Tag Archives: copii

Tărâmul viu (V)

Elena-Shumilova-animal-children-photography-23

Demult încărunțise Dadida și se cocoșase. Privirea îi era cețoasă, iar de-auzit părea că nu aude. Sătenii se străduiau să mai aducă umbre de zâmbet pe chipul ei, dar degeaba. Dadida se cufunda în tăcere. Nu mai vorbea cu oamenii, își făcea treaba, se ducea la biserică, dar nu intra în vorbă cu nimeni, iar când oamenii încercau să-i zică ceva, dădea din cap o dată, de două ori, apoi se-ndepărta și se-ntorcea acasă. Nici nu mai știa de când casa era goală de Mina și de Filip. Se făcuseră nevăzuți, așa dintr-o dată. Mulți ani se așternuseră de-atunci. Nu s-a-mpăcat cu ea multă vreme. De fapt nu se-mpăcase niciodată. Ori de câte ori avea vreme, trăgea să doarmă. La început credea c-o lasă puterile și că-i vine sfârșitul. Că doar se știa vie și fără stare de-o viață. Apoi, începu să-i placă, dar nu știa de ce. Curând pricepu. Pe Mina și pe Filip îi regăsea în vise vii. Nici un vis nu se repeta, iar ei erau mai plini de-nsuflețire ca oricând. Vedea cum cresc și i se fac mari copiii, cum își trăiesc viețile cu poftă, cum îi tot ziceau că să stea liniștită că ei sunt bine, dar că doar pe tărâmul acela se vor mai vedea. Că nu visează și să-și amintească mereu că nu visează. Dadidă, îi spunea Mina, eu și cu Filip ne-am sucit. Așa, și amintirile și visele. Eu mi-s Filip, el îi Mina, după bunul nostru plac. Acu’ na! Că ne-am sucit cu totul. Da’ tu știi Dadidă cât belșug e-așa? Păi noi, na! C-am ajuns de ne știm gândurile pe viu Dadidă, pe viu. De-aia nu mai putem veni la tine-acolo. Acolo-i lume mică, or gândurile și visele sunt multe, mari. N-au loc acolo. Hai tu aici, de ne vezi, oricând ăi vrea.

Iar Dadida se ducea des. Mai mult dormea. Iar când se trezea, mai găsea păpuși făcute din pănuș de porumb, lăsate vraiște de Mina sau câte-o praștie aruncată-n drum, uitată de Filip. Le punea mereu în ordine, dar mai mereu când se trezea, găsea lucrușoarele împrăștiate, așa cum se jucau cu ea, pe tărâmul viu, aievea. În primul vis demult, se făcea că Filip se tot căznea din răsputeri să potrivească cheia-n lacătul luminat. Cu Mina lângă el, ținând de lacăt izbuti-n cele din urmă să vâre cheia-n broască, când pe loc fu inundată de-o lumină de smarald, atât de orbitoare încât crezu că nu va mai vedea nicicând. Dar nu făcu decât să se trezească brusc, fără spaimă. A-ha!, își zise-atunci demult. Sunt vii, sunt lângă mine. Își puse ochi de ceață pentru tot restul lumii, și greu zăvor tainei pe care o purta de-atunci adânc ascunsă. Și recăzu în somnul treaz.

.. sfârșit ..

 

[Foto © Elena Shumilova]


Tărâmul viu (IV)

copil in leagan by Ellis Aveta

– Hai, Dadidă, ai isprăvit odată?, bătu Filip din picior. Nu mai am răbdare, Dadidă, nu mai am. Hai odată că eu nu mai apuc să-ți zic nimic. Și ia să vezi că acuș apare Mina iar și nu mai pot să suflu o vorbă. Hai!

– Da, măi copile, hai că mai am oleacă de dereticat. Hai mai stai un pic de vreme și vin.

– Nu, Dadidă, acu-i musai, tu nu pricepi? O să ne fure Mina timpul de la nas, când nici nu te prinzi. Tu crezi că n-o știu eu?

Dadida se-ndreptă de spate, lăsă mătura de-o parte și-și trase un scaun mai aproape de Filip. În bucătărie se lăsaseră acum umbre înmuiate încă în razele soarelui în amurg. Prin ferestruică, cădea mai întâi o perdea de raze pe vatră și apoi alunecau pe dușumeaua de lemn încălzind-o. Un alt fald de raze cădea acum pe capul lui Filip, răsfirându-se apoi în alte raze străvezii, dându-i impresia că e un arhanghel. Dadida se așeză acolo, îi plăceau urmele de lumină, parcă îmbrăcau cum nu se putea mai bine amestecul ăsta de taine în care se jucau copiii de o vreme încoace.

– Ia, zi, copile. Hai că-s numa’ ochi și urechi!

