Tag Archives: cautare

Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Nora

carusel

Era trecut un pic de zece dimineața. Minutele se dizolvau palid. Chiar dacă treceau zile ori nopți de când începuse căutarea, scurgerea lor părea că are o culoare alburie. Nici nu mai știa dacă era ceață sau timpul în sine prinsese culoare. Oricum, nu una care să-i placă. Putea să priceapă că albastrul are un rost, roșul la fel. Cel mai mult îi plăcea indigo, dar pe care-l găsea greu în jurul lui. Nici el nu știa de unde vine obsesia asta cu indigo. Era ceva ce nu mai văzuse din copilărie, când copia între două foi, una dintr-o culoare scursă din călimară pe-o foaie cerată, ușoară, dar pe care dacă o punea în lumină, vedea treceri de litere fugare în jus și-n jos, până când rămânea franjurată. Nu mai întâlnise apoi culoarea asta specială decât vara când se coceau vinetele. Îi provoca cumva un soi de liniște călăuzitoare, ca un far nevăzut. Își închipuia că-i luminează drumul și că oriunde apărea culoarea aceea, era semn bun. De ceva vreme, doar în închipuirile lui se mai ivea, așa cumva în centrul frunții, sau acolo de unde simțea el că lipsește farul. Timpul îl împresura, iar el nu-și găsea încă drumul drept.

Pereții culoarului pe care se afla purtau pete maronii care-i mâncau. Vopseaua scorojită obosise să tot arunce felii din zid pe jos. Zăcea mută, cu urme de culoare vag albastră. Toata clădirea în care intrase părea că geme sub pașii lui, de bătrână ce era. Se opri în fața unei uși cu bolta rotunjită. În dreptul ochilor lui era o gaură camuflată, semn că fusese odată un vizor, dar care nu mai funcționa. Apăsă scurt pe sonerie. Din capătul culoarului se auzi un foșnet, dinspre scara de incendiu, dar nu-i dădu atenție. Niciun zgomot din spatele ușii. Își puse degetul din nou pe sonerie și prelungi apăsarea.

– Hm?, păru că mormăie bâtrâna care stătea acum în prag.

– Bu-bună ziua! Nu înțelegea de ce se bâbâise, că bătrâna nu părea să-l intimideze.

– Bună ziua! Pe cine căutați?, întrebă femeia.

– Mă scuzați, mă numesc Pavel Pricopie. Îl caut pe Panait Pricopie, arhitect.

Femeia părea pierdută.

– Partenie? Poate-l știți de Partenie, că așa-i zicea lumea. Eu sunt nepotul lui.

Bătrâna nu zicea nimic. Îl măsura minuțios, cu privire foarte limpede, judeca el, pentru vârsta pe care părea s-o aibă. Când își dădu seama de asta, începu și el s-o măsoare. Era ceva nelămurit în jurul ei, sau poate ea cu totul. Când o privea în ochi, bătrâna purta ani gârboviți în spate. Când își muta ochii ușor stângaci să nu pară că o privește prea direct, în față îi rămânea urma unui chip de nici douăzeci de ani, ori pe-acolo. O clipă doar, apoi pierea.

– Pavel, zici?, întrebă pe-un ton neîncrezător.

– Pavel zic, dar eu întreb de Partenie. Aici ar trebui să-l găsesc. Așa scrie în scrisoare.

– Scrisoare?, făcu ochii mari bătrâna.

– Da.

– Ia, nu mai bine intri tu un pic înauntru?, se dădu într-o parte și-l invită cu un gest vag, în timp ce-și încrețise fruntea roasă de curiozitate.

– Leonora Mărgărit, mă cheamă. Da’ zău dacă știu pe cine cauți!

– Nu se poate. Am venit aici când eram copil, dar atunci unchiul meu locuia în casa de jos, nu aici la mansardă, numai că jos e pustiu. N-am găsit pe nimeni. Aici, ce-am găsit fir de lumină pe sub ușă și-am sunat.

– Asta n-o cred!, zise bătrâna aruncând pe masă o batistă pe care-o ținuse până atunci mototolită în pumn.

Pavel amuți, văzând ochii bătrânei privindu-l fix. Bâigui ceva, dar renunță.

– Locatarii de jos fac un vacarm infernal toată ziua și toată noaptea. Nu-i chip să-mi trăiesc zilele care mi-au rămas liniștite.

Își mută privirea prin odaie și din nou îi apăru pentru o clipă un chip diafan de tânără cu părul lung, ușor ondulat care îi cădea jumătate pe un umăr, jumătate pe spate. Se scutură și își roti ochii în jur. Stătea la o masă ovală, unde-l invitase bătrâna și nici nu apucase să vadă bine unde intră. Văzându-l că privește masa, îi zise slab:

– Un cui n-are masa asta, să știi! Pic de fier n-a atins-o niciodată. Vezi tu piciorul ăsta frumos? E îmbinat într-altul și la fel și tăblia pe care-ți sprijini coatele.

