Tag Archives: calatorie

Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Marginea lumii

apa vietii

Am coborât până la marginea lumii. Mi se căscau în față văi pântecoase care-nghițeau răsuflare de vietate încă dinainte să se nască.

Prin apele care uneau zările se scurgea luna dimpreună cu stelele și legau noaptea cu ziua. În zori argintul din ape se preschimba în aur orbitor prin care se prelingeau razele soarelui cu sete să pârjolească ochii care nu-i vedeau frumusețea. Încingeau pământul și-l trezeau din adormire. La poalele lumii rămâneau vietăți sărace. În miezul ei amușinau gâze străvezii, omizi și fiare cu ochi sticloși. Văgăuni uitate de lume îi ascundeau ziua de soare. Noaptea își răsuflau pofta neostoită de animal plăpând. Câte-un zbierăt împungea aerul tăios. Frica păstra ordinea în lumea care supraviețuia ucigând. Alt zbierăt rostuia totul așa cum se cuvenea de când se făcuse lumea. Iar până-n partea cealaltă a tărâmului nu cuteza neam de om. Cele mai surde țipete erau de la cei mai curajoși că se-ncumetaseră să ducă drumul mai depare. În liniște, vietățile-și purtau neliniștea. Abia după ce zbierătul era slobozit fiecare-și vedea necurmat de viață. Așa… toate erau așezate. Și noaptea se năpustea în zi, așa cum ziua se lăsa pradă nopții lacome. Toți știau că apele se-adună în lacul de cleștar și nici picior de viețuitoare nu prihănea izvoarele și pâraiele care-și făceau trupul mănunchi și se scurgeau dincolo de ochii oricui.

Am coborât până la marginea lumii. Mi se-așternea în față lucirea orbitoare. În urmă-mi rămăsese bezna vindecată. Dar n-am putut să iau ulcior de apa vieții să-ntorn cu el ‘napoi stropi de crâmpei de viață. L-am scufundat și m-am alunecat cu el adânc odată.

 


Chiva de la răscruce

key

– Lasă-le să ardă toate, îmi zise ridicându-și ochii pe jumătate. Vezi că în coșul cela de nuiele mai e o mână de vreascuri. Așa o fi să fie iarna. N-ăi văzut? O venit devreme anu’ ăsta. Om ședea mult pe lângă vetre, îți zic băiete, c-așa o fost și când mi-o murit mie bărbatul. Șepte ani s-or dus de-atunci.

Curăța cojile de nucă într-o liniște de mormânt, pe care și eu o întrețineam fără să suflu. Mi se părea că dacă îndrăzneam să mestec vorbele, aș frânge firul ăsta neîntrerupt de basm. Furtuna începuse de cu-o noapte înainte. Nu mai aveam cum să cobor la vale. Mă prinsese sus, la maica Chiva, lângă stână. Nici ea nu mai putea coborî. Sus, aici, îi murise omul și venea oricât de des o țineau pe ea picioarele.

– Vin să-i văd umbra, băiete. S-o dus el sus, și mi-o zis. Păi da, mi-o zis el cu vreme bună-nainte că se duce. Da’ eu n-aveam vreme de povești. El le-așternea. Mie mi-ardea de treabă, că cin’ s-o facă? Acuma-mi pare rău, că trecu și viață și om vrednic ce-oi avut și m-oi grăbit, de n-am avut să-mpărtășesc ce-i mai bun. Își primea viața-n brațe, asta făcea omu’ meu. Când o murit, zău de nu era mai tânăr cu douăzeci de ani, de-ți zic, tu cop’chile, nu fă ochii mari, c-așa-i! Așe tânăr era, cu piele coală lină de hârtie, cu păr negru-corb, nu obj’doi cât o făcu’ el prin primăvară de Sângiorz, deși tare bine se ținea. ’nalt, semeț cu spinarea dreaptă. Strașnic om! Noroc ce-oi avut!

