Tag Archives: amintire

Zenaida

z

 

Pe treptele de piatră ciobite din loc în loc, privea peste umăr. Avea părul bogat, de culoarea castanei târzii, răsucit și împletit, dar nu tot, și prins apoi în două ace mari care se sfârșeau în două boabe cu sclipire nici prea vie, nici prea stinsă. Pesemne că perle trebuiau să fie, dar ce știam eu? În scânteierea ruginie a soarelui ce-i apunea în creștet, îmi părea o împărăteasă ruptă dintr-un basm, pe capul căreia o coroană sclipitoare o făcea să pară de neprivit. Deasupra capului i se răsfrângea buchet de lumină din cer, iar în spatele ei, conacul lăsa umbra unei lumi către care fără îndoială trăgea, doar că ceva din ce făceam eu o țintuia nesigur încă pe loc.

Casa boierească ce se profila în spatele ei fusese a familiei Iorgulescu, care deținuse moșii bogate până dincolo de Mărgineni. Cât a trăit n-a avut parte de copii, așa că înainte să se ducă, boier Nechifor Iorgulescu lăsase cu limbă de moarte să rămână moșia întâiului născut al nepotului său de după frate-său cel mic, Gherasie. Iar el, ce să fie? Avu două fiice gemene, Ida și Zina. Dar numai una trăi, cealaltă se prăpădi iute, de numai nu văzu lumină de zi, așa zicea lumea, moașa mai ales, dar cine mai știe? Așa că-i ziseră Zenaida. Doar ea, fătuca cu ochi de smarald și păr ca scoarța de copac, trăi și se făcu frumusețe de-mi tăia sulful, acum când o revedeam după ani, de când copilăria își închisese poarta și ne lăsase în urmă. Zenaida venise de nicăieri în loc uitat de lume și mătura acum cu fustele lungi dalele țuguiate de piatră roasă ale aleilor conacului.

N-o mai văzusem de când eram copii mânjiti pe la colțurile gurii cu magiun de la măicuța Marica și cu picioarele goale, pline de noroi și cu scaieți în păr. Zenaida mea îmi plecase demult, de când văzusem intrând în sat șir lung de mașini închise la culoare cu oameni în uniformă ce vorbeau nemțește. Ultima imagine care îmi stăruia în minte era coșul cu afine, pe care Zenaida, Ida mea, cum îi ziceam doar eu, îl scăpase din poală la vederea oamenilor înfricoșători. Două vorbe abia murmurate… Au venit… așa zicea unchiu’ Nichi… că mai e puțin până vin… Gruie fugi, uită de tot și toate. Ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale iar… și se zvârli în sus de după movilița care o acoperea și fugi pe drumul cel mai scurt prin poiană către conac. De atunci n-am mai văzut-o niciodată. Să fi avut, cred, nu mult peste vreo zece ani, și eu și ea. După război, totul e amintire năclăită, nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat. Am doar frânturi ce leagă an de an ce a urmat.

Împietrisem de atâta vrajă care se petrecea sub ochii mei, iar cuvintele mi se înnodau sub bărbie. Aplecat cum stăteam, cu un picior ridicat pe prima treaptă, așa încât să ajung cumva în dreptul ei în chip firesc, îmi dădui brusc seama că par îngenuncheat în fața ei. M-am cabrat ușor, de-acum îi vedeam chipul și mai limpede. Păstra lumina aceea pe care și-o purta de dinăuntru, părul îi încadra desăvârșit chipul distins, simțeam că glasul nu putea să-i fie cu mult altfel, decât îmi răsuna încă-n urechi, în ciuda anilor trecuți.

Revederea mă gâtuia cu-atât mai mult cu cât, făcând un pas în spate și cuprinzând-o mai bine cu privirea, mintea îmi fu aruncată în timp, pe loc, la vederea straielor pe care le purta. Cu fir subțire de borangic țesut cu roșu și cu negru, îi curgea ie bogată, ca atunci când eram copii, iar pe poale îi strălucea fotă cu fir bătut de mărgele pe catifea neagră pană de corb, din care țâșneau boabe aurii și spicuri de grâu și cercuri întortocheate, spirale nesfârșite, coloane către ceruri și toate mă fermecaseră-ntr-atât, că greu îmi puteam luam ochii de la ele. Toate lucirile astea aveau o limbă a lor și mă duceau cu mult înapoi în vreme. Încă de dinainte să zică Ida mea ceva, îmi vorbeau ele, semnele, din limba ce o vorbeam pe când eram copii… Gruie, de unde-mi vii, tu Gruie?… că pe tine te cheamă alte vremuri… Priveam gura ce trebuie că le rostise, dar nu-mi părea că se mișcase. Glasul îmi curgea limpede în urechi, dar poate c-o făcuse doar cu ochii. Eram atât de năucit, c-ar fi putut la fel de bine nălucă să tot fie… Ida mea, tu de unde-mi vii? De ce acum, când mă-mpăcasem cu hău golit de viață? Îmi zburase gândul înainte să-l pot întoarce îndărăt, dar fără îndoială nu slobozise afară, de piatră ce eram și gânduri încleiate, că nu știam de-i zi ori noapte…Vin de departe Gruie, vin că nici prima oară n-am venit cu totul. Nu mai sunt Ida ta, sunt Zena, de m-oi găsi tu oare? La auzul răspunsului ei, mintea vâscoasă se-nvârtoșă mai abitir să curgă în gând mai deslușit, ori să închege două vorbe, dar trupul nu mă asculta nicicum.