Se uită mai cu băgare de seamă. Nu înțelegea cum putea o masă să se țină așa, fără cuie. Și observă că era aproape toată roasă de carii. Găurile mici mâncaseră în timp tot lemnul, că acum părea că cineva cu multă răbdare înfipsese multe ace în ea de lăsase urmele astea.

– Tinere, n-am ce să-ți ofer. Poate dulceață? Nu mai am șerbet.

Pavel zâmbi ascuns. Hm, șerbet.

– Nu, mulțumesc. Nu-mi trebuie nimic. Poate un pahar cu apă. Trebuie să dau de Partenie. Trebuie.

– De patruzeci și ceva de ani, băiete de când stau eu aici, nimeni n-a locuit jos cum spui tu. Iar înainte casa a fost părăsită foarte mulți ani. Zicea lumea că nu-i tocmai primitoare că una, că alta. În fine, prostii. Eu n-am plecat urechea la ele. Oameni fără minte. Dar eu tot nu pricep ce cauți.

– Am o scrisoare de la el și-acolo îmi scrie că locuiește aici. O mătușă îmi zisese că ar fi murit, dar eu am primit scrisoarea acum două luni. Uite! Are data poștei. Eu nu înțeleg. Ar trebui să aibă șaptezeci și șase de ani.

Femeia se uită cu luare aminte la scrisul de pe plic. Un colț de buze îi tresări ușor, dar și-l ascunse cu dibăcie în batista de pe masă. Scoase scrisoarea și dinăuntru alunecă și o fotografie veche. Partenie, pesemne, iar alături o femeie tânără șezând pe un scaun. O diademă îi separa părul ușor ondulat. Jumătate îi cădea pe umărul drept.

Pavel privi din nou în jur. Mobila tăcea acoperită de praf și vreme. Lipită de perete stătea o pianină. Simți că nu mai ieșise demult nicio notă din clapele ei. Apoi, un fotoliu sub un lampadar cu abajur din mătase căreia îi trecuse demult strălucirea, iar în celălalt colț al camerei o servantă prin a cărei vitrină se vedeau aliniate tacâmuri de argint, grele și un set de porțelan cu flori albastru-indigo.

Bătrâna dădea din cap, bălmăjind ceva de neînțeles. Ochii îi păreau văpaie, dar poate i se păru. Pavel oftă. Îi venea să plece, dar ceva îl ținea încă.

– Mai vin, poate vă mai amintiți ceva, îi zise bătrânei într-un final.

Se ridică. Văzu în trecere pe un colț al pianinei o fotografie ovală, înrămată. Avu impresia că timpul înțepenește în loc. În ea, o femeie, cu diademă în păr și o umbrelă de dantelă. Părea că se află într-un iarmaroc, în spate se vedeau călușei și un copil cu acadele. Se scutură. Era limpede, oboseala îl ajunse din urmă. Dădu să se scuze, dar abia îi ieșiră câteva sunete slabe.

Femeia se ridică, îi dădu scrisoarea înapoi și îl conduse. Nu mai rosti nimic sau poate c-o făcu dar doar cu ochii, după ce îl privi îndelung, clipi apăsat, ca pentru a-și amprenta imaginea lui pentru totdeauna în suflet și închise ușa.

Pavel își târî picioarele afară, fără voia lui. Ar mai fi vrut să stea, sa împartă chiar și tăcerea cu bătrâna. De frică să nu piardă scrisoarea, o vârî cu un gest brusc în buzunarul de la piept. Simți că e mai ușoară și căută să vadă de ce. Din ea lipsea fotografia. Se opri în loc și dădu să se întoarcă, desi ajunsese deja la capătul străzii. Se răsuci. Felinarele tocmai se aprindeau. Se întunecase brusc în seara asta. Ceasul arăta trecut mult de miezul nopții. O ceață alburie îi îngreuna pașii.

În capătul aleii, de pe scările casei coborî o femeie cu umbrelă de dantelă. Râdea zgomotos și se prinse iute la brațul unui domn în frac, joben și cu baston, care-o invită într-o trăsură.

– Nora, hai! Hai că ne-așteaptă toți, grăbește-te!

Jumătate din păr i se răfrângea pe umăr, în bucle.

[Foto © Stefan Killen]


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Chiva de la răscruce

key

– Lasă-le să ardă toate, îmi zise ridicându-și ochii pe jumătate. Vezi că în coșul cela de nuiele mai e o mână de vreascuri. Așa o fi să fie iarna. N-ăi văzut? O venit devreme anu’ ăsta. Om ședea mult pe lângă vetre, îți zic băiete, c-așa o fost și când mi-o murit mie bărbatul. Șepte ani s-or dus de-atunci.

Curăța cojile de nucă într-o liniște de mormânt, pe care și eu o întrețineam fără să suflu. Mi se părea că dacă îndrăzneam să mestec vorbele, aș frânge firul ăsta neîntrerupt de basm. Furtuna începuse de cu-o noapte înainte. Nu mai aveam cum să cobor la vale. Mă prinsese sus, la maica Chiva, lângă stână. Nici ea nu mai putea coborî. Sus, aici, îi murise omul și venea oricât de des o țineau pe ea picioarele.