Grămăjoara de nuci urca acum către jumătatea scaunului. Numai prin părțile astea mai văzusem prin casele oamenilor scăunele cioplite cu trei picioare. Mai că niciunul nu era cu patru. La fel cum troițele erau mai dese ca pe oriunde, iar răscrucile bătute în drum de n-apucai să cotești dreapta ori stânga, că ți se-ncrucișa drumul. Prin partea locului, oamenii erau foarte cumpăniți. Ascultau mult. Ascultau mai adânc decât vorbeam eu. Mai mereu mă simțeam despuiat, dar într-un fel blând, în care știam că orice mi-ar zice, aveam să mă simt acasă.

Veneam de departe, din munții negri de după coama stânii de sus. Căutam pe nea Pricop. Mi-era, se pare, singura rudă pe care-o mai aveam. Eram orfan de mamă. De tată nu știam nimic. Filica mică, așa-i ziceam mătușii care m-a crescut, mi-a zis că ea era sigură că a murit. Degerat, în munți la tăiat de lemne, dar niciodată nu-mi zicea mai mult. În timp devenisem ceva mai iscusit și scormoneam subtil după câte-un cuvânt mai mult, doar-doar de-oi păcăli pe Filica. Dar Filica mică se ținea bine, mai mult de două vorbe-n plus, învinețit de ger năprasnic la tăiat de lemne, n-am putut să smulg. Dar și Filica se duse curând. Apucase să-mi zică de nea Pricop și să mă-ndrume la vale-n jos. Numai că eu când m-am pus la drum, valea aia se-ntinse departe, că așa mi-a luat multă vreme cu traista-n spate să bat din poartă-n poartă. Numai că nu-mi deschidea multă lume. Aici oamenii erau chibzuiți. Nu mai eram un copil, deși nici bărbat n-ajunsesem. Căutătura mi-era cu amar și cu frică și, pesemne, că oamenii măsurau de două-trei ori înainte să-mi deschidă. Vremea rea îmi făcea chipul și mai schimonosit de frig, iar când deschideau ușa, până să le dau binețe, zăreau mai întâi jumătate-de-om chircit în el. Și mai întâi se-ncruntau.

– Vezi că-n spate în șopron, sunt două stive. Ia du-te și adă-le! Îmi șopti Chiva, văzându-mă ghemuit și mai aprig lângă vatră. Pe ea cred c-o ținea un foc pe dinăuntru, altfel cum să te ții iernile-n gerul ăsta cumplit? Și ea părea că-ntinerește.

– Du-te de le-adu degrabă! S-o pune pe nins la noapte. Anu’ ăsta încui vara mai devreme. Numa’ ce punem lemnele-aste și ia să vezi, cum te-oi dezmorți. Așa o veni și omu’ meu. S-o dezmorți și el din ger și-o trage pe la fereastră la noapte. Aci, cu fața către vatră.

Când vorbea așa, pe ochii bătrânei se puneau obloane groase. Tăceam. Mă gândeam că nu-i rost să-i stric visarea maicii. Lăsam trosnetul de vreascuri să vorbească. În vârful picioarelor, să nu tulbur pe Chiva, m-am lunecat pe lângă perete pân-afară în șopron. Când m-am întors cu lemnele, bătrâna curăța nucile cu ochii proptiți adânc în scânteile din foc. Părea că ascultă șoapte numai pentru urechile ei. Am tăcut împreună.

Îndrăznisem mai devreme să-i amintesc să m-ajute să dau de nea Pricop, dar Chiva părea că n-auzise întrebarea. Nu eram sigur că ocolise să-mi zică sau nu. Îndepărtase în aer cu mâna întrebarea și-și văzu de treabă fără tulburare. Mai trăia? M-am sumețit eu să-ntreb ultima oară. Nu se mișcă, ci se-afundă-n grămada de nuci de se-nveli de tot în ele. Eu rămăsesem atârnat, nătâng.

– Avem de toate, băiete. Nu-ți fă griji!, zise brusc după o vreme, de curățat necurmat. Dar tare mă simt ostenită. Ia de te du tu și-ajută-mă. Ia cheile cele mari de la poarta veche și-ncuie tot până jos la poarta dinspre apus. Apăi du-te tu sus după pruni și-ncuie poarta către herghelie. Or sta ei bine, caii, până după ce-o trece stihia. Hai de te du, că nu m-or duce pe mine-acu’ picerele. Când te-i întoarce, cată o funie de ceapă prin podrum. M-oi pune de-i face-o tocană.