Am închis ochii trăgând nădejde că mi s-or limpezi toate îndată ce-i deschid, iar tulburarea se prelinge-n vreme-apusă și-mi revin în trupul ce-l știam și-n mintea deopotrivă. Când i-am deschis, din soarele apus mai rămăsese fir subțire de țesut într-o poveste ce singură se furișa în ziua următoare. Liniște-n jur. M-am scuturat. Dădui să urc pe prispă, s-alung frunze căzute și câte și mai câte de primprejurul conacului, acum că se lăsa de toamnă pe sfârșit. Nimeni nu mai venea de-atunci, de când conacul fusese pustiit tot de soldați în fel și chip. Nimic nu se-alesese de-averea lui Nichifor Iorgulescu. Dar mai mâhnit fusese tot satul când fură martori la așa măcel, că nimeni din familie nu supraviețuise înstăpânirii celei negre. Unii ziceau că doar Zenaida se ascunsese-n podul casei pentru luni bune, dar vorbe doar păreau, căci nimeni nu știa pe unde-i urma, ori dacă fu într-adevăr de netăgăduit.

– Sara bună, Gruie! Ia, cum îți mai merge?, mă-ntrerupse cu voce răgușită, din șirul amintirii dureroase, moș Truică.

– Seara bună, Mos Truică!, brusc mă scuturai de-nchipuiri. Îmi merge, taică, binișor. La mata, toate așezate?

Oftă prelung, în loc de răspuns. Se-ntoarse către drum înainte și se-ndreptă atât cât putu de spinarea gârbovită.

– După ce-i termina cu treaba, tu lasă ușa descuiată, ori pune cheie pe sub prag, că vine seara Zena și n-are a descuia și-așa se-nfurie, zăluda…

M-am apucat s-adun frunză cu frunză.

 

[foto via Mark Muller]

 


Cerneală stinsă

cerneala stinsa

La butonieră i se zărea un vârf de batistă șifonată. Mi se oprise privirea îndelung. Nu mai văzusem pe nimeni purtând așa ceva de multă vreme. De fapt mă întrebam daca nu cumva erau amintiri din fotografii vechi în nuanțe de cerneală roșu-închis, îmblânzit. Așa îmi închipuiam eu că se făceau odată fotografiile, la început cu multă cerneală vie, care apoi pălea sub lumină și sub trecerea anilor. La fel îmi imaginam că se întâmplă și cu zâmbetele oamenilor. Toți bunicii și străbunicii mei zâmbeau ceremonios. Pesemne că fotografia era un eveniment uriaș, așa încât în el concentrau un zâmbet cuviincios, niciodată larg, încărcat cu multă seriozitate, cu toată atenția cuvenită unei clipe ce avea să fie pentru totdeauna agățată în veșnicie. Pe loc, fotografia era o văpaie de foc roșu, care mai apoi avea să se stingă într-un brun cald care încălzea zâmbetele lor într-o lumină ușor aurie. Eu aveam să văd frumusețea abia multă vreme după, când hârtia avea să crape pe alocuri. Mi se părea de-un firesc ieșit din comun. Întocmai precum ridurile care zbârceau chipurile lor acum, așa brăzdau crăpăturile hârtia îmbătrânită.

Când mi-am aruncat privirea prima dată, lângă călcâiul lui se vedeau patru mucuri de țigară. Mă jucam cu gândul că le aruncase în cele patru zări doar ca să se amuze. Îmi pieri gândul îndată ce i-am surprins ochii cenușii adânciți într-o altă lume. Mă simțeam la rândul meu cuprins într-un alt spațiu, ca atunci când aluneci în vis, însă nu pe de-a-ntregul. Pentru că tot aveam de așteptat bine după miezul nopții, îmi propusesem să mă joc cu o geografie imaginară a unui tărâm ale cărui hotare erau desenate de cele patru țigări stinse. M-a derutat la început, pentru că relieful devenise foarte mișcător. Peste cele patru zări se ițeau acum mai multe puncte făcute din alte mucuri care se sumețeau peste celelalte.