– Păi să vezi, am visat că o vedeam pe Mina alergând ca apucata. Nu știu de ce fugea așa, ori de cine îi era frică. Am încercat s-o ajung, dar mi-era greu, parcă mergea pe nori. Parcă-i mânca, nu alta! Când am reușit de-am prins-o din urmă, aproape că m-am împiedicat. Nu știu cum ajunsesem ca printr-un culoar la o poartă uriașă de fier, dar atât de uriașă, Dadidă… cât un munte de uriașă. Șiiiii… ei biiiine, prin ea… ieșea lumină fermecată. Știi? Era verde ca apa din iaz, și strălucitoare ca o nestemată, de-ți lua ochii. Numa’ că atunci când Mina-și aruncă ochii către mine, mi-or scăpat cheile, Dadidă, cu-așa un zgomot că ne speriarăm amândoi și ne-am trezit. Stăteam amândoi popândăi în capul oaselor în pat în miez de noapte la lumina lunii. Treji. Ne-am ridicat amândoi din pat apoi și am stat așa pe pervazul ferestrei o vreme. Mie mi-era rușine să-i zic că mă speriasem că eram amândoi în vis. Și cred că și ei, dar tăcea mâlc.

Dadida dădu din cap, privindu-l cu ochii tăvăliți prin miere, de-atâta drag. Vise, copilul meu, doar vise. Apoi se ridică și începu din nou să trebăluiască prin casă.

Vise?, își mormăi Dadida în gând. Mda… nu prea obișnuite. Ce-or fi pățit copiii ăștia, Doamne?

(va urma)

 

[Foto © Ellis Aveta]


Tărâmul viu (III)

umbra

– Șiiiiiiii?, întrebă nerăbdător Filip.

– Șiii… am fugit cât am putut eu de repede. Mai că voiam să am aripi, să zbor și să scap. Voiam să strig după ajutor, dar mi se-nnodase gâtul, știi tu cum e în vis, nu te auzi, zise Mina precipitat.

– Îhîmmm, mormăi abia auzit Filip. Șiiii?, continuă la fel de nerăbdător, dar vizibil mai necăjit că Mina nu întra în amănunte. De ce trebuia mereu să-i smulgă vorbele cu cleștele? În clipe ca acestea, se îmbufna că se răzgâia atâta, ținându-l pe el ca pe ghimpi.

– Șiii… abia pe urmăă… lungi silabele din nou Mina, privindu-l șiret. Îi plăcea curiozitatea asta nestăpânită a lui Filip. Abia pe urmă, am reușit să-mi trag sufletul și atunci am văzut ca prin ceață o poartă înaltă, uuuuuriaș de înaltă de fier. Eu eram cât un purice lângă ea și nici nu-ndrăzneam să-mi ridic privirea. Era așa de înaltă poarta asta și așa de frumoasă, că mă temeam că dacă ajung cu ochii până sus, puf! dispare până să mă dumiresc eu ce se-ntâmplă. Nu era nimic împrejur, dar din spatele ei ajungea la mine un fel de lumină verzuie care mă învelea ca o ceață. Pătrundea pe dedesubt, pe lângă balamale, dar ce m-a vrăjit era lumina care țâșnea cumva prin lacătul cu care era ferecată poarta.

Filip făcu ochii mari, în timp ce una dintre buze îi rămăsese flască din pricina uimirii. Își înghiți sec o silabă.

– Eh, continuă Mina, atunci te-ai furișat tu cu niște chei, o minunăție! Filip, tu m-asculți? Sau ce faci? Parcă ai ochii agățați în perete, iar gura ți-e căscată cât o șură. Ia vino-ți tu în fire, că nu-ți mai povestesc nimic, auzi? Eh, zic, atunci ai apărut tu, cu cheile astea strălucitoare, care-ți luminau drumul în întunericul de până la poartă. Numai că atunci când m-ai văzut ai scăpat cheile pe jos, iar eu nu știu, de zgomot cred, m-am trezit. Vezi, Filip, ce faci? Ai stricat visul, trânti Mina vorbele în moalele capului lui Filip, care înțepenise înmărmurit de ce auzea. Nici nu mai știa când nu era el de vină pentru ceva. Toate se spărgeau în capul lui, dar acum era parcă prea de tot. Păi, el era de vină de ce se-ntâmpla în vis? Și mai și pufnea, dându-și ochii peste cap. Când dădu să-și deznoade limba, Mina țâșni din nou ca o zvărlugă, lăsându-l cu ochii atârnați peste golul care se formase în căpița pe care șezuseră până atunci. Și iute sări peste uluci, luând-o la fugă spre poiană.

Să-i fure el visul… Păi, cum să-i fure el visul?

(va urma)

 [Foto via Vicki Horton]


Tărâmul viu (II)

copil

– E a mea!

– Ba a mea!

– Eu n-am mâncat decât două, tu patru.

– Ba e a mea!, plesni Mina plăcinta care rămăsese pe farfurie, încât se zdrobi de tot. Acum e a ta. Ha! Arată ca o pătlăgică storcită. Pufni în râs și mai tare.

Filip se uita cu jind la plăcintă, dar nu reușea să-și rupă pofta de mândrie. Până la urmă-și călcă peste inimă și-o mâncă, așa sleită.