– Vin să-i văd umbra, băiete. S-o dus el sus, și mi-o zis. Păi da, mi-o zis el cu vreme bună-nainte că se duce. Da’ eu n-aveam vreme de povești. El le-așternea. Mie mi-ardea de treabă, că cin’ s-o facă? Acuma-mi pare rău, că trecu și viață și om vrednic ce-oi avut și m-oi grăbit, de n-am avut să-mpărtășesc ce-i mai bun. Își primea viața-n brațe, asta făcea omu’ meu. Când o murit, zău de nu era mai tânăr cu douăzeci de ani, de-ți zic, tu cop’chile, nu fă ochii mari, c-așa-i! Așe tânăr era, cu piele coală lină de hârtie, cu păr negru-corb, nu obj’doi cât o făcu’ el prin primăvară de Sângiorz, deși tare bine se ținea. ’nalt, semeț cu spinarea dreaptă. Strașnic om! Noroc ce-oi avut!

Grămăjoara de nuci urca acum către jumătatea scaunului. Numai prin părțile astea mai văzusem prin casele oamenilor scăunele cioplite cu trei picioare. Mai că niciunul nu era cu patru. La fel cum troițele erau mai dese ca pe oriunde, iar răscrucile bătute în drum de n-apucai să cotești dreapta ori stânga, că ți se-ncrucișa drumul. Prin partea locului, oamenii erau foarte cumpăniți. Ascultau mult. Ascultau mai adânc decât vorbeam eu. Mai mereu mă simțeam despuiat, dar într-un fel blând, în care știam că orice mi-ar zice, aveam să mă simt acasă.

Veneam de departe, din munții negri de după coama stânii de sus. Căutam pe nea Pricop. Mi-era, se pare, singura rudă pe care-o mai aveam. Eram orfan de mamă. De tată nu știam nimic. Filica mică, așa-i ziceam mătușii care m-a crescut, mi-a zis că ea era sigură că a murit. Degerat, în munți la tăiat de lemne, dar niciodată nu-mi zicea mai mult. În timp devenisem ceva mai iscusit și scormoneam subtil după câte-un cuvânt mai mult, doar-doar de-oi păcăli pe Filica. Dar Filica mică se ținea bine, mai mult de două vorbe-n plus, învinețit de ger năprasnic la tăiat de lemne, n-am putut să smulg. Dar și Filica se duse curând. Apucase să-mi zică de nea Pricop și să mă-ndrume la vale-n jos. Numai că eu când m-am pus la drum, valea aia se-ntinse departe, că așa mi-a luat multă vreme cu traista-n spate să bat din poartă-n poartă. Numai că nu-mi deschidea multă lume. Aici oamenii erau chibzuiți. Nu mai eram un copil, deși nici bărbat n-ajunsesem. Căutătura mi-era cu amar și cu frică și, pesemne, că oamenii măsurau de două-trei ori înainte să-mi deschidă. Vremea rea îmi făcea chipul și mai schimonosit de frig, iar când deschideau ușa, până să le dau binețe, zăreau mai întâi jumătate-de-om chircit în el. Și mai întâi se-ncruntau.

– Vezi că-n spate în șopron, sunt două stive. Ia du-te și adă-le! Îmi șopti Chiva, văzându-mă ghemuit și mai aprig lângă vatră. Pe ea cred c-o ținea un foc pe dinăuntru, altfel cum să te ții iernile-n gerul ăsta cumplit? Și ea părea că-ntinerește.

– Du-te de le-adu degrabă! S-o pune pe nins la noapte. Anu’ ăsta încui vara mai devreme. Numa’ ce punem lemnele-aste și ia să vezi, cum te-oi dezmorți. Așa o veni și omu’ meu. S-o dezmorți și el din ger și-o trage pe la fereastră la noapte. Aci, cu fața către vatră.

Când vorbea așa, pe ochii bătrânei se puneau obloane groase. Tăceam. Mă gândeam că nu-i rost să-i stric visarea maicii. Lăsam trosnetul de vreascuri să vorbească. În vârful picioarelor, să nu tulbur pe Chiva, m-am lunecat pe lângă perete pân-afară în șopron. Când m-am întors cu lemnele, bătrâna curăța nucile cu ochii proptiți adânc în scânteile din foc. Părea că ascultă șoapte numai pentru urechile ei. Am tăcut împreună.

Îndrăznisem mai devreme să-i amintesc să m-ajute să dau de nea Pricop, dar Chiva părea că n-auzise întrebarea. Nu eram sigur că ocolise să-mi zică sau nu. Îndepărtase în aer cu mâna întrebarea și-și văzu de treabă fără tulburare. Mai trăia? M-am sumețit eu să-ntreb ultima oară. Nu se mișcă, ci se-afundă-n grămada de nuci de se-nveli de tot în ele. Eu rămăsesem atârnat, nătâng.