Căzui din nou pe gânduri, dar mă înciudam că mi se năclăiau toate în cap. Nădușeam deja de ceva vreme și parcă aerul devenea și mai încins. Mi se părea foarte neobișnuit. Înaintau orele, așa încât ar fi trebui să se facă mai răcoare. Și totuși, pe măsură ce trecea timpul, se mai așeza un strat de căldură peste cel vechi. Toți cei din jur își găseau de treabă ca să treacă timpul mai ușor, făcându-și vânt cu câte un ziar, fumând, ori zăcând nemișcați ca să suporte căldura mai ușor. Ventilatorul din tavanul sălii de așteptare se mișca din ce în ce mai leneș. Alături de mine un țânc de nu mai mult de patru ani sărea cu o vioiciune de necrezut, când toți eram moleșiți de zăpușeală, numai peste pătrățelele negre de pardoseală. Când nimerea peste una albă, striga cât îl țineau puterile: numa’ ghinion sărac s-adună!, apoi se smucea repede peste una neagră și-ncepea să râdă iar: cu noroc să vie ziua, hai și sari și gata, piua! Mamă-sa îl ignora. Chipul îi împrumuta paloarea peretelui din spatele ei. Scaunele din dreapta erau libere și-și pusese pe ele două geamantane din care scotea din când în când mere și biscuiți și îi dădea copilului.

Mi-am proptit privirea pe geam. Se întunecase brusc, ca-n noapte grea. Și nu era decât ora patru după-amiaza.

M-am trezit lac de sudoare, cu capul sprijinit de bărbatul care făcea grămăjoare de țigări și care nu părea deranjat de mine, alunecat peste umărul lui. Am tresărit de două ori, poate și cu dorința de a mă scutura de vis, care nu se dezlipea de mine. Pluteam într-o stare pe care nu o recunoșteam.

În jurul meu, totul era de-un brun închis. Chipurile oamenilor erau brăzdate de fisuri, ca ridurile din fotografii. Aveau culori palide, gri-aurii. Până și copilul, care sărea cu neastâmpăr mai devreme, căpătase un aer învechit, ca într-un film alb-negru. Toate mișcările deveniseră lente. Sunetele se estompaseră până la muțenie. Am deschis gura cu gândul să-i întreb ceva, dar n-am putut rosti un sunet. Îmi mișcam buzele fără ca aerul să poarte vorbele. Ei îmi clipeau cu zâmbete reținute.

Am închis ochii la loc. Aveam să viețuiesc de-acum în lumea cernelii stinse. Am să-mi aleg eu cele patru zări aici.

 

[Foto via Courney Looney]


Ida

bw

– Da, stau cu chirie în viață.

– Cum așa?, i se arcuiră sprâncenele.

– Așa bine, cum auzi, răspunse sec Ida.

Se întoarse cu totul către ea. Lăsă deoparte curățatul pipei și-și duse parcă greutatea gândurilor pe brațul cu care se sprijinea. Ida stătea de cealaltă parte a mesei. Capul îi era greu. Părul îi acoperea jumătate de obraz, pe care fire groase săpau șanț. Colțurile gurii, altfel posace, pulsau involuntar și-i trezeau scurt chipul cu câte-un spasm. Ida se obișnuise însă și nu le mai băga în seamă. Pentru Vicarie asta era un spectacol. Minute bune lăsa tăcerea să sape, numai ca să surprindă șuvițele de păr date imperceptibil la o parte de tremurul gurii. Își închipuia atunci Vicarie că Ida avea neînchipuit de multe de spus, dar și le amuțise pe toate. Acum pe dinăuntru obosite de atâta trudă, vorbele împungeau stăruitor din când în când chipul. Odată și-odată tot o veni ea și la biserică să-și verse oful. Se vede treaba că doar amintirile o mai țin vie, își zise Vicarie în gând. Întinse mâna după două nuci și le sparse una de cealaltă într-o mână, dintr-o singură mișcare. Le curăță tăcut.

– Nu vin. N-am ce zice în biserică. La ce bun vreo spovadă?, îi curseră vorbele din gură atât de slab, că Vicarie abia le auzi. Se lăsase lumina câș pe-o bucată de fereastră și-i părea că-i șterge anii. Pesemne că vreo zvâcnitură de buze îi descoperise tot obrazul acum. Se mai vedea încă cicatricea. Ida nu și-o acoperi. Ochii îi alunecau în vreun hău negru și viu în amintirile ei.

