Tag Archives: carti

Cărămizi

[fragment]

Am mai spus povestea asta și aflu că mi-am spus-o mie. Dacă din ea-mi răspunde un ecou mocnit din care eu pricep că mă ascultă și alții, mă-nșel voit și cred că am mai spus povestea asta și, tot așa, că mi-am mai zis-o mie. Mai zic din nou povestea asta.
M-am aflat copil naiv până târziu, deși trăiam într-o versiune a unor timpuri grele pentru mulți. În timpul meu, pesemne că părinții mei cu multă dibăcie ascunseră o bună parte din umbra anilor ’80. M-am aflat, zic, copil naiv până târziu,  crezând chiar că zidurile caselor nu-s nicidecum din cărămidă, ci înălțați din cărți stivuite cu înțelepciune una într-alta, de parcă se îmbrățișau și îmbrăcau pereții casei în căldura lor. De jos și până în tavan casa în care am copilărit era din cărămizi cu nume, Legende ale Olimpului, Divine Comedii, O mie și-ncă una de nopți vii… Mi-erau atât de limpezi, că le știam orbește locul… pe ce raft se afla Molière cu fața către un balansoar din lemn negru și scorojit, care n-ar fi schimbat în ruptul capului locul său c-un alt francez. Balansoarul și-a schimbat locul de două ori doar și de fiecare dată se afla lângă altă fereastră. Pentru mine balansoarul era bunica. Aveam un an când ea n-a mai fost aici, ci și-a legănat chipul aproape șters pentru mine în ceruri. Și nu, nu o cunosc. Decât așa. Tata îmi spunea că atunci când nu mai putea umbla, stătea ore fără șir în balansoarul din lemn negru și își privea nepoții. Eu am venit târziu, doar ce m-a apucat o picătură.
Mă certam până târziu, când am crescut ceva mai mare, cu copiii despre ce-s alea cărămizi. Veneau cu tot felul de cioburi sparte și arămii, cine știe de pe unde luate, din care desenau șotroane pe trotuar și îmi râdeau în față. Na, cărămidă, nu Prâslea-cel-voinic!, și-și legau râsetele unii cu alții într-un fel de cântec îngânat, care mie-mi suna a batjocură, firește. Ținusem morțiș să-i conving că-i cărămidă și că așa stă drept sus-sus de tot peretele dinspre cămară.
Am făcut într-o iarnă o casă din cărți în curte să le arăt odată și-odată că aveam dreptate. Am adunat volume groase, colorate și le-am îmbinat cât să se țină strâns. Pentru acoperiș am cotrobăit prin pod după niște stinghii de lemn pe care le-am pus în cruce, apoi am pus altele peste ele aliniate, în așa fel încât să se sprijine bine și peste care mai apoi am pus alt strat de cărți, de data asta în picioare cât să se-ncumete până la cer, că doar așa știam că poate pot ajunge să văd și eu chipul bunicii. Mai târziu când oi fi în stare să-nalț din cărămidă tare casă mai trainică decât acum. Trebuie că de-asta erau pereții așa de înalți.
Am așteptat apoi să vină și să-ntrebe ce-i cu mine acolo, să le arăt că n-au habar. Pândeam cu răbdare oțelită clipa când aveam eu să le zic: Na! Că nu-i așa cum vedeți voi pe-ntuneric… Nu-mi amintesc cât să fi stat  în așteptarea răzbunării, știu doar că…


Ucenicul

 

ucenicul librar

 

-Bonjour, Madame Sophie!, îl auzii rostind mâncând silabele, cu zgârcenie. Acum, nici nu eram foarte surprins. Judecând după întunecimea cu care privea precupeața pe toată lumea împrejurul ei, fără motiv, aprobam scumpenia omului pentru cuvinte. Domnul Calomfir, neschimbat în ciuda anilor, era altfel o bogăție nesfârșită de vorbe care mai de care mai rare sau alese. Nu știam să-l cheme altfel și nimeni nu fusese în stare să-mi zică dacă-l știau altfel după nume. Și nici când sau de unde venise omul aici. Părea că are rădăcini de când lumea și știa despre toți aproape orice. Era însă și întruchiparea discreției. Nu prea era văzut ieșind din vizuina lui. Purta mereu un fel de halat-pardesiu aspru verde închis și papuci de pâslă. Rătăcit printre rafturile cu cărți, nu știam niciodată când apărea lângă mine. De când mă știam, ca ucenic la el, el era acolo. Zi, noapte, iarnă sau vară, în prăvălia cu cărți vechi, legat cumva de miezul pământului cu niște rădăcini telescopice nevăzute. Ori de câte ori deschideam ușa prăvăliei, fire de praf parfumat erau ușor deranjate de pe rafturi. Ceva între vanilie și tămâie îmi părea mie. Domnul Calomfir îmi zicea mereu că e pulbere de aur desprinsă din literele cărților și să nu mă feresc să inspir profund. Aveam șansa să pătrund astfel ceva mai adânc în rărunchii scriiturii și mai repede decât alții care întorceau nasul strănutând.