– Avem de toate, băiete. Nu-ți fă griji!, zise brusc după o vreme, de curățat necurmat. Dar tare mă simt ostenită. Ia de te du tu și-ajută-mă. Ia cheile cele mari de la poarta veche și-ncuie tot până jos la poarta dinspre apus. Apăi du-te tu sus după pruni și-ncuie poarta către herghelie. Or sta ei bine, caii, până după ce-o trece stihia. Hai de te du, că nu m-or duce pe mine-acu’ picerele. Când te-i întoarce, cată o funie de ceapă prin podrum. M-oi pune de-i face-o tocană.

M-am înfundat în cojoc și-am ieșit în duhul aprig de afară.

Când mă-ntorsei, bâtrâna-n capul oaselor cu lingura-n ceaun mă întrebă: auzi, tu măi băiete, da’ cum ziceai că-ți zice? Iarna e lung-acum, nu pleci curând. Îi limpede.

Am făcut ochii mari.

– Sâmedru-mi zice, maică. Nu-mi știu alt nume. Că cică-i după tata. Îi bine așa?

– Îi bine, închise ochii lung, măicuța. Îi tare bine. Încuie bine ușa-n urma ta.

 

[Foto via Katia Bee]

 


Zeii grăbiți

IMG_2709

Tălpile bâjbâiau oarbe pe pământul zbicit. Între uscăciunea lui care îmi sugruma suflarea și soarele care inunda totul cu o perdea de lut ocru, era un joc pe care nu îl pricepeam. Apăreau fără urmă de ploaie nori pâsloși. Mă așteptam la un cer limpede, ca și cum între ruinele care-și așteptau zilnic scalda și soarele care înmuia colțurile osoase ale pietrelor nu avea voie să se așeze nimic.

Îmbăierea se desfășura ferită de ochii oamenilor. La adăpostul croit de pâcla cu care soarele învelea stâncile îmbrăcate sumar în măslini, se petrecea un ritual. De departe păreau aburi tâșniți din pământ reavăn. Dinăuntrul perdelei de soare înnorat, nu mai ghiceam marginile tărâmului. Pesemne că felia asta de pământ trudea în felul ăsta zi de zi, de veacuri, să păstreze vii scântei dintr-un început de lume veche, pe când zeii se ascundeau în spatele vreunui chip de om.

Aici oamenii își poartă larma peste tot. Cară cu ei generații amnezice. Rădăcinile cresc în sus, s-au desprins de solul prăfos. Miezul pământului a rămas în povești. Sfârșitul zilelor se stinge în uitare. Vremurile bătrâne s-au pietrificat. Orașul doarme-n zumzet plin. Forfota priește uitării. Sub lespezi, în rărunchii pământului crăpat, dorm înveliți unul într-altul veacuri înghesuite. Pe-aici odată zeii-și aveau sălaș domestic. Sus-sus făceau minuni, aici umpleau lăcaș teluric.

Mă strecor printre coloane, cu ochii țintă-n cer. Fără-ndoială că atunci, la începutul lumilor, atât de înalți erau și zeii. Noi ne-am nimicnicit crescând în timp. Soarele alunecă pe trupul meu înfigându-și razele în urmele tălpilor mele. Cu fiecare pas, tocesc la rândul meu un fir de praf din lespezi. Dar zeii au plecat demult. Se vede-n larma cu care își preumblă oamenii pașii, grăbiți să-nfulece grămezi de veacuri.

Nu caut nimic. Las să fiu găsită. De ei, de zei. Mă umblă pașii, nu eu pe ei. E-o poartă între lumi pe undeva. Pe neștiute, pe nevăzute s-o revela. Tac mult pe dinăuntru, să asurzească vuietul nebun de-afară. Să-l stingă și s-aud pe unde cheamă pașii mei să vină. Tac mult pe dinăuntru.

 

[Foto © Andra Samson]


Zaza dintre lumi

Zaza

Când vru să scrie ultimul cuvânt, pe foaia mototolită pe jumătate, vârful creionului i se frânse în două sec. De cele mai multe ori, scria cu stiloul, cu stiloul ei, parcă într-o prelungire nedeslușită a ceea ce nu mai era. Zamfirei îi plăceau lucrurile vechi, patinate. Ori ce câte ori avea ocazia, se ducea pe la târguri de vechituri, pe la negustori de lucruri vechi sau, mai rău, cerea voie să urce prin podurile oamenilor și scotocea cu voia lor prin cufere vechi. Spunea că lucrurile vechi nu și-au terminat de spus poveștile și că era nevoie de oameni (uite ca ea așa) care să le reînvie. Când găsea câte ceva care îi plăcea, îl lustruia bine, și avea un har nespus de a-l pune din nou în valoare, de parcă aducea de pe un alt tărâm un fel de reflector cu lumină caldă și care făcea să scânteieze tocmai colțul cel mai frumos. Ultima dată găsise un ceas în formă de glob, care se sprinijea pe un picior de marmură cu figurine de dansatori, ca într-un carusel. Nicăieri nu mai văzuse atâta fericire, ca pe chipul Zamfirei când se apucă să șteargă petele de pe ceas, lăsând totuși câteva muchii imperfect curățate, semn că vremea era trecută și așa avea să rămână, și că povestea dansatorilor trecuse, doar că mai punea ea acum un fir de lumină, ca să trăiască încă un strop. Așezase ceasul pe pian, în stânga.

