Tag Archives: cer

Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Stropi grei

bw

stropi grei de vorbe mușcă din carnea urechii flămânde

prin care-și găsesc lunecuș înăuntru și caută loc de-nălțat casă sus

până la cerul în care odată mi-ai zis: să știi că odată și odată eu tot vin și te fur.

te-ai înălțat și mai mult către cer, am aruncat iute șoapta

înainte s-o prind înapoi jucăuș.

ai râs cu piept greu și înalt și adânc

până-n afundul pământului și-napoi, cât o aruncătură de stea.

mai mor un pic, ai mai rostit, și mă urc către ea.

 

 


Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Cer de aur peste noapte

cer de aur peste noapte

Una dintre sandale îi rămăsese agățată de un cui ruginit pe care bunicul nu-l bătuse bine. Stătea cu piciorul drept ridicat cu o treaptă mai sus pe scara de lemn, iar cu cel stâng atârnat încă. Nu era convinsă că-i era teamă să nu-și rupă de tot cureaua sandalei, ori îi era pur și simplu frică să urce. Se visase de multe ori sus în podul taininc. De-acolo auzea în serile de vară triluri de păsări, cum nu mai auzise în niciun crâng. Bunicul n-o lăsa, spunându-i că podeaua e prea veche și putredă și se poate frânge oricând sub ea. Iar ei i se părea că până atunci prea fusese cu ascultare, așa că, acum cât bunicul își pregătea plugul în spatele grădinii, putea să urce nestingherită.

Greu își ținea răbdarea în frâu, când știa că de-acolo se aud vara păsări cu pene de mătase, cum le zicea bunica, iar dimineața soarele se strecura printr-o gaură prin țiglele acoperișului și cădea drept pe fuiorul cu care torcea bunica lână, pe când ea era un cocoloș cu ochi. Atunci abia dacă deslușea printre amintiri tulburi chipul bunicii. Era o minge de lumină amestecată cu miros de fân și lapte dulce, nu un chip de om. Așa era bunica. Ica își amintea însă mai limpede chipul de pe care se ștersese amintirea oricărui zâmbet, cel al bunicului. După ce s-a stins bunica, Ica a rămas doar cu înfățișarea lui întipărită în minte, goală și amorțită. Ica crezuse că plecase și bunicul, pentru că omul care îl locuia acum pe el nu avea decât numele lui. Sufletul îi plecase odată cu bunica. Atunci a priceput că bunica plecase cu două suflete dincolo, sus. Așa că trebuia să urce.

Știa sigur că Pasărea cu pene de mătase nu era povestea bunicii, deși cu vorba lină a ei, Ica era încredințată că toate poveștile fuseseră izvodite de bunica. Nimeni nu mai șoptea povești așa de tâlcuite ca ea. Așa că, de bună seamă, și Pasărea cu pene de mătase trebuie că venea de-și făcea cuib primăvara în podul unde pasul ei nu era îngăduit, chemată tot de bunica.

Pe când bunica respira cumpătat să nu grăbească în mod nechibzuit sfârșitul, șoptea slab Icăi să urce în pod, dar nu înainte de ziua care se-mpreună cu noaptea, căci pasărea n-ar fi venit mai devreme. Atunci, spunea bunica, vine Pasărea cu pene de mătase și cântă numai pentru urechi care știu să asculte. Atunci putea s-o mai vadă o dată, pe ea, pe bunica.

Cu piciorul drept bine înfipt acum pe ultima treaptă, Ica făcu să dispară sforile nevăzute de frică ce îi țineau cureaua sandalei proptită și zvâcni înainte. Acolo, în podul ținut mult timp departe, avea să reverse cer de aur peste noapte. Era vremea din an în care ziua se-mpreuna cu noaptea, iar păsări cu pene de mătase zboară cu suflete odihnite spre tărâmuri de oameni neghicite.

[Sursă foto – Illustratosphere]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.