M-am înfundat în cojoc și-am ieșit în duhul aprig de afară.

Când mă-ntorsei, bâtrâna-n capul oaselor cu lingura-n ceaun mă întrebă: auzi, tu măi băiete, da’ cum ziceai că-ți zice? Iarna e lung-acum, nu pleci curând. Îi limpede.

Am făcut ochii mari.

– Sâmedru-mi zice, maică. Nu-mi știu alt nume. Că cică-i după tata. Îi bine așa?

– Îi bine, închise ochii lung, măicuța. Îi tare bine. Încuie bine ușa-n urma ta.

 

[Foto via Katia Bee]

 


Păpușa

ceasul

– M-am jucat de-a joaca altora prea mult, Dadă Moira, rosti cu privire stăruitoare Păpușa din Lemn de Cireș. Îi căuta ochii calmi, însă primea doar o boare slabă, făcută de mișcările abia văzute ale mâinilor ei. Dada Moira rămânea încăpățânat pe jumătate în umbră. Niciodată nu se arăta de tot. Numai ursitoarele știau de ce. Păpușa n-avea încotro și se mulțumea cu jumătate.

– Ai obosit pesemne?, întrebă Dada.

Nu era sigură că a rostit ceva, dar voia să răspundă la întrebare oricum, așa că a hotărât că auzise întrebarea.

– Nici n-am știut că am obosit. Trebuie că da. Sunt făcută din lemn, cum să știu dacă obosesc? Nu mă doare nimic, doar cine învârtește cheița în spatele meu, obosește de mine și mă oprește. Nici nu mă odihnesc. Cum să simt cu trup de lemn?

– Lemnul e-nsuflețit, păpușă frumoasă. Și frunzele, și norii, și apele, și pietrele. Deasupra capului Dadei văzu licărind lumini albe, care trăgeau înspre pădure. Dar nu deslușea nimic mai mult.

– Când zac neînvârtită văd întuneric. Și nu mai am vreme de pierdut. Trebuie să ajung la Palatul Dintre Lumi.

– Și ce te-oprește?

– Nu pot merge decât învârtită, altfel văd doar întuneric. Nu pot ghici drumul. Nu pot cere nimănui să mă târască până la Palatul Dintre Lumi. E cale tare lungă. Pot doar să mă las învîrtită, ca să văd drumul și să ajung acolo.

– Și vrei? Vrei tu s-ajungi la Palatul Dintre Lumi?

– Sigur că vreau, cine n-ar vrea?, vocea i se sugrumă slab.

– Nu, eu pe tine te-ntreb: vrei?, rosti Dada aproape tăios.

– Vreau. Nu-i loc în altă lume pentru mine. Aici trăiesc doar între două răsuciri de cheie, și nici atunci nu fac ce-aș vrea, ci dansul, cântecul ce mi se cere. Trăiesc sleit și lacom deopotrivă. Că nu știu cine când o mai avea chef să se joace iar cu mine. Nu-i trai. Și n-am știut atâta vreme. Palatul Dintre Lumi. Acolo se împreună Cerul cu Pământul. Ființe fără viață sau fără viața lor prind de se întrupează. Și văd în jurul lor cu ochi vioi, nu prorocit doar în chip țeapăn.

– Păpușă cu suflet ascuns, tu lasă-i pe alții că nu ei te-or învârti ca s-ajungi la Palatul Dintre Lumi.

– Păi, zi-mi Dadă, că nu știu.

– Ai jucat joaca lor destul.  Ia ceasul ăsta cu tine și te du. Mergi numai spre Miazăzi și ascultă bine ticăitul ceasului. Nu-l pierde nici o clipă din ureche. Când vei simți că-ți vor obosi picioarele, oprește-te, ia-ți cheia din spate și tu învârtește bine ceasul, până ce te vei întrema la loc. Acum, hai, pune-te din nou pe picioare și pornește la drum. Lasă întunericul în spate. Ceasul îți va da putere și-ți va lumina calea. Hai, du-te, acum. Vei ști când vei ajunge.

…………………………..