Așa credea Leon, că Zamfira trăia alte vieți, dar pe ai ei, nu, sau prea puțin. Că doar de-asta se-ndestula cu căutările astea neobosite. Ochii îi rătăceau mereu după ceva. Avea nenumărate astfel de obiecte pe care le adunase în salonul cu vederea spre apus. Spunea ea că acolo cade bine soarele după-amiaza până târziu când se înserează și că lumina caldă face ca lucrurile ei vechi să prindă viață, doar că trebuia să le asculți cu băgare de seamă ca să știi când freamătă și zumzăie, altfel par niște fleacuri. Dar mai presus de orice, cel mai drag îi era Zamfirei un caiet legat în piele. Fusese al unui compozitor, zicea ea, și avea, atunci când îl găsise, doar vreo douăzeci de pagini pline cu tot felul de noțițe cu un scris imposibil de descifrat. Zamfira zicea că ea înțelege ce scria, doar că nu-i povestise niciodată și lui. Până nu pricepea ea toată povestea mai întâi, nu avea să-i spună și lui. Nu i-a spus-o niciodată. Purta caietul asupra ei aproape mereu. Avea o încuietoare metalică de care prinsese un lacăt foarte mic, pe care îl găsise demult într-o cutie veche a mătușii ei, Zaza – tot Zamfira o chema, dar îi zicea de mică Tușă Zază. Zamfirei îi plăcea din cale afară sunetul pe care îl scoteau dinții ei când spunea ”z”, îl repeta cu poftă de parcă mușca dintr-un măr și de atunci așa-i zicea mereu. Uneori își spunea ei Zaza mică, atât de mult visa să devină ca Tușa Zaza când va fi mare, o femeie frumoasă, fermă, cu piele de marmură și ochi de foc. De lacătul prins de caiet, legase o panglică și în felul acesta îi purta legat de încheietura mâinii. Spunea tuturor că urma să afle povestea compozitorului și din când în când își nota diverse lucruri știute numai de ea în carnet. Oamenii se învățaseră cu ea și o lăsau în pace.

Se făceau în după-amiaza aceea șaisprezece ani, de când Leon nu mișcase nimic în salonul cu lucrurile vechi adunate de Zamfira. Trăia singur, nimeni nu mai dădea pe la el. Era ursuz mai mereu, așa că cine să mai vină să schimbe o vorbă? Intra în salon doar în ceasurile dinspre seară când Zaza lui îi spusese că lumina prinde vrajă și coboară peste ele și le-nvie. Daca avea să asculte atent, toate lucrușoarele acelea începeau să murmure încet poveștile vieților lor. Cameea prinsă în perna de catifea, cutia muzicală, tabloul cu câmpul de maci, balansoarul pe care i l-a dat Lala, penița și călimara din cristal și toate nesfârșite începeau să zică încet șoapte. Leon intra mereu tăcut, cumva să nu tulbure freamătul făgăduit de Zamfira, ori poate să-i zică unde se găsea ea și să i-o aducă acasă. Se așeza la masa rotundă din lemn de cireș, despre care Zaza spunea că nu are nici un cui bătut, că-i făcută doar din șipci îmbinate, deschidea caietul legat în piele în care Zaza lui scrisese numai de ea știute și îi lăsa câte un gând. De cele mai multe ori foarte scurt, câteva cuvinte scrijelite. Mai mult ca să-și țină el mintea vie și să nu se smintească de dor. Încercase să citească notițele Zamfirei, dar nu reușise să descifreze nimic. Toate semnele ei aduceau mult cu notițele presupusului compozitor căruia îi aparținuse caietul, de parcă Zamfira învățase limba lui și nu mai știuse apoi să scrie firesc în românește. Nu era nici o altă limbă cunoscută. Nu semăna cel puțin cu nimic din ce știa el. Era mai degrabă un amestec de note muzicale cu litere, dar din care nu pricepuse niciodată nimic. Toate semnele erau înclinate puternic la dreapta, așa scria Zaza.

Când Zaza lui plecase într-o după-amiază după o salbă rară de galbeni de care auzise că fusese a unei țigănci îndrăgostită cu mai bine de jumătate de secol în urmă de un fiu de boier cu renume și care-o dăduse la rândul ei fiicei ei și tot așa până ajunsese uitată în podul mătușii, nu se mai întoarse. Leon, după ce o căută zile în șir, săptămâni la rând până i se uscară anii de zădărnicie, încărunțise mocnit și își lăsase barba deasă să crească nestingherit. Chipul îi era brăzdat de așteptare. În ruptul capului nu vru să accepte că Zaza lui murise sau că nu se va mai întoarce. Cumva, cumva, spunea el oamenilor, din poveștile ei sau din viețile trăite de Zaza mea prin ale altora, s-o-ntoarce ea. Eu am s-aștept.

