deschiși larg. Cu inima chircită. – …șu..

Pentru prima oara, Iliana tăcu. Împreună cu puiul de om. Aveau de-acum să își vorbească mult. În lumea lui. Și-acum știu că ea avea să-nvețe-ncet înțelepciune o viață înainte. Și încă una.

[Poveste inspirată de Luca, 7 ani, diagnosticat cu autism, cu speranța că poate face un tratament care să-l aducă acasă. 27 iunie@19:00 Journey Pub. Un bilet cumpărat îl poartă pe Luca în călătoria spre: acasă.]

luca

[Foto #1 © Timothy Archibald]

[Foto #2 Para Fernalia]


Cerneală stinsă

cerneala stinsa

La butonieră i se zărea un vârf de batistă șifonată. Mi se oprise privirea îndelung. Nu mai văzusem pe nimeni purtând așa ceva de multă vreme. De fapt mă întrebam daca nu cumva erau amintiri din fotografii vechi în nuanțe de cerneală roșu-închis, îmblânzit. Așa îmi închipuiam eu că se făceau odată fotografiile, la început cu multă cerneală vie, care apoi pălea sub lumină și sub trecerea anilor. La fel îmi imaginam că se întâmplă și cu zâmbetele oamenilor. Toți bunicii și străbunicii mei zâmbeau ceremonios. Pesemne că fotografia era un eveniment uriaș, așa încât în el concentrau un zâmbet cuviincios, niciodată larg, încărcat cu multă seriozitate, cu toată atenția cuvenită unei clipe ce avea să fie pentru totdeauna agățată în veșnicie. Pe loc, fotografia era o văpaie de foc roșu, care mai apoi avea să se stingă într-un brun cald care încălzea zâmbetele lor într-o lumină ușor aurie. Eu aveam să văd frumusețea abia multă vreme după, când hârtia avea să crape pe alocuri. Mi se părea de-un firesc ieșit din comun. Întocmai precum ridurile care zbârceau chipurile lor acum, așa brăzdau crăpăturile hârtia îmbătrânită.

Când mi-am aruncat privirea prima dată, lângă călcâiul lui se vedeau patru mucuri de țigară. Mă jucam cu gândul că le aruncase în cele patru zări doar ca să se amuze. Îmi pieri gândul îndată ce i-am surprins ochii cenușii adânciți într-o altă lume. Mă simțeam la rândul meu cuprins într-un alt spațiu, ca atunci când aluneci în vis, însă nu pe de-a-ntregul. Pentru că tot aveam de așteptat bine după miezul nopții, îmi propusesem să mă joc cu o geografie imaginară a unui tărâm ale cărui hotare erau desenate de cele patru țigări stinse. M-a derutat la început, pentru că relieful devenise foarte mișcător. Peste cele patru zări se ițeau acum mai multe puncte făcute din alte mucuri care se sumețeau peste celelalte.

Căzui din nou pe gânduri, dar mă înciudam că mi se năclăiau toate în cap. Nădușeam deja de ceva vreme și parcă aerul devenea și mai încins. Mi se părea foarte neobișnuit. Înaintau orele, așa încât ar fi trebui să se facă mai răcoare. Și totuși, pe măsură ce trecea timpul, se mai așeza un strat de căldură peste cel vechi. Toți cei din jur își găseau de treabă ca să treacă timpul mai ușor, făcându-și vânt cu câte un ziar, fumând, ori zăcând nemișcați ca să suporte căldura mai ușor. Ventilatorul din tavanul sălii de așteptare se mișca din ce în ce mai leneș. Alături de mine un țânc de nu mai mult de patru ani sărea cu o vioiciune de necrezut, când toți eram moleșiți de zăpușeală, numai peste pătrățelele negre de pardoseală. Când nimerea peste una albă, striga cât îl țineau puterile: numa’ ghinion sărac s-adună!, apoi se smucea repede peste una neagră și-ncepea să râdă iar: cu noroc să vie ziua, hai și sari și gata, piua! Mamă-sa îl ignora. Chipul îi împrumuta paloarea peretelui din spatele ei. Scaunele din dreapta erau libere și-și pusese pe ele două geamantane din care scotea din când în când mere și biscuiți și îi dădea copilului.