Către Miazănoapte, întunericul înghiți și cer și pământ. Nu privi deloc în urma ei. Doar simți suflu grăbit amușinând. Numai să nu pierd ticăitul. Miazăzi trebuie că e aproape, își șopti înghițit și iuți pasul și mai tare, cu joaca altora lăsată-n spate. Cu viață doar a ei deloc departe.

[Foto © Melissa Nucera]


Și-am plecat

Wintertraveller_SpencelayhȘi-am plecat

…să găsesc apă de rouă

să umplu desagă nouă

să bat lung din ușă-n ușă

să cânt of și dor și râvnă,

ca să-ți vin cu luna-n prag.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Și-am ajuns

…să umplu ulcior cu rouă,

să prind stele-n sac de iască,

în buchet să le-mpletesc

jurubițe să urzesc

farmece s-alunge

visele nu-mi frânge

ochii nu mi-i plânge,

curgă apă vie

prin vine, prin carne

prin oase, prin tâmple

să curețe rele

să scape de iele.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Deschide-ți fereastra

nalucă de fată,

dă drumul la poartă

și ia-mă cu tine și du-mă

cu râvnă departe.

Și calcă pe rouă

și bea apă vie

și-aleargă desculță,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

[Mulțumesc Jeanina Cirstoiu pentru inspirație 🙂 și din nou Mario Barangea pentru bobârnacul de a mă lua în serios cu basmele și ielele :)]

[Photo Charles Spencelayh – A Winter Traveller 1895, ulei pe pânză]


Bilet de dus

traveler

[Crâmpei de om frumos #3]

I-am spus că nu-mi propun să-i dau nimicuri cu rol de suveniruri false la plecare și să-nțeleagă bine asta, iar dacă n-o vrea, atunci să-și pună singur în desagă nuci și-o carte dragă, că eu nu-i las în urmă decât un gram de mulțumire, așa cum m-oi pricepe eu.

R. a plecat. A zis că pleacă și-a plecat. Din primăvară visa cu ochii lacomi la dor de dus. A zis c-o face și-a plecat. Bilet doar dus. Îi e viața tânără încă, așa că cine zice că trebuie luat bilet de-ntors?

Lui R. îi mulțumesc cum nu-s în stare și i-am tot zis că nu-s. Pentru un bobârnac pe care mi l-a dat, îi multumesc așa, umil. Că nu-ndrăzneam, tot șovăiam, en fin, trageam de mine să scot de prin sertare cocoloașe de scriituri tot vlăguite. R. insista că-acolo or muri alți munți de cocoloașe de nu mi-oi lua în dinți cu îndrăzneală bucuria. A mea-n cele dintâi, apoi a altora de s-o mai nimeri să zic povești de oameni faini și rari. Ca R. Că cine-o zice ce, pe urma? Las’ să zică.

R. freamătă de viață cu fiecare respirație. Iar sufletul și-l tine în palme și și-l dă așa, crud și crocant, cui știe să îl guste. În ochii negri, doar viața netrăita încă e vreun mister, vreo taină nevorbită. Altfel, ca într-o carte scrii, cu ochii tăi, voit lăsată cu foi veline, hulpave de povești.

R. schimbă vieți, dar e înca tânăr să o stie. Cel mai frumos și-o croiește pe-a lui. Dar nu măsoara de zece ori înainte. Nu-i conectat profund la ce-i șoptește sufletul, ci sudat pe dinăuntru și pe de-a-ntregul, n-am nici o îndoială. Așa-și găsește drumul înainte și-și lasă loc să tragă și pe-alții după el.

Paradoxal (la douazecișiunpic de ani câți are), credeam că și-a găsit ce cauta. Nu, R. a decis că pleacă-n lume, să vadă, să-nțeleagă, să-si facă sens din viață. Prin basme mai știam eu că sunt rătăcitori de felul ăsta, și nu în vremuri digitale, repezite ca ale noastre. Nici n-am știut ce sa îi zic când a plecat… să-ti fie calea ușoară? Să te întorci cu bine? Să nu ne uiți? Să ce? I-am zis sfrijit: du-te cu bine!

Așa că R. să-ți fie bine oriunde te-oi lăsa purtat de viață. Și mulțumesc. O parte din ce e scris acum ți-e datorat și ție. Să-ți fie viața plină! Namaste!


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.