Nu mai intrase în salon de două zile, fiindcă plouase și, deci lumina plină de vraja care însuflețea lucrurile vechi nu avea cum să cadă cum îi spusese Zaza. Scrisese atunci pe un colț de caiet: Te aștept. Știi că te aștept. Uite, am găsit în sipetul de fildeș un medalion, pe una din fețe e chipul unei tinere întoarsă către iubitul ei care o privește la rândul lui din profil. Pe cealaltă scrie ”Nu am cum să te uit. A ta rămân pentru totd…” aici însă se frânse creionul în două și cum nu găsise de scris nimic repede, lăsase așa neterminat. Cerneala din stilou se uscase. Lasă, că scriu mai mult data viitoare, că Zaza m-așteaptă.

Intră acum din nou foarte încet în salon, tot pentru a nu tulbura nimic. Până și praful îi era drag. Își închipuia că e același aer respirat de Zaza lui. Și așa, parcă era cu ea. Când vru să închidă ușa, îi fu ușor împinsă fără voia lui de vânt, și se miră. Faldurile draperiilor cădeau mult într-o parte lăsând perdeaua să se legene sub adierea slabă. Să fi uitat să-nchidă fereastra când fusese ultima oară? Nu-i cu putință, își zise. Doar n-o deschid niciodată. O-nchise ferm, dar nu dădu atenție prea mult. Cine știe, casa e bătrână, poate că a cedat chederul, își murmură abia deslușit în barbă.

Se așeză la masa rotundă din lemn de cireș, dechise caietul și dădu să scrie. Pe foaia palidă, ușor velină pulsau în fața lui, cu litere aplecate foarte mult către dreapta: ”…eauna. Zaza mică.”

[Foto © Louis Fleckenstein]


Fir de praf

Sunt ultimul fir de nisip din clepsidră. Ești primul fir de nisip.

Te fugăresc necontenit și sterp, iar încăpățânarea mi-e comodă. Ea mă pune în mișcare, altfel, speranța de a te găsi s-ar reduce la simplu praf. N-am timp să gândesc cum aș curge afară din sticlă. Nu m-ar mai controla mișcarea sus-jos și pe dos, ci aleatoriul. S-ar juca vântul cu mine sau, cel mult, aș fi la cheremul adierilor blege. Aici, înăuntru, am timp de căzut, am viața ordonată. Mă năpustesc după tine într-o luptă directă cu aceleași alte fire de praf neimportante, cu nădejde că de data asta va fi, și te voi găsi. Firele au însă ordinea lor, cad mereu disciplinate, altfel ar fi, ca și mine, afară din sticlă și s-ar uni cu praful liber-rebel, cel care se joacă cu vântul, cu afara.

hourglass nebulaCând, de deasupra, mă arunc în vortexul care se gâtuie iluzoriu în talie, te văd privind în sus cu așteptare. De sus nu se vede nici urmă de freamăt. E mare distanța. Nu voi ști, deci, niciodată dacă ce fac aștepți pulsatoriu. Câtă vreme încăpățânarea mi-e comodă, mă voi arunca după tine, necurmat și superfluu.

Când, de dedesubt, cad în cascadă vălătuci de praf ornamental și în van, nu ghicesc dacă ți-e aruncarea cu trepidație sau altfel. Mi-e mai comodă încăpățânarea că printre ele pricepi să fugărești la rândul tău același tronson de găsire printre aceleași alte fire de praf obscure și împiedicătoare.

Am timp.

Ești primul fir de nisip din clepsidră. Sunt ultimul fir de nisip.

[Foto via Holoscience]