Mi-am proptit privirea pe geam. Se întunecase brusc, ca-n noapte grea. Și nu era decât ora patru după-amiaza.

M-am trezit lac de sudoare, cu capul sprijinit de bărbatul care făcea grămăjoare de țigări și care nu părea deranjat de mine, alunecat peste umărul lui. Am tresărit de două ori, poate și cu dorința de a mă scutura de vis, care nu se dezlipea de mine. Pluteam într-o stare pe care nu o recunoșteam.

În jurul meu, totul era de-un brun închis. Chipurile oamenilor erau brăzdate de fisuri, ca ridurile din fotografii. Aveau culori palide, gri-aurii. Până și copilul, care sărea cu neastâmpăr mai devreme, căpătase un aer învechit, ca într-un film alb-negru. Toate mișcările deveniseră lente. Sunetele se estompaseră până la muțenie. Am deschis gura cu gândul să-i întreb ceva, dar n-am putut rosti un sunet. Îmi mișcam buzele fără ca aerul să poarte vorbele. Ei îmi clipeau cu zâmbete reținute.

Am închis ochii la loc. Aveam să viețuiesc de-acum în lumea cernelii stinse. Am să-mi aleg eu cele patru zări aici.

 

[Foto via Courney Looney]


Zăgazurile

water

Acolo jos în hăul negru, târa o urmă albă ca de aripi pe care o urcă apoi din ce în ce mai îndrăzneț până la buza ceștii. Sus se frângeau intr-o ciobitură.

– Hm, se vede că îngerul meu n-a apucat să se ridice până la cer.

Zâmbi, în timp ce începu să se joace cu vârful linguriței prin stratul gros de zaț depus pe fundul ceștii.

– Ia să văd ce iese, continuă. Mâna i se plimba cu repeziciune în timp ce dădea chip figurilor din ceașcă sau ștergea fără remușcare altele. Joaca de-a Dumnezeu o țintuia de scaun nepăsătoare de trecerea orelor. Buzele se țuguiau ca într-o șoaptă cu personajele pe care le crea, iar capul se lăsase ușor într-o parte. Ochii sclipeau înmuiați în fascinația cu care plămădea oameni din zaț, le croia șir de viață, apoi le ștergea destinele și refăcea alții și alții.

Închise ochii. Două bătăi scurte în ușă urmate de liniște, apoi un clinchet scurt făcut de coada linguriței pe marginea ceștii.

Ghicise gândul ce avea să vină. Ghicise vorbele pe care avea să le citească în scrisoarea adusă de poștaș. Închise ochii și se surprinse că le citi așa, cu ei închiși.

La capătul lor, cu ochii tot închiși, netezi toate umbrele sau urmele albe ori negre din ceașcă și puse lingurița alături. Trase aer în piept, apoi se cufundă înăuntru pe patul de liniște.

Deschise ochii și văzu întuneric. În spatele lui, umbrele albe și negre dansau mai viu ca niciodată, mai viu decât când le strunea sub vârful linguriței.

După cortina de lumină văzu că îngerul s-a înălțat până la cer și-a rupt zăgazurile. În mijlocul lacului ce rost e să ridici vreun stăvilar? Zâmbi. Lăsă apoi apa să curgă.

[Foto © Serge Raymond]


Ida

bw

– Da, stau cu chirie în viață.

– Cum așa?, i se arcuiră sprâncenele.

– Așa bine, cum auzi, răspunse sec Ida.