Dada Dida îi privi înduioșată. Ar fi vrut să-i dojenească, dar știa ea bine că vremea trece clipind, și n-avea ea să se mai întâlnească cu ciondănelile lor o viață, așa că-și văzu de curățat ceapa în continuare. Nici ea nu știa dacă ochii i se umeziră din pricina cepei sau a goanei cu care alerga timpul năuc de-i făcuse copiii mari. Îngrijea de ei de când aveau abia un an, când îi lăsase soră-sa în grijă, pentru că picase bolnavă la pat. Erau ai ei, și-și stăpânea greu dragul, așa că se lăsă în voia lacrimilor. Oricum ei nu se prindeau, doar Dada curăța ceapă.

– Dadida, mai vreau una, zise Filip molfăind felia de plăcintă cofleșită.

– Mai face Dadida, mai face, dar mai pe seară. Acu’ tre’ să văd de coșcogeamite cocoș… Hai, voi mai zbenguiți-vă p-afară înc-un pic.

Dadida îi spuneau dadei, de când erau mici. Pentru că se bâlbâiau atunci în așa nume rostogolit, amândoi au ajuns să-i zică simplu Dadida și se hlizeau cântându-i numele de cele mai multe ori: dam-da-di-dam…dam-da-di-dam…dadada…dididi…dododo… Apoi, o ștergeau repede să nu prindă o smotoceală, așa, pe furate.

Filip se ridică și se duse-n cămară să-și toarne o cană cu lapte. Mina se furișă pe loc la urechea Dadei și-i șopti:

– Dadida, am găsit o comoară, știi? Da’ nu mă spui lui Filip, că vreau să ți-o arăt ție mai întâi. Și e a mea. Promiți? Promite-mi, că altfel nu zic o vorbă.

– Hai, că nu zic nimic. Ia, ce-i?, zice Dadida ridicându-se anevoie de pe scaun.

– Așa, hai! Ia să vezi! Când ne jucam v-ați ascunselea, să vezi Dadidă peste ce-am dat! M-am lovit un pic, să nu mă cerți. Uite, am acoperit cu părul cucuiul ăsta și nu se vede. Las’ că-mi trece mie zbenghiul repede. Nu-i bai mare. Da’ ia fii tu atenta aici. Ia, ce comoară am! Și Mina desfăcu cu mândrie și ochi bulbucați legătura de chei. Eeeeeeehhh?, se-nfoi de plăcere Mina. Ia, tu, ce strălucesc! Și să vezi ce…

Chiar în clipa aceea, Filip ieși din cămară cu cana de lapte. Mina își înghiți cuvintele.

– Lasă acum, pe mai târziu. Și îndesă cheile adânc în buzunar, de frică să nu strălucească prea tare de-acolo și să se dea de gol. Apoi, o șterse fuga afară și se îndreptă către scara ce urca în pod.

Filip băgă de seamă repezeala Minei, dar își văzu de treabă și-și termină de băut laptele încet. Avea de gând s-o aștepte pe Mina să plece și să-i dezvăluie Dadei o taină. Imediat ce se simți în siguranță și-o văzu pe fereastră pe Mina urcând în pod, se apropie de Dada și-i șopti:

– Dadidă, ai o țâr’ de vreme și pentru mine? Uite curăț lângă tine ceapă, vrei?

– Hai, copile, șezi. Ia de-mi zice, zâmbi Dada complice.

– Dadidă, eu cred că pe-aici e-ngropată o comoară. Șșșșșșșșș…..Uite peste ce-am dat eu în foișor. N-o să-ți crezi ochilor, dacă-ți zic. Și scoase cu băgare de seamă din buzunar lacătul, uitându-se încă o dată în jur să nu cumva sa vină hoața de soră-sa și să-l vadă. Sus în foișor l-am găsit. Zi tu, Dadidă, nu-i așa că n-ai mai văzut așa lacăt cu lumină pe dinăuntru? Da’ n-are cheie. Mi-e ciudă că n-are cheie. Eu cum o să văd pe unde vine lumina asta. Parc-a-nghițit un soare. Zi tu, nu?

Dadida păru un pic încurcată. Mai devreme crezuse că-l văzu pe Filip strecurându-se în șopron, iar pe Mina cocoțată în foișor. Nici nu pricepea cum de se petrecură toate astea, când știa limpede că Filip fugea ca ars de înălțimi, iar Mina nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de șopron. Dacă o timitea cu treabă acolo, hoața de ea găsea o cale și-l trimitea pe Filip de-i făcea mereu treaba în locu ei. Până și noaptea mai lăsa lumina de veghe o vreme până ce adormea, ca să n-o sperie întunericul. Cine știe ce le-o trece prin cap, își zise-n sinea ei? În ultima vreme erau mai mereu puși pe șotii. Dar n-apucă să zică nimic, că Filip și tâșni afară și-o luă la fugă către dealul din spatele casei.

– Doamne, da’ copiii ăștia și-or sucit mințile-ntre ei, ș-alta nu!, bombăni ca pentru ea Dadida, în timp ce se punea din nou pe treabă.

(va urma)

 

[Foto © Wen Nag]


Tărâmul viu (I)

de-a v-ati ascunselea

– Uuunuu, doooi, treei, paatruu, cinci, zece, douăzeci, treizeci, paaa..zeci, cinzeci, șai…, șