Tag Archives: chemare

Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.


Bătrânul clopotar

 

calugar toaca

Toaca si clopote.mp4

– Să-ți fie de bine!, îi alunecară vorbele din gura posmogită bătrânului clopotar către mine. Moș Antonie părea că se născuse odată cu clopotul bisericii, dar iuțeala din mișcări și strălucirea din ochi sfidau anii cu care l-ai fi cocoșat vrând-nevrând la prima vedere.

De când venisem în Vadul Luntrii trecuseră mai bine de nouă luni. Zi de zi, găseam de povestit cu bătrânul clopotar, dar greu îi ieșeau vorbele slobode. Numai că n-aveam altfel cum să culeg povestea luminii din Biserica Orbului, așa se pomeniseră sătenii că-i rămăsese numele, dar niciunul nu știa de ce. Tot ei șușoteau că numai Moș Antonie știe. Mai știuse și nevastă-sa, Sofia, dar se prăpădise de curând. Și, oricum, îi lăsase cu limbă de moarte să nu lase taina dezlegată așa oricui. Ei n-aveau copii, că nu dăduse Dumnezeu, dar avuseseră viață liniștită, cu belșug și rod bun până îmbătrâniră. Acum că i se duse femeia, moșului i se stinseseră un pic din lucirile care-i ținuseră ochii vii, însă mai păstrase atât cât să mă pună pe mine pe jar cum că era o poveste tainică, la care greu mi-era încă să pătrund.

– Să ți se-așeze pe suflet!, continuă bătrânul cu ochii în două blide pe care le împărțea cu mine în zori, de cum mijea slab soarele. Zâmbii în sinea mea, nu mai auzisem cuvintele astea de multă vreme, pe când eram copil și mi le zicea tata după ce mâncam. Și el se trăgea din părțile astea. Pesemne că era o vorbă de-a locului. Parcă ținuse loc de tata preț de-o clipă… Mi-am scuturat un pic capul să-alung amintirea, încă mi-era vie vocea lui, dar tata nu mai era nici el.

Am adunat firimiturile de pâine și restul de brânză în ștergar, am pus farfuria de-o parte și-am turnat din ulciorul cu lapte în două căni. În tăcerea care urma întotdeauna după ce mâncam, de parcă moșul mormăia un fel de rugăciune, și pe care o respectam negreșit, îmi odihneam ochii pe motivele vaselor de lut. Eram aproape de Corund și mă minunam să văd că oamenii din părțile locului nu-și schimbaseră obiceiurile. Și moșul avea roată de olărit și frământa la ea, dar cel mai mult îi plăcea să le picteze. Așa zicea el că scrie povești, dar nu mai credea că le vor plăcea tinerilor de azi. Am rămas adâncit în tăcere. Mă odihnea mormăitul moșului. Nu mai nădăjduiam să aflu povestea bisericii, prea trecuse multă vreme și greu izbutisem să leg două-trei vorbe de pe la oamenii din sat. Cumva devenisem de-al locului. Mi-era greu să mai cred înfloriturile pe care le dădeau enoriașii. Nu mai conteneau cu crucile când începeau să vorbească, oricum fără cap și fără coadă și rotindu-și ochii în jur, ferindu-se de o frică nevăzută. Mai mereu abia șopteau și schimbau repede vorba, ceea ce mă obosea nespus. Se fereau cu precădere când apărea preotul, om încruntat, nu tocmai cu Dumnezeu în suflet și cu har, dar oamenilor le era frică și-l acceptau. Auzisem, atât cât voiau să-mi spună, că tare l-ar mai fi vrut plecat, că era un venetic, că eram om negru pe dinăuntru, cu căutătura strâmbă și că nici în timpul slujbelor nu se simțeau în apele lor. Îl chema Vladimir Sötét…cumva… că ei nu știau ce fel de litere erau alea și nici nu vorbea tocmai bine românește. Venise de cinci ani și tot de cinci ani lumina nu mai apăruse la ceas de seară în fiece duminică. Șșșș… se opriră, preotul tocmai aapăruse în bătătură. Mi-am văzut de drum să nu le fac necazuri oamenilor. Nici la mine nu se uita preotul prea cu căldură. Nu-l văd bine, îmi șoptise o dată Moș Antonie. Nu-i vrut aici, dar nici el nu se face iubit. Nu-l văd bine. Poartă griji cam negre. Eu m-am mirat mult că se scăpase către mine, că nu-mpărțea ușor vorbele moșul, dar m-am și bucurat. Apoi am luat un pic mai mult luare-aminte.

– Hai de-om bate clopotele, că se făcu de ziuă!, zise bătrânul ridicându-se de pe laviță. Numai afară își mânca bucatele moșul, niciodată înăuntru. Bătut de aer, zicea, la lumină ori de soare, ori de stele-i mâncarea faină, d-apăi nu altfel. Altfel, îi păcat. La poalele copacilor îi plăcea cel mai mult, acolo întindea ștergarul și cei câțiva posmagi și-și bucura viața cu câte-un răgaz.