Se întoarse cu totul către ea. Lăsă deoparte curățatul pipei și-și duse parcă greutatea gândurilor pe brațul cu care se sprijinea. Ida stătea de cealaltă parte a mesei. Capul îi era greu. Părul îi acoperea jumătate de obraz, pe care fire groase săpau șanț. Colțurile gurii, altfel posace, pulsau involuntar și-i trezeau scurt chipul cu câte-un spasm. Ida se obișnuise însă și nu le mai băga în seamă. Pentru Vicarie asta era un spectacol. Minute bune lăsa tăcerea să sape, numai ca să surprindă șuvițele de păr date imperceptibil la o parte de tremurul gurii. Își închipuia atunci Vicarie că Ida avea neînchipuit de multe de spus, dar și le amuțise pe toate. Acum pe dinăuntru obosite de atâta trudă, vorbele împungeau stăruitor din când în când chipul. Odată și-odată tot o veni ea și la biserică să-și verse oful. Se vede treaba că doar amintirile o mai țin vie, își zise Vicarie în gând. Întinse mâna după două nuci și le sparse una de cealaltă într-o mână, dintr-o singură mișcare. Le curăță tăcut.

– Nu vin. N-am ce zice în biserică. La ce bun vreo spovadă?, îi curseră vorbele din gură atât de slab, că Vicarie abia le auzi. Se lăsase lumina câș pe-o bucată de fereastră și-i părea că-i șterge anii. Pesemne că vreo zvâcnitură de buze îi descoperise tot obrazul acum. Se mai vedea încă cicatricea. Ida nu și-o acoperi. Ochii îi alunecau în vreun hău negru și viu în amintirile ei.

Vicarie dădu să se ridice. Ida îl opri brusc, fără să rostească un cuvânt. Întinse mâna către el și o apăsă cât să priceapă să stea jos. Vicarie se supuse. Tăcu în continuare.

– Aici, Vicarie, aici.

Acolo, în bucătăria cu tavanul jos, era locul ei sfânt. Vicarie atingea ușor tavanul. Ida nu. Ea trebuia să se aplece. Îi vorbea așa cocârjată ori de câte ori dădea pe la ea să vadă ce mai face. Niciodată nu se gândise Vicarie de ce i se părea mereu că un nor de smerenie o însoțește mereu pe Ida acasă. Altfel, era femeie mândră ce-și purta spatele drept oricât de cenușie știa că îi fusese viața. Vicarie pricepu că dacă vreo mărturisire i-o ușura vreodată sufeltul Idei, atunci numai în bucătăria care o frângea de spate are să se-ntâmple. Își puse mâinile bătrâne pe masă și așteptă pe Ida să vorbească. Se scurse tăcere adâncă, brăzdată rar de dangăt de clopot și-o toacă. Departe, după deal, în vale.

– Păcatul mi-i că oi murit când mi s-o dus copilul. Eu m-oi fi omorât atunci pe mine cu mâna mea. Și greu mi-e să mi-o iert. De-aia tot șed eu cu chirie-n viață. Că nu mi-o merit. Îi tot ce-ți spun, părinte. Și mă duc.

Vicarie clipi prelung și întinse tăcere sfântă peste tăcerea Idei. Știu atunci că alte vorbe n-aveau să mai zvâcnească vreodată din gura Idei. Și plecă.

 

[Foto © Jochen Hein]


Sântoader

horse

Împinse poarta cu cotul, pentru că în mână încă îi atârna coșul pe care îl umpluse la întoarcere cu mâțișori de salcie. Nici o lingură de colivă nu-i mai rămăsese, iar acum se întorcea alene acasă. Își simțea anii în fiecare pas, trăgea greu de ei, și se grăbea cum putea să ajungă acasă degrabă la moșul ei.

Când intră în curte, o găsi pe Lizuca acolo unde-o lăsase, privind îndelung un fir de ghiocel care împingea gluga de zăpadă de deasupra. Nu făcea nimic, nu zicea nimic. Doar îl privea prelung. Pe Evdochița o trecu un fior de frig. Nu pricepea cum stătea copila, în cămașă și opinci, cu șosete de lână aspră și abia cu o bundiță aruncată pe ea. Evdochița se propti în pragul porții și-o-ntrebă:

– Lizucă, maică, cum de șezi așa-n frig? Că te-or lua bolile de nici nu știi. Du-te de te-mbracă gros degrabă, că ne păcăli anu’ ăsta Sântoaderu’. Mai are, Lizucă, mai are pân’ să vie. Hai, de intră-n casă!