Madame Sophie puse pe tejghea o carte de grădinărit căreia îi lipsea o copertă. O întoarse mormăind către Domnul Calomfir, dar fără să rostească ceva clar. Din colțul în care stăteam afundat într-un fotoliu, vedeam un dialog mut care îmi abătu atenția de la repertoarul în care înscriam titlurile cărților. Madame Sophie cu sprâncenele unite și încovoiate în sus îi împungea răbdarea Domnului Calomfir. Acesta la rândul lui nu ceda. Ba, mai mult. Își înfipsese în colțul gurii un zâmbet pungaș și nu îi dădea drumul. Desigur, profita și de pipa cate îl camufla pe jumătate, dar se vedea treaba că îi făcea plăcere s-o țină pe Madame Sophie pe jar. M-am prins într-un târziu că precupeața voia preț mai mic pe cartea a cărei copertă lipsea, lucru care era inacceptabil de bătrânul cărturar. În fond, nu e jumătate de carte lipsă, așadar toată frumusețea e încă acolo, ba chiar un pic mai la vedere fără una dintre fețe. Cu chiu, cu vai, dar nu fără suficientă bombăneală din care nu deslușeai nimic, Madam cu mofturi plecă. Ușa închisă în urma ei, mai ridică un nor slab de pulbere cu miros dulceag de tămâie. M-am grăbit să-l respir cât mai adânc pe tot. Ceva nu-mi dădea pace de când îmi spusese bâtrânul că așa ajung mai repede în adâncurile cunoașterii. Îl mai surprindeam zâmbind, tot așa, în colțul gurii, când mă repezeam lacom să prind fiece fir mai auriu stârnit de vreun client nehotărât sau altul mai grăbit. Nu mai vorbesc că eu însumi în fiecare dimineață deschideam ușa cât mai larg, ținându-mi repirația până să trec pragul, pentru ca apoi să sorb toată pulberea iscată în aerul dezmorțit de zorii zilei. Mă miram în ultima vreme cât de ușor îmi era să port discuții aprinse și adânci cu Domnul Calomfir despre subiecte pe care nu le credeam la îndemâna mea. Mă uluia cu câtă ușurință vorbeam despre provocările lui Faust sau despre Calderon de la Barca. Nu o dată mă întrebam serios dacă visez. Dar nu, eram cât se poate de treaz și doar beția asta de povești pe care le inhalam cu nesaț mă făcea să nu mai știu nici drumul de-acasă spre prăvălie sau invers. Vremea căpătase alte veșminte, cred. Greu îmi dădeam seama când mi-e foame ori când trebuie să dorm, căci mai mult mă trezeam dintr-una într-alta, între vrafuri de cărți. Nu mai deosebeam zori de noapte ori alte lucruri care m-ar fi așezat cât de cât într-un ritm cu oamenii. Bâtrânul cărturar părea din ce în ce mai mult o umbră. Nu mai distingeam dacă mai vorbeam ori nu. Părea că gândurile ni se suprapun. Părea că se dizolvă-n cărțile din jur și-n gândurile mele. ”Hehe, băiete, pulbere o s-ajung și eu curând și m-oi ascunde printre cărți.” Alungam gândul îndată. În fond, bâtrînul nu părea, ci trebuia să fie nemuritor.

-Bonjour!, aud un glas care mi-era familiar în timp ce un volum gros, trântit un pic cam abuziv, ridica un nor imprecis de praf.

-Bonjour, Domnule Calomfir!, aud din nou, de data asta mai răstit. Îmi ridic ochii și-mi așez mai bine pipa în colțul gurii să-i răspund. În fața mea, Madame Sophie mă privește fix. Mă scutur vag, deși nu înțeleg de ce. Și mie mi se pare de-un firesc de netăgăduit că-mi spune Domnul Calomfir. Și-ncep să mormăi că nu, volumul de rețete nu-i mai prejos fără o filă, cea de cuprins. În fond, niciuna din rețetele de vis nu-i lipsă. Deci? De mare preț e orișicum, căci are tot ce trebuie în ea. Și după alte două bombăneli, Madame Sophie își îndesă în coșul cu verdețuri și cartea cu rețete.

Mai să mă-mpiedic în halatul-pardesiu cu poale verzi și lungi de se târau pe dușumea ușor în urma mea. Nu m-auzeam când umblu, se vede treaba că papucii ăștia ștergeau și fir de urmă.

O clipă mai târziu ușa se dădu de perete și-n prăvălie intră un puști care, cu tot pieptul învărtoșat, trase adânc ghemul de pulberi fine.

-Bună ziua! Căutați un ucenic așa-i? C-așa scrie pe ușă și-am intrat.

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.