– Te văd necăjit, îmi zise Moș Antonie. D-apăi de ce? Ai văzut ce soare răsare și cer ți-e deasupra?

Îmi înghiții respirația, că nu știam ce să zic. Eram eu preocupat de povestea mea greu de cules, dar îmi închipuiam că m-ascund bine.

– Au venit mulți să culeagă rod, dar eu știu că nu-i pentru oricine. Și baba mea mi-o zis, când s-o dus. Auzi tu, Antonie, zicea, nu te-ngriji prea tare, că lumina s-o arăta numa’ când îi veni ceasul și numa’ cui trebuie. Tu să păzești bine și să nu dai clopot să bată altcuiva, că nu s-o mai împlini prorocirea. Și să nu uiți, Antonie, că o fi să fie cui îi fi, nu cui ăi crede tu, așa că tu să primești pe toți care-or veni să cerceteze de lumină, fără să-i alungi. Tu dă-le de-ale gurii și stei de vorbă cu ei, că s-or alege după cum îi cheamă și inima și lumina.

Cu vorbele astea rămăsese în cap multă vreme bătrânul clopotar. Dacă până să se ducă Sofia, mai lăsa pe Lazăr ăl mic sau pe Iurie, țâncii lui Niculai, să mai tragă în joacă clopotele, de-atunci păzea clopotele și biserica la orice ceas și nu mai lăsa pe nimeni.

Era scump la vorbă moșul, dar ceva din gesturile lui mă făceau să citesc printre ele, să picur poveștii viață, chiar dacă erau crâmpeie. M-am ridicat și eu de pe laviță și-am pornit după bătrânul clopotar. Duminica era pe-ncepute, iar moșul zisese că vremea-i schimbătoare azi. Eu vedeam doar cer senin, el zicea că e înșelator. După ce bătu toaca în jurul bisericii de trei ori și clopotele sunară peste vale, m-am așezat din nou în tăcere lângă moș. Păstra mereu un fel de ritual, tăcea în prelungirea ecoului pe care îl prăvălise peste vale. Muzica clopotelor trezea satul, iar moșul rămânea în siajul de liniște lăsat în urma ei.

– Pe la chindie, ne găsim din nou la poalele stejarului, no. Bine așa?, îmi zise bătrânul și-și puse furca pe umăr, îndreptându-se către căpițele care trebuia adunate. E bine așa, i-am răspuns. M-am ridicat apoi și-am coborât la râu. Aveam o boltă făcută de o grotă, sub care îmi plăcea să stau ziua, cât era soarele-n toi. De-acolo vedeam bine cum curgea apa limpede. Îmi linișteam gândurile care se tot împleteau unele cu altele. Scriam. Mult. Cât puteam, până aluneca soarele pe după costișă și vedeam greu, dar era semn că trebuia să mă întorc la Moș Antonie, pentru că se pregătea de toacă. Îmi dăduse moșul o biblie roasă de vreme, pe care o luam mereu cu mine. A lui era mult mai groasă, iar cuvintele erau mult mai pline de înțeles, decât ce citisem eu odată. Îmi terminasem demult hârtia, dar moșul făcuse cumva de-mi adusese alta, mai galbenă și mai aspră, dar mie-mi plăcea. Pe ea curgeau poveștile mele mult mai la vale. Până și cerneală făcuse el rost și-mi adusese de pe la oamenii din satul vecin. Și ea curgea mai repede decât ce-aveam eu înainte.

De cum văzui umbra pe foaia de hârtie, mi-am adunat lucrurile-n traistă și-am pornit către biserică. Amurgea leneș.

Moș Antonie porni cu toaca, ținându-și mereu spatele drept și adâncindu-și privirea în sunetul cântat de toacă. Bătu apoi și clopotele în tihnă, ca de fiecare dată, fără grabă, dând fiecărei bătăi respectul cuvenit. Apoi se adânci-n tăcere, ca mereu.

Preotul nicăieri.

Oamenii se adunaseră în curtea bisericii și fremătau. Mai șușoteau, mai dădeau din cap, legând vorbe dintre cele mai amestecate, ba despre grâul adunat, ba despre hambare, ba despre copii sau maica Zamfira, care căzuse rău bolnavă la pat cu două zile-n urmă.

Preotul nicăieri.

După ce clopotele își stingeau ultimul dangăt, urma o liniște scurtă, în care oamenii așteptau să-i cheme preotul și să înceapă slujba. Acum însă, era o liniște încremenită. Pe cer se conturau siluete lucitoare, fulgere îndepărtate. Moș Antonie avusese dreptate, vremea fusese înșelătoare. Dar norii tot nu se vedeau. Vreme de clipe bune, fulgerele brăzdau firide pe cer, făcându-l pe tot pânză de păianjen.