– Da’ n-a ieșit încă, bunico! N-a ieșit. Iar primul nu trebuie lăsat singur, doar știi. Nu plec, bunico. Nu plec încă.

Baba Evdochia văzu hotârâre încruntată pe chipul copilei și, cum puține îi mai aduceau bucurie pe chip de când nu mai era mamă-sa, o lăsă să-și aștepte floarea să răzbească prin omăt. Tare mai era frig, iar Evdochița simțea în toate oasele orice vânt mic. Se uită înspre răsărit cu rugăciune în ochi să vină vreme blândă și să deie jos veșmintele care-o trăgeau în jos, că parcă se împuțina pe măsură ce iarna era mai rea. Îi păcălise soarele câteva ceasuri, dar nu cât să-nmoaie plapumă de zăpadă. Doar din loc în loc răsăreau ceva insule din pământul care stătea încă pitit sub pătura albă, dar iarba nu prididise încă.

Urcă treptele prispei și-l strigă pe moșul ei. Pentru că n-auzi nimic, îl mai chemă o dată. Moșul mormăi ceva nedeslușit. Evdochița lăsă coșul în pridvor și intră în tindă, ținăndu-se de șale.

– Hai că s-o-sera, bărbate, să punem ceva în blide. Numa’ ce zici să facem cu Lizuca?, îl întrebă Evdochița, în timp ce trebăluia să încropească de mâncare.

– Tu, femeie, dacă-ți zic, de când ăi plecat la biserică, s-o-nvârtit p-aci tot îndrugând într-una că de ce nu-l lăsăm slobod pe Toader? C-o venit vremea, iar noi nu-i dăm frâu liber, că-l cheamă și că mare păcat facem dacă nu-l slobozim pe Toader, roibul ’ăl mare. Și că să-l lăsăm pe mânzu’ ăl mic aici lângă mamă-sa.

– Ce-o zis?, făcu Evdochița ochii mari, scăpând un coltuc de pâine pe dușumea.

– Abia auzeam, femeie, ce zice, că bâiguia ca apucată de fierbințeli. Mai să mă spariu și să viu după tine la biserică, numa’ că dintr-o dată amuți și se duse glonț la petecu’ ăla de pământ și șade acolo de când ăi plecat. Na! Ce să zic?

– Tu, Do’mne! Cum să zică fata asta? D’apăi de unde-și mai aduce, tu, ea aminte de To’der? Tu, omule, că eu nu-mi vin in fire.

Evdochița se răsucea între vatră și masa pe care apucase să pună două oale de pământ, un fund de lemn și-o stacană cu vin. Dar nu-și găsea rostul acum, de parcă uitase cum să tocmească masa.

– Da’ Toader îi cal bătrân, ce să vrea ea să-l slobozim, că moare săracu’ numa’ până ce-ajunge la drumul dinspre văi. Ce ne facem, Ieremie, acu’? Ce ne facem? Și n-avea decât doi anișori când i-om zis că oamenii de-acu’ nu mai au credință și de-aia nu mai slobozim caii când le vine vremea, că o s-o păzească cum ne-a păzit pe noi de rele, dar că nu mai știu ei să desfacă lumile și s-aducă soarele din noapte grea și vreme bună din ger năprasnic. Ieremie, ce ne facem? Zi, omule, că eu îmi pierd mințile. Niculina i-o ursit că nu ne vedem noi bătrânețile cu ea prin preajmă, da’, Ieremio, abia-i o copilă. Nu mai șade, omule, mut! Zi, ce facem?

– Știu, Dochiță, știu, da’ pun-te tu de-a curmezișul și zi-mi dacă poți!, rosti moșul îmbufnat că-l repezise nevastă-sa.

Ședeau de-o parte și de alta a mesei cu ochii răsfrânți în străchini, fără poftă de mâncare și căutând să găsească o cale. Mâna moșului se-ntinse către a Evdochiței și-o împresură tăcut. Ieremia răsuflă adânc și-apoi încă o dată. Din ochii Evdochiei căzură în blidul gol două lacrimi care se scurseră pe pereții vasului și se uniră în mijloc. Mâncară în tăcere.