Duhovnicul din temniță

duhovnic

− Nu mai cred, femeie, nu mai cred în mine. M-au aruncat în temniță demonii, că n-am știut să-i potolesc la vreme și-au crescut sălbatic, ca iarba rea, până m-au otrăvit cu totul.  Și demonii altora, că n-am știut să mă curăț înainte de ai mei, să las loc curat să crească și să sperie pe veci și pe-ai altora. D-apăi cum au să mai creadă enoriașii în mine, când le vin cu privirea tulbure, uneori cu ochi turbați de furie pe tot ce nu mai sunt și n-am a le da, că știi, femeie, că din preaplin dai. Ori pe mine or să mă ghicească și-n loc să-i aduc să se curățească, îi buimăcesc de n-or să-și mai găsească drum spre casa sufletului lor. La ce bun, femeie, îți zic? Cum să le-arăt eu calea, când pe mine m-a-ncercat Dumnezeu de-atâtea ori, iar eu nu m-am arătat vrednic să car povara, să duc ce mi-a dat? Apoi, mereu când primeam ceva, gândeam că mi-i dat pentru că pot să duc, pentru că Dumnezeu nu-ți dă pe umeri ce nu poți să cari.  Ori cine să fiu eu să nu pot duce cruce grea, după mine? Cum mă pot sumeți eu în mândrie și să cer povară grea? Cum să-mi căiesc eu vanitatea de a fi cerut mult, de a-l fi ispitit pe Dumnezeu să mă cocoșeze pe mine cu greime, iar nu pe cei pe care-i iubesc? Să ia de la ei și să pună în cârca mea până n-oi mai putea? Cine să le spele pe toate astea acum, când eu nu mă văd afară din bezna în care m-am ferecat, iar temnița mi-a ajuns culcuș acum,  din care nu știu să mai ies? A trecut prea multă vreme prin mine cu relele-astea, încât mintea mea și-a găsit acasă-n ele. Și-atunci cum să vin și să luminez sufletele oamenilor care privesc în sus la mine cu ochi de orb care pipăie calea, pe jumătate neîncrezători, pe jumătate cu averea lor rămasă de credință în mine, pentru că așa au fost învățați de veacuri, că-n sus te uiți și iei seama la duhovnic. Iar nu e loc de dus alăturea cu drumul, căci nu e-n ordinea firii. Cum, dar, femeia mea, cum să mi-i călăuzesc eu iar, cu credință? Că mi-aș căsca pământ sub mine să mă-nghită.

− Cu sufletul întors la tine. Surd, orb și mut la cât de negru-ți pari. Ascultă-l. Te-oi fi înnămolit, bărbate, în gloduri groase de păcate. Căința îți rămâne. Sentința nu-i a ta. Abia acolo-ar fi păcatul de netrecut. Pedeapsa nu ți-e ție dată, să ți-o pogori de unul singur, ci doar răscumpărarea. Și da, poți, pentru că poți de azi  să fii ce n-ai fost ieri tu niciodată. Și tot de azi s-alegi. Vei ști tu calea. Tu doar pornește de-azi la drum. Și nu de ieri, ori de alaltăieri. Hai, și te du cu Dumnezeu acum.

[Foto via Raoul Sagal]


Rădăcinile

sunset

– Luați loc aici. Mesele sunt ocupate. Au mai rămas doar două locuri libere. Sigur, puteți alege unde doriți să vă așezați. De aici însă, veți trăi un apus, pe care nu-l veți uita ușor. Da, nu-l veți vedea. Îl veți trăi. Vă promit.

Cuvintele rostite pe tonul baritonal, o făcură să-și îndrepte pașii fără să șovăie și să se-așeze la masa bărbatului cu voce adâncă. Barba neagră, bogată, deși nu foarte lungă, și cele câteva riduri pe frunte și în colțul ochilor îi dădură ceritudinea unei vârste mature. Ochii îi erau ascunși în spatele ochelarilor cu lentile negre, pe care nu i-a-ndepărtat. Voia și nu voia să știe mai mult despre bărbatul din fața ei. Parcă știa destul încă de dinainte de a ști. La fel și gesturile sigure cu care se mișca, îi trădau un soi de profunzime dintr-o altă lume. Își aprinse o țigară cu o mișcare foarte precisă, iar odată cu primul fum, s-a simțit sorbită de bărbatul de lângă ea, cu un nesaț calm, neflămând. I-a aprins și ei apoi o țigară cu același gest limpede, precis, pe care însă ea și-a apropiat-o de buze cu o tresărire involuntară. Era obnubilată. Bărbatul de lângă ea avea rădăcini prinse adânc în pământ.

Coborâse treptele dinspre promontoriu către plajă cu sete, cu o nerăbdare de copil. Apa argintie deja îi magnetizase și ochii și tălpile. O apă la care visa de când se știa. După goana cu care zburase pe trepte, acum simțea că-i fuge pământul de sub tălpi. Când, însă, bărbatul cu ochelari cu lentile negre îi spuse să se așeze lângă el, se-mpământă. Nu mai era sigură că apa era ceea ce căuta.

– Mulțumesc, îngăimă slab. Mai mult n-apucă să spună, pentru că reluă el.

– Nu mai e mult. Peste puțină vreme, începe vântul să adie. Ridicați-vă părul și prindeți-l cu acul de la cameea din piept. Veți vedea, e plăcut.

Firescul cu care ascultă întocmai ce-i ceruse, o surprinse în așa măsură că vorbele i se înnodară, fără chef să iasă afară. Și-a scos cameea prinsă în rochie și, cu un singur gest și o rotire ușoară, își ridică părul în coc, ignorând câteva șuvițe.

– Bun așa!, spuse din nou adânc bărbatul. Apusul devine sângeriu aproape-n fiecare seară. Dar nu încă, mai are de trecut prin ocru-auriu și violet. Nicicând n-am văzut un contrast mai bun. Rochia cu reflexe ivoar vi se va profila perfect pe fondul stacojiu. Doar dintr-un singur unghi, apusul care cade aici, nu se va șterge nicicând din amintirea dumneavoastră. Vă spun eu când și unde se vede cel mai bine, fiți pe pace.

