Tag Archives: apa

Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Rădăcinile

sunset

– Luați loc aici. Mesele sunt ocupate. Au mai rămas doar două locuri libere. Sigur, puteți alege unde doriți să vă așezați. De aici însă, veți trăi un apus, pe care nu-l veți uita ușor. Da, nu-l veți vedea. Îl veți trăi. Vă promit.

Cuvintele rostite pe tonul baritonal, o făcură să-și îndrepte pașii fără să șovăie și să se-așeze la masa bărbatului cu voce adâncă. Barba neagră, bogată, deși nu foarte lungă, și cele câteva riduri pe frunte și în colțul ochilor îi dădură ceritudinea unei vârste mature. Ochii îi erau ascunși în spatele ochelarilor cu lentile negre, pe care nu i-a-ndepărtat. Voia și nu voia să știe mai mult despre bărbatul din fața ei. Parcă știa destul încă de dinainte de a ști. La fel și gesturile sigure cu care se mișca, îi trădau un soi de profunzime dintr-o altă lume. Își aprinse o țigară cu o mișcare foarte precisă, iar odată cu primul fum, s-a simțit sorbită de bărbatul de lângă ea, cu un nesaț calm, neflămând. I-a aprins și ei apoi o țigară cu același gest limpede, precis, pe care însă ea și-a apropiat-o de buze cu o tresărire involuntară. Era obnubilată. Bărbatul de lângă ea avea rădăcini prinse adânc în pământ.

Coborâse treptele dinspre promontoriu către plajă cu sete, cu o nerăbdare de copil. Apa argintie deja îi magnetizase și ochii și tălpile. O apă la care visa de când se știa. După goana cu care zburase pe trepte, acum simțea că-i fuge pământul de sub tălpi. Când, însă, bărbatul cu ochelari cu lentile negre îi spuse să se așeze lângă el, se-mpământă. Nu mai era sigură că apa era ceea ce căuta.

– Mulțumesc, îngăimă slab. Mai mult n-apucă să spună, pentru că reluă el.

– Nu mai e mult. Peste puțină vreme, începe vântul să adie. Ridicați-vă părul și prindeți-l cu acul de la cameea din piept. Veți vedea, e plăcut.

Firescul cu care ascultă întocmai ce-i ceruse, o surprinse în așa măsură că vorbele i se înnodară, fără chef să iasă afară. Și-a scos cameea prinsă în rochie și, cu un singur gest și o rotire ușoară, își ridică părul în coc, ignorând câteva șuvițe.

– Bun așa!, spuse din nou adânc bărbatul. Apusul devine sângeriu aproape-n fiecare seară. Dar nu încă, mai are de trecut prin ocru-auriu și violet. Nicicând n-am văzut un contrast mai bun. Rochia cu reflexe ivoar vi se va profila perfect pe fondul stacojiu. Doar dintr-un singur unghi, apusul care cade aici, nu se va șterge nicicând din amintirea dumneavoastră. Vă spun eu când și unde se vede cel mai bine, fiți pe pace.

A tăcut, din nou cu un firesc care o surprindea și mai puțin. Și-a terminat țigara în tăcere, la fel ca ea. Apoi, cu o înclinare a capului, îi rosti cu aceeași intensitate în voce: Acum. Acum e clipa cea mai bună. Apropiați-vă de ponton, unde sunt prinse parâmele și acolo, răsuciți-vă pe jumătate către mine.

S-a ridicat încet, dar fără ezitare. Avea convingerea că apusul o va ului, întocmai cum îi promisese. Până la ponton erau vreo zece metri buni. S-a îndepărtat fără să se grăbească. Apusul avea să fie doar al ei. Când a ajuns în dreptul parâmelor, s-a întors pe jumătate. O explozie de rubin topit în violet și portocaliu a înghițit-o, uitând de lumea în care era, preț de câteva momente.

Când apusul pălea deja și s-a răsucit cu totul către masa unde stătuse, bărbatul cu voce adâncă se ridicase și-și căuta drum cu un baston alb. Oamenii îi făceau loc, instinctiv.

În locul acela, cu privirea către el, și-apoi către un apus, deja apus, și-a împământat acolo rădăcini adânci. Ca vocea lui.

[Foto via Gemma Phazey]


Ioană cu înger în trup

angelIoană zăludă,

cu gură agudă,

cu ochi de zanfir,

cu păr de mătase,

vino, dansează-mi

cu joc de copil,

și cântă-mi

în șoaptă tiptil,

și vino, ursește-mi

cu grai de crăiasă

și ia-mă și du-mă acasă.

Ioană cu înger în trup,

cu aripi de nori,

cu piele de flori,

vino și toarnă apă vie

de leac să îmi fie,

vino și varsă apă ne-ncepută,

să știu viață neavută,

să-mi zici mie ce-o să vie,

fă-mi noaptea în zi,

fă-mi ziua-n lumină,

și vindecă-mi trup

și spală-n uitare

și naște-mă iar

și cheamă-mă dar

și ia-mă și du-mă acasă.

[Photo © Paula Allison]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..