Se-ntunecă curând. Lizuca se desprinse cu greu de grămăjoara de zăpadă. Bău pe nerăsuflate o cană cu lapte și se băgă pe tăcute în așternut. Ieremia stinse opaițul care-i veghea la cap și-i mângâie ușor părul copilei.

În miez de noapte, Evdochia se trezi scurt. Nu pricepea de ce-i lumină tare-n jur. Își zise că visează, așa că se întoarse pe partea cealaltă. Ieremia nu era în pat. Cine știe?, s-o fi dus după apă, că de la o vreme nu mai are somn, mormăi. Adormi de îndată.

– Bună să fie dimineața!, o întâmpină chipul Lizucăi, cu scântei parcă, de-i ieșeau din ochi. Mușca dintr-o pară și fremăta de bucurie. Evdochița aruncă plapuma cât colo și-și dădu seama că dormise prea mult.

– Unde-i Ieremia?, mormăi Evdochia necăjită pe ea că fusese lăsată să trândăvească.

– Ia, in cerdac, zise Lizuca luând încă o mușcătură.

Moșul își fuma pipa în tihnă. Pe chipul lui sălășuia o liniște fără margini. Îi zâmbi. Bună să-ți fie dimineața!, îi spuse blând.

În cămașă doar și în picioarele goale, Edvochia își dădu brusc seama că nu tremură de frig. Amuțiță când de unul, când de celălalt, nu-și găsi cuvintele să-ntrebe ce se petrece. Zăpada rămasă se prefăcuse în broboane care împodobeau firele de iarbă. Printre ele, ochi albi răzleți umpleau grădina. Evdochia se smuci de pe prispă buimăcită.

Poarta mare a grajdului era deshisă. Mânzul păștea cuminte lângă șopron. Toader era dus.

Lizuca, aflată pe neașteptate în spatele ei, o luă de mână și-i surâse slab.

– Ți-am zis eu, măicuță. I-o venit vremea.

Când se-ntoarse, doar șoapta-i rămăsese în urechi. Lizuca nicăieri.


Patru stele

innocence

– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

 

[Foto © Alain Laboile]


Marginea lumii

apa vietii

Am coborât până la marginea lumii. Mi se căscau în față văi pântecoase care-nghițeau răsuflare de vietate încă dinainte să se nască.

Prin apele care uneau zările se scurgea luna dimpreună cu stelele și legau noaptea cu ziua. În zori argintul din ape se preschimba în aur orbitor prin care se prelingeau razele soarelui cu sete să pârjolească ochii care nu-i vedeau frumusețea. Încingeau pământul și-l trezeau din adormire. La poalele lumii rămâneau vietăți sărace. În miezul ei amușinau gâze străvezii, omizi și fiare cu ochi sticloși. Văgăuni uitate de lume îi ascundeau ziua de soare. Noaptea își răsuflau pofta neostoită de animal plăpând. Câte-un zbierăt împungea aerul tăios. Frica păstra ordinea în lumea care supraviețuia ucigând. Alt zbierăt rostuia totul așa cum se cuvenea de când se făcuse lumea. Iar până-n partea cealaltă a tărâmului nu cuteza neam de om. Cele mai surde țipete erau de la cei mai curajoși că se-ncumetaseră să ducă drumul mai depare. În liniște, vietățile-și purtau neliniștea. Abia după ce zbierătul era slobozit fiecare-și vedea necurmat de viață. Așa… toate erau așezate. Și noaptea se năpustea în zi, așa cum ziua se lăsa pradă nopții lacome. Toți știau că apele se-adună în lacul de cleștar și nici picior de viețuitoare nu prihănea izvoarele și pâraiele care-și făceau trupul mănunchi și se scurgeau dincolo de ochii oricui.

Am coborât până la marginea lumii. Mi se-așternea în față lucirea orbitoare. În urmă-mi rămăsese bezna vindecată. Dar n-am putut să iau ulcior de apa vieții să-ntorn cu el ‘napoi stropi de crâmpei de viață. L-am scufundat și m-am alunecat cu el adânc odată.

 


Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.