Tag Archives: confesiune

Ida

bw

– Da, stau cu chirie în viață.

– Cum așa?, i se arcuiră sprâncenele.

– Așa bine, cum auzi, răspunse sec Ida.

Se întoarse cu totul către ea. Lăsă deoparte curățatul pipei și-și duse parcă greutatea gândurilor pe brațul cu care se sprijinea. Ida stătea de cealaltă parte a mesei. Capul îi era greu. Părul îi acoperea jumătate de obraz, pe care fire groase săpau șanț. Colțurile gurii, altfel posace, pulsau involuntar și-i trezeau scurt chipul cu câte-un spasm. Ida se obișnuise însă și nu le mai băga în seamă. Pentru Vicarie asta era un spectacol. Minute bune lăsa tăcerea să sape, numai ca să surprindă șuvițele de păr date imperceptibil la o parte de tremurul gurii. Își închipuia atunci Vicarie că Ida avea neînchipuit de multe de spus, dar și le amuțise pe toate. Acum pe dinăuntru obosite de atâta trudă, vorbele împungeau stăruitor din când în când chipul. Odată și-odată tot o veni ea și la biserică să-și verse oful. Se vede treaba că doar amintirile o mai țin vie, își zise Vicarie în gând. Întinse mâna după două nuci și le sparse una de cealaltă într-o mână, dintr-o singură mișcare. Le curăță tăcut.

– Nu vin. N-am ce zice în biserică. La ce bun vreo spovadă?, îi curseră vorbele din gură atât de slab, că Vicarie abia le auzi. Se lăsase lumina câș pe-o bucată de fereastră și-i părea că-i șterge anii. Pesemne că vreo zvâcnitură de buze îi descoperise tot obrazul acum. Se mai vedea încă cicatricea. Ida nu și-o acoperi. Ochii îi alunecau în vreun hău negru și viu în amintirile ei.

Vicarie dădu să se ridice. Ida îl opri brusc, fără să rostească un cuvânt. Întinse mâna către el și o apăsă cât să priceapă să stea jos. Vicarie se supuse. Tăcu în continuare.

– Aici, Vicarie, aici.

Acolo, în bucătăria cu tavanul jos, era locul ei sfânt. Vicarie atingea ușor tavanul. Ida nu. Ea trebuia să se aplece. Îi vorbea așa cocârjată ori de câte ori dădea pe la ea să vadă ce mai face. Niciodată nu se gândise Vicarie de ce i se părea mereu că un nor de smerenie o însoțește mereu pe Ida acasă. Altfel, era femeie mândră ce-și purta spatele drept oricât de cenușie știa că îi fusese viața. Vicarie pricepu că dacă vreo mărturisire i-o ușura vreodată sufeltul Idei, atunci numai în bucătăria care o frângea de spate are să se-ntâmple. Își puse mâinile bătrâne pe masă și așteptă pe Ida să vorbească. Se scurse tăcere adâncă, brăzdată rar de dangăt de clopot și-o toacă. Departe, după deal, în vale.

– Păcatul mi-i că oi murit când mi s-o dus copilul. Eu m-oi fi omorât atunci pe mine cu mâna mea. Și greu mi-e să mi-o iert. De-aia tot șed eu cu chirie-n viață. Că nu mi-o merit. Îi tot ce-ți spun, părinte. Și mă duc.

Vicarie clipi prelung și întinse tăcere sfântă peste tăcerea Idei. Știu atunci că alte vorbe n-aveau să mai zvâcnească vreodată din gura Idei. Și plecă.

 

[Foto © Jochen Hein]


Duhovnicul din temniță

duhovnic

− Nu mai cred, femeie, nu mai cred în mine. M-au aruncat în temniță demonii, că n-am știut să-i potolesc la vreme și-au crescut sălbatic, ca iarba rea, până m-au otrăvit cu totul.  Și demonii altora, că n-am știut să mă curăț înainte de ai mei, să las loc curat să crească și să sperie pe veci și pe-ai altora. D-apăi cum au să mai creadă enoriașii în mine, când le vin cu privirea tulbure, uneori cu ochi turbați de furie pe tot ce nu mai sunt și n-am a le da, că știi, femeie, că din preaplin dai. Ori pe mine or să mă ghicească și-n loc să-i aduc să se curățească, îi buimăcesc de n-or să-și mai găsească drum spre casa sufletului lor. La ce bun, femeie, îți zic? Cum să le-arăt eu calea, când pe mine m-a-ncercat Dumnezeu de-atâtea ori, iar eu nu m-am arătat vrednic să car povara, să duc ce mi-a dat? Apoi, mereu când primeam ceva, gândeam că mi-i dat pentru că pot să duc, pentru că Dumnezeu nu-ți dă pe umeri ce nu poți să cari.  Ori cine să fiu eu să nu pot duce cruce grea, după mine? Cum mă pot sumeți eu în mândrie și să cer povară grea? Cum să-mi căiesc eu vanitatea de a fi cerut mult, de a-l fi ispitit pe Dumnezeu să mă cocoșeze pe mine cu greime, iar nu pe cei pe care-i iubesc? Să ia de la ei și să pună în cârca mea până n-oi mai putea? Cine să le spele pe toate astea acum, când eu nu mă văd afară din bezna în care m-am ferecat, iar temnița mi-a ajuns culcuș acum,  din care nu știu să mai ies? A trecut prea multă vreme prin mine cu relele-astea, încât mintea mea și-a găsit acasă-n ele. Și-atunci cum să vin și să luminez sufletele oamenilor care privesc în sus la mine cu ochi de orb care pipăie calea, pe jumătate neîncrezători, pe jumătate cu averea lor rămasă de credință în mine, pentru că așa au fost învățați de veacuri, că-n sus te uiți și iei seama la duhovnic. Iar nu e loc de dus alăturea cu drumul, căci nu e-n ordinea firii. Cum, dar, femeia mea, cum să mi-i călăuzesc eu iar, cu credință? Că mi-aș căsca pământ sub mine să mă-nghită.

− Cu sufletul întors la tine. Surd, orb și mut la cât de negru-ți pari. Ascultă-l. Te-oi fi înnămolit, bărbate, în gloduri groase de păcate. Căința îți rămâne. Sentința nu-i a ta. Abia acolo-ar fi păcatul de netrecut. Pedeapsa nu ți-e ție dată, să ți-o pogori de unul singur, ci doar răscumpărarea. Și da, poți, pentru că poți de azi  să fii ce n-ai fost ieri tu niciodată. Și tot de azi s-alegi. Vei ști tu calea. Tu doar pornește de-azi la drum. Și nu de ieri, ori de alaltăieri. Hai, și te du cu Dumnezeu acum.

[Foto via Raoul Sagal]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..