Tag Archives: amintiri

Balansoarul (II)

 

oglinda spre alta lume

Când deschidea ochii, nu distingea bine noaptea de zi. Capul îi era năclăit în gânduri amorfe. Se tot opintea să se trezească de-a binelea, însă cu timpul Chira găsi mult mai dulce starea de transă în care naviga. Așa, era ferită de lumea în care domneau fricile cu straie grele de plumb.

Nu înțelese multă vreme de ce nici nu voia să-și revină pe de-a-ntregul. Lumea din care venise prima dată avea culori palide și, de fapt, nu mai era convinsă că distinge între nuanțele de gri care oricum se suprapuneau. Imaginile îi apăreau pâclos, nimic nu-și mai păstra limpezimea, așa că renunțase să mai lupte. Aștepta doar să fie din nou vie în vis. Restul era înecat într-un somn letargic care-i ștersese și ultimele urme de memorie. Un singur lucru își amintea când deschidea ochii: că și-a uitat cu totul viața.

Cuminte, lăsa zilele să se dizolve în nopți de păcură și aștepta să plouă. Doar atunci balansoarul prindea a se legăna singur. Știa dinainte când avea să-nceapă ploaia pentru că acesta se-nclina mai întâi ușor pe picioarele din spate, apoi își lua avânt slab în față. O chema. Chira se-așeza fără întârziere și se lăsa alunecată acasă, în lumea plămădită în culori. Dincolo era vie. Simțurile toate îi erau așa de-ascuțite că auzea norii împinși de vânt, aerul avea consistență de lapte, iar ea nu era tocmai sigură, dar parcă albastrul mirosea a cer, verdele a apă vie, stacojiul a maci, iar restul pulsa a curcubeu. Acasă-i era tărâmul de dincolo, iar Lala mai vie ca nicicând. Chira nu știa de Lala. Lumea din care venise trăsese obloanele la granița cu tărâmul celalalt. Pe când Lala o primea cu brațele deschise pe Chira și știa despre ea câte nici nu știa Chira.

De câteva săptămâni bune plouase neîncetat. Oamenii de pe strada Chirei se obișnuiseră de atâția ani s-o vadă ieșind doar pe vreme rea. Și Chira ieșea negreșit. Cu cât se-ntuneca mai tare și se-neca pământul sub ploaie grea, cu atât Chira se zorea să iasă și se-ntorcea întotdeauna cu puțină vreme înainte să înceteze ploaia. Parcă știa ceasul ploii și cum nu voia s-o suprindă soare curios cu raze nepoftite pe chip, iuțea repede pasul și intra în casă o dată cu ultimii stropi. Ploaia o-mbrăca.

Însă în tot răstimpul ăsta cât nu mai contenise ploaia, Chira nu fusese văzută de nimeni. Oamenii nu băgară la-nceput de seamă. Își ziseseră că, cine știe, n-o mai fi nici ea în puteri. Dar zilele trecură, iar serile nu mai licărea nici o lumină la Chira-n casă. Și nici chipul nu se mai profila după perdele ca-n zilele în care Chira privea oamenii din culise.

În cele din urmă, părintelele Gherasim se hotărî să bată drum și să afle de Chira. Dar bătăile în ușă lăsară-n spate casă goală. Împinse ușa care scârțâi sec și înaintă în casa cotropită de cenușiu. Pe masa rotundă din mijlocul încăperii zări o oglindă scorojită, care-l miră pe părinte, căci știa că le spărsese pe toate Chira demult, cănd vremea-i devenise potrivnică. Dar părintele amuți de tot când pe oglinda de nicăieri văzu cum sclipea viu balansoarul unduindu-se în lumina pălită a amurgului. Părea însuflețit de un murmur ce se-auzea în timp ce se legăna: Chira să adoarmă lin, Lala cheamă hai! Și vin! Chira să adoarmă…

Părintele auzi câteva picături de ploaie bâtând ritmic în fereastră. Balansoarul se-nclină ușor în spate, apoi slab în față. Și prinse-apoi leagăn cu viață din care nu se mai opri, nici chiar când ploaia conteni.

 

 

[Foto via Christine Shia]


Monica mea

monica

– Daaa, plesneau teii de parfum, că abia puteai să-ți ții capul limpede, era vară, așa e, șopti vorbele cu gust de lapte cald cu miere. Se întorse pe jumătate către mine, atât cât putea și continuă: Mai ții minte? Duzii erau cocoșați de se rugau de noi să îi descătușăm de sub povară. Era pe jos covor vinețiu de câte căzuseră și înmuiaseră cărarea care scurta drumul spre biserică…

Îmi scuturasem ușor capul cât să-mi pice o șuviță groasă de păr peste față și să-mi ascundă ochii înecați.