Vicarie dădu să se ridice. Ida îl opri brusc, fără să rostească un cuvânt. Întinse mâna către el și o apăsă cât să priceapă să stea jos. Vicarie se supuse. Tăcu în continuare.

– Aici, Vicarie, aici.

Acolo, în bucătăria cu tavanul jos, era locul ei sfânt. Vicarie atingea ușor tavanul. Ida nu. Ea trebuia să se aplece. Îi vorbea așa cocârjată ori de câte ori dădea pe la ea să vadă ce mai face. Niciodată nu se gândise Vicarie de ce i se părea mereu că un nor de smerenie o însoțește mereu pe Ida acasă. Altfel, era femeie mândră ce-și purta spatele drept oricât de cenușie știa că îi fusese viața. Vicarie pricepu că dacă vreo mărturisire i-o ușura vreodată sufeltul Idei, atunci numai în bucătăria care o frângea de spate are să se-ntâmple. Își puse mâinile bătrâne pe masă și așteptă pe Ida să vorbească. Se scurse tăcere adâncă, brăzdată rar de dangăt de clopot și-o toacă. Departe, după deal, în vale.

– Păcatul mi-i că oi murit când mi s-o dus copilul. Eu m-oi fi omorât atunci pe mine cu mâna mea. Și greu mi-e să mi-o iert. De-aia tot șed eu cu chirie-n viață. Că nu mi-o merit. Îi tot ce-ți spun, părinte. Și mă duc.

Vicarie clipi prelung și întinse tăcere sfântă peste tăcerea Idei. Știu atunci că alte vorbe n-aveau să mai zvâcnească vreodată din gura Idei. Și plecă.

 

[Foto © Jochen Hein]


Oglinda

light in the mirror

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.

 


Mamă mult prea demult

mother and son[Crâmpei de om frumos #5]

Lucirile din ochi îi sunt accidentale. Apar atunci când uită să-și cenzureze trăirile. Când scaldă ochii, chiar în efemeritatea clipei, scânteile trădează un vulcan de praf de vise. Din cele pe care și le-a trimis singură în ilegalitate demult, atât de demult, că sunt amorfe și nu le mai recunoaște nici în oamenii din jur.

Vorbele care trec de bariera cenzurii îi sunt atente și vin împachetate în explicații de legitimitate. De obicei, pe ton jos, aduc cu ele la sfârșit semne  de întrebare aproape pentru tot ce rostește. Cenzura a erodat în timp urmele, și așa sterpe, de siguranță. Când e ceva ce se cere auzit, cuvintele se îmbracă în armuri de șuierături, la rândul lor nesigure, urmate de un ton slab ascuțit, a întrebare.

Chipul e brăzdat de șanțuri placide la trecerea vremii. Timpul e seva lor. Ridurile nu se nasc în absența lui. Îi șed pe fruntea obosită, orizontal, plus unul care se duce ușor oblic către sprânceana stângă. Celelalte ornează colțurile ochilor ca tatuajele cu henna, numai că permanent.

Gura, în forma de umbrelă, duce în jos, pe lângă alte șanțuri prin care au curs lacrimi și care au săpat la rândul lor metodic. Dacă buzele au știut demult să urce-n sus în formă de lună nouă care ține apa, acum tac amnezic.

Anii mulți, sedimentați în vertebrele tasate de povara cu care s-a întâlnit, fără drept de târguială, i-au adâncit capul între umeri și gârbovit spinarea. Gâtul, înalt odată, s-a chircit instinctiv, ca pentru a fi mai jos de cerul judecător. Restul trupului nu-i servește decât pentru a se ține pe sine și a nu-i chinui pe alții să-l îngrijească. E singurul lucru pentru care a rămas recunoscătoare, că-și poartă de grijă singură și nu-i încarcă pe alții. Altfel, nici azi n-a priceput de ce îi e lăsată memoria mai vie ca niciodată. Copiii amândoi i s-au dus din brațe crud, brusc și nepermis de devreme. Restul de viață sterp și l-a trăit la granița dintre a-și pierde mințile și inima cu totul, și totuși sub blestemul amintirii vii.

– La mulți ani, Doamnă Silvestru!, spuse băiatul care venea la mama lui alături în rezervă. Nu i-a răspuns. De primit, nu mai știa să primească de când pierduse totul. De alți mulți ani, îi era groază. A-nchis pleoapele, sperând ca el, băiatul, s-o ia ca pe un mulțumesc, iar ea să nu le mai deschidă.

[Foto via Justine Wakeland]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.