Mi-am ridicat privirea către bătrânul clopotar. Gura lui posmogită i se odihnea acum într-un zâmbet liniștit. Mi-a întors privirea înapoi, făcându-mi semn să intru în biserică. Am șovăit. Cum o să intru eu primul în biserică? A mai clipit o dată, nelăsându-mi loc de nicio altă întrebare. M-am trezit că pornesc picioarele înaintea minții mele și-n câteva clipe mă aflam în biserică. Am început să chem oamenii. Așa, fără straie preoțești, doar îmbrăcat în darul pe care-l primisem de la Moșul și m-am apucat să le vorbesc oamenilor. Pe chipurile lor citeam căldură. Asta m-a liniștit, căci teamă mi-era și mie. Lor nu. Lor le era firesc. Crezui la început că soarele se-amestecase cu fulgerele apărute din senin. Într-un târziu am luat aminte că noi cu toții și biserica eram scăldați în tocmai lumina de prorocise maica Sofia. Am știut atunci pe loc. Moș Antonie a clipit scurt, ca spre a-mi confirma ce tocmai pricepusem.

Nu mai aveam poveste de pus în continuare pe hârtie. Eram în ea, în taină, înăuntru.

 


Când se cască cerurile

fairies

 

Mi-s născută Sânziană,

și sortit sa fiu Ioană,

când se cască cerurile,

de coboară duhurile,

să sar peste focuri,

să joc in vazduh,

cu părul cazând,

și goală și vie,

să umplu cu farmec,

să chiui,

să zburd.

Cu flori mă hrănesc,

cu apă mă zvânt,

sunt nimfă de lună,

fac soare cunună.

În palmă lumină,

cânt cântec duios,

urechea-ți aude pe mine,

cu versul vrăjit,

cu leac de-auzit.

Ce cântă în jur tu n-auzi,

ești orb și ești surd

și m-auzi doar pe mine.

Clopot răsună pe glezna nebună

și nu mă opresc până-n ziuă,

când rouă îți picur-n suflet cu vrajă.

Făgăduială-ți aduc că,

pe ziua mijită de mâine, vin iar.

Te duc, mi te duc dar în vis.

Cu dans și descânt,

cu-mpletitură de drag

de lumi fermecate

de doruri furate,

când încă pe dinăuntru

îmi cântă-răscântă vers copt,

vrajă vie pe muzică-n veche chilie

și noaptea-mi încântă.

Te du de-ți așteaptă zorii

să-ți îndure norii

să lase cer curat

cu soare picurat,

și caută și cheamă-mă iar.

[Foto ©  August Malstrom – Dancing fairies (detaliu) 1866]


Pe nesăturate

man on the streetNu pot să te-mpart cu nimic și cu nimeni,

Nici măcar cu viața ta de până acum.

Da, sunt bolnav, sunt gelos pe pământul călcat de tălpile tale,

Și neurmat de mine.

Tot ce-i al tău mi se cuvine mie. M-ai pedepsit, iubito,

Că mi-ai venit în asfințituri uitate.

Eu nu te iubesc. Te locuiesc, te trăiesc.

Tu ești călăul vieții mele pe jumătate.

Puteai să treci peste mine nepăsătoare

Și lumea mea fadă mi-ar fi rămas în picioare.

Aș fi putut simplu în continuare

Să ma îmbăt cu iluzia fericirii debile

Pe care oricum n-o mai ceream.

Dar tu mă naști și mă mori deopotrivă.

Mă rog doar să știu să te iubesc,

Să nu pierd orb, să nu greșesc.

Mă locuiești. Știu tot, cum tresari, cum te miști, cum clipești

Cum respiri, cum nu știi să ții capul drept,

Ci mereu doar ușor într-o parte,

Cum îți lași leneș un șold să-l urmeze pe altul,

Și cheamă tălpile să deseneze urme binecuvântate.

Am toate cămările ocupate cu tine.

Sunt plin-ochi și te iubesc pe nesăturate.

[Foto © René Jacques]


Femeie

a33859b50aa889d31f5b4b9d6e6e6e10Îmi vii cu ordine statornică într-un ianuarie devreme,

Îmi stai nehotărâtă într-un februarie cu nazuri,

Cu neputințe-apoi crești plac ce dor uscat își geme

Iar într-un-martie pui ordine-ntr-un trai prelung alături.

..   ..

Până alaltăieri știam unde mi-e nordul într-un sublim acord,

Dar tu asmuți parfumuri de-acasă, în paravan de martie,

Aflu acum că mi-e mai sus, mai pân-la cer adevăratul nord,

Și pe tărâm nou și năucitor, zic Da! și pe hârtie.

..   ..

Îți vorbesc Femeie, de orișiunde, gândindu-mă, cutez, doar la femeia mea

Căci Grația e Femeie, și Muzica-i Femeie, iar tu Femeia. Ea.

Rămâi în veci așa. Iar fiecare clipă în care nu-mi ești pe alături

Făgăduiesc s-o inventez, s-o cresc, și frici să îmi înlături.

..   ..

Și să îmi vii acasă. Te iau, odată și odată, eu tot te iau acasă.

[Foto via Irasela Borquez]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.