– Mai știi?, mă-ntrebă din nou Monica mea, cu dor dulceag de un capitol care fusese, știam bine, recitit din nou și din nou, pentru a ține vie o felie de viață, cum n-avea să mai fie niciodată.

Să-i fi răspuns acum, mi se părea un soi de sacrilegiu. Monicăi îi deveniseră multe amintiri icoane către care se-ntorcea adesea. La fel și mie. Era altarul ei tainic. Și al meu. Nu era de-mpărțit, cu nimeni și nimic.

Când eram copii, ne întreceam în cine are visele mai colorate și mai întortocheate. Și-acum Monica visează cum n-are ea curajul să înșire în poveste. În visele ei, Monica merge pe ape de cer și nori, stelele cresc în iarbă, copacii au ancore în loc de rădăcini, aleargă desculță prin spice de aur și noaptea acoperă lumea cu plapumă de vise pe care ceilalți oameni n-au îndrazneala să le cheme.

Monica mea n-a mai avut vreme să le trăiască aievea. Le coase în vise, în vise vii, și nu povești, și nicidecum dram născocite, ci vii, așa cum curg în somnul ei. Și mi le deapănă seară de seară aproape.

– Mai ții minte, tu? Zi, ții?, se răsucește din nou pe jumătate în scaunul cu rotile.

Mi se-nnoadă gândurile brute în cap, cuvintele amorfe n-au îndrăzneală să iasă slobode. De sus de pe culmea dealului, privim cețos în vale, înspre sat.

– Șșșș…auzi? De-aici se-aude toaca cel mai limpede. Apoi, surâde slab și-nchide ochii, ca s-o audă ea pe toată.

N-am să izbutesc niciodată să ghicesc cum face ea de află tămăduire celor din jurul ei, mai aprig decât sieși. Găsește mereu nespusele din umbrele ochilor oamenilor care-i încearcă suferința, când o văd. Monica mea-i unge de leac. Uită de tot, îi drege pe ei, pe ea se află ultima. Lasă, ei nu știu încă, zice mereu. Scânteia e-năuntru cuibărită, dar ei nu știu.

– Aici sus e curat, știi? În vale lucrurile se amestecă, pe când aici, aerul e verde și curat. Vin aici ca spre mâine, spre înainte. Las valea pe ieri sau alaltăieri. Draga mea, dragă, știi ce mă doare cel mai tare?

Clipesc că nu.

– N-am un acum. N-am decât visele, dar atunci dorm. N-am un acum. Știi?

 

[Frântură din povestea mea  cu M. adevărată. Fotografia aparține Monicăi. Bucuria de a o avea pe Monica mea, e-a mea.]


Balansoarul (I)

colors

Se mutase de ani mulți, atât de mulți că așezarea lor lineară sub controlul amintirilor îi devenise istovitoare și nici nu-i mai păsa. Casa îi ajunsese o a doua haină. Ținea în fiecare clipă cheia strâns în buzunarul drept, uneori își învârtea șnurul în jurul închieturii, să fie sigură că nu o pierde. Ieșea foarte rar și atunci prefera să iasă pe vreme rea, când știa că nu sunt oameni prea mulți pe străzi. Se găsea în ochii tineri din jurul ei, dar nu se mai găsea în sine, iar trupul avea propriul lui ceas care nădușea de atâta alergare. Mereu câștiga înaintea inimii care îi rămăsese leneșă pe vreun vals în urmă. Chira nu avea oglinzi nicăieri în casă. Le aruncase pe toate, când își văzuse prima dată chipul de care își bătuse joc viața. Își amintea de ea cu obraji înalți și unduiți slab înspre bărbie, care lăsau pomeților întâietate. Ei se-arătau mereu regește, puși în lumină de ochi curioși, cu o tușă ușor ridicată, de parcă pictorul care îi desenase, ridicase la sfârșit foarte ușor în sus vârful pensulei, așa în joacă. Colțurile buzelor aruncau arcuri care știau întotdeauna încotro se ridică sau se coboară, având mereu vreo vorbă care se înghesuia să iasă afară. Când chipul sfidase oglinda slut, Chira o sparse și o aruncă cât colo.