A tăcut, din nou cu un firesc care o surprindea și mai puțin. Și-a terminat țigara în tăcere, la fel ca ea. Apoi, cu o înclinare a capului, îi rosti cu aceeași intensitate în voce: Acum. Acum e clipa cea mai bună. Apropiați-vă de ponton, unde sunt prinse parâmele și acolo, răsuciți-vă pe jumătate către mine.

S-a ridicat încet, dar fără ezitare. Avea convingerea că apusul o va ului, întocmai cum îi promisese. Până la ponton erau vreo zece metri buni. S-a îndepărtat fără să se grăbească. Apusul avea să fie doar al ei. Când a ajuns în dreptul parâmelor, s-a întors pe jumătate. O explozie de rubin topit în violet și portocaliu a înghițit-o, uitând de lumea în care era, preț de câteva momente.

Când apusul pălea deja și s-a răsucit cu totul către masa unde stătuse, bărbatul cu voce adâncă se ridicase și-și căuta drum cu un baston alb. Oamenii îi făceau loc, instinctiv.

În locul acela, cu privirea către el, și-apoi către un apus, deja apus, și-a împământat acolo rădăcini adânci. Ca vocea lui.

[Foto via Gemma Phazey]


Păpușa

ceasul

– M-am jucat de-a joaca altora prea mult, Dadă Moira, rosti cu privire stăruitoare Păpușa din Lemn de Cireș. Îi căuta ochii calmi, însă primea doar o boare slabă, făcută de mișcările abia văzute ale mâinilor ei. Dada Moira rămânea încăpățânat pe jumătate în umbră. Niciodată nu se arăta de tot. Numai ursitoarele știau de ce. Păpușa n-avea încotro și se mulțumea cu jumătate.

– Ai obosit pesemne?, întrebă Dada.

Nu era sigură că a rostit ceva, dar voia să răspundă la întrebare oricum, așa că a hotărât că auzise întrebarea.

– Nici n-am știut că am obosit. Trebuie că da. Sunt făcută din lemn, cum să știu dacă obosesc? Nu mă doare nimic, doar cine învârtește cheița în spatele meu, obosește de mine și mă oprește. Nici nu mă odihnesc. Cum să simt cu trup de lemn?

– Lemnul e-nsuflețit, păpușă frumoasă. Și frunzele, și norii, și apele, și pietrele. Deasupra capului Dadei văzu licărind lumini albe, care trăgeau înspre pădure. Dar nu deslușea nimic mai mult.

– Când zac neînvârtită văd întuneric. Și nu mai am vreme de pierdut. Trebuie să ajung la Palatul Dintre Lumi.

– Și ce te-oprește?

– Nu pot merge decât învârtită, altfel văd doar întuneric. Nu pot ghici drumul. Nu pot cere nimănui să mă târască până la Palatul Dintre Lumi. E cale tare lungă. Pot doar să mă las învîrtită, ca să văd drumul și să ajung acolo.

– Și vrei? Vrei tu s-ajungi la Palatul Dintre Lumi?

– Sigur că vreau, cine n-ar vrea?, vocea i se sugrumă slab.

– Nu, eu pe tine te-ntreb: vrei?, rosti Dada aproape tăios.

– Vreau. Nu-i loc în altă lume pentru mine. Aici trăiesc doar între două răsuciri de cheie, și nici atunci nu fac ce-aș vrea, ci dansul, cântecul ce mi se cere. Trăiesc sleit și lacom deopotrivă. Că nu știu cine când o mai avea chef să se joace iar cu mine. Nu-i trai. Și n-am știut atâta vreme. Palatul Dintre Lumi. Acolo se împreună Cerul cu Pământul. Ființe fără viață sau fără viața lor prind de se întrupează. Și văd în jurul lor cu ochi vioi, nu prorocit doar în chip țeapăn.

– Păpușă cu suflet ascuns, tu lasă-i pe alții că nu ei te-or învârti ca s-ajungi la Palatul Dintre Lumi.

– Păi, zi-mi Dadă, că nu știu.

– Ai jucat joaca lor destul.  Ia ceasul ăsta cu tine și te du. Mergi numai spre Miazăzi și ascultă bine ticăitul ceasului. Nu-l pierde nici o clipă din ureche. Când vei simți că-ți vor obosi picioarele, oprește-te, ia-ți cheia din spate și tu învârtește bine ceasul, până ce te vei întrema la loc. Acum, hai, pune-te din nou pe picioare și pornește la drum. Lasă întunericul în spate. Ceasul îți va da putere și-ți va lumina calea. Hai, du-te, acum. Vei ști când vei ajunge.

…………………………..

Către Miazănoapte, întunericul înghiți și cer și pământ. Nu privi deloc în urma ei. Doar simți suflu grăbit amușinând. Numai să nu pierd ticăitul. Miazăzi trebuie că e aproape, își șopti înghițit și iuți pasul și mai tare, cu joaca altora lăsată-n spate. Cu viață doar a ei deloc departe.

[Foto © Melissa Nucera]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.