Acum din ce în ce mai des se afla între două lumi. Își amintea detalii miniaturale din povești trăite pe vremea când inima și trupul își potriveau bătaile în același ritm, la fel cum sălta peste prăpăstii goale de amintiri. Și pentru că nu izbutise să găsească o cale de a lupta cu frica de a nu-și pierde pe de-a-ntregul memoria, urmărea cu religiozitate un ritual strict: zilnic, cu migală, înșira ca mărgelele amintiri de prin cufere cu praf, dar în ultima vreme se poticnea des. Uneori făcea salturi ștrengărești ca un școlar care trăgea de timp să nu-și facă temele. Avea mereu bucuria retrăirii și știa că e singurul fel prin care se pricepea să țină viu ce era în ea, dar în același timp simțea că-i alunecă o felie groasă de viață tainică ce refuza să iasă din culise. Iar pe scenă, abia dacă se profilau umbre, despre care îi era din ce în ce mai anevoios să spună cine erau, ori ce făceau. Ori, mai rău, dacă fusese pe scenă și ea sau nu.

Când își pierduse tatăl, cu ani în urmă, Chira alunecase fără să știe într-o frică atroce. Amnezia survenită perfid confiscase povara vieții grele a tatălui ei și, odată cu ea, smulsese dramul de siguranță în care se simțea. Se gândea atunci că uitarea își avea rostul ei. Venea cu leac, să vindece un șir prea lung de cazne prin care îi răzbise tatăl, iar acum ștergerea lor era compensatoare întrucâtva. De atunci se chinuia să se ridice deasupra mlaștinii de doliu care o înstăpânise meschin, dar căzuse și pradă unei a doua frici, cum că și ea și-ar pierde bruma de memorie.

Ploaia care se pornise după-amiază târziu și anihila brutal ziua, o țintuise pe Chira în fața ferestrei multă vreme, mâncând lacom din miezul nopții. Avea un loc drag în care de obicei ședea citind, un balansoar vechi de lemn, de care se lipise cu ani în urmă, când se adăpostise pe o furtună de vară într-un anticariat. Scârțâia slab și era ros de cari pe unul dintre brațe, dar anticarul spunea că nu scârțâie, ci-și strigă stins tinerețea înapoi, pe când era lemn crud, ceea ce o făcuse atunci să zâmbească și să afle mai multe despre cui aparținuse. Lala Mireanu era numele boieroaicei care îl donase, iar pe spatele lui se mai vedeau șters inițialele ei. Chira se hotărâse pe loc că-l cumpără și-și promisese atunci, că odată și-odată va căuta să afle mai mult despre Lala. Avea un nume care cerea să i se spună povestea. Îl păstrase chiar așa, cu vopseaua roasă și îl îmbrăcase cu un șal greu de mătase verde smarald, iar din când în când, atunci când nu voia să se legene, proptea o pernă sub unul dintre picioare. Îl așezase în colțul din stânga al camerei de zi, în fața peretelui vitrat care dădea înspre vest. În felul acesta își rezervase cele mai frumoase apusuri spre pădure, în timp ce lumina cădea leneș pe peretele opus al camerei îmbrăcat în cărți de jos până la tavan. Când îl cumpărase, negustorul îi mai spusese că se dusese vorba că cine se așează pe el, dacă prinde ritmul, balansoarul nu va mai scârțâi, ci va șopti povești pentru urechi care știu să audă. Eh, povești, pufnise ea atunci.

În întuneric, ploaia încleiase totul. Apa se amestecase cu bezna groasă și crease un soi de noroi greu, în care se afunda. Chira uitase de când se legăna pe balansoar, parcă era ceva lumină atunci, dar doar crâmpeie de amintiri. Cădea în spirală către o limpezime de cristal, culori cu forță, criante, vii îi îmboldeau toate simțurile aflate într-o trezire intensă, brută, amplificate de tunelul de oglinzi în care patina. Pesemne că prinsese ritmul, percepea un amestec polifonic de voci și muzică armonizate perfect. Tot ce era în jurul ei era făcut din pastă colorată și vopsea. Muzica era violet, copacii erau de safir, cer verde smarald, lumina venea în valuri cu alte culori care n-aveau nume știut.

Aici lumea prinsese trup. Chira rămăsese sus. Lala, acum, zvârli cheia și nu mai aruncă nici o privire-n spate.

(va urma)

[Foto via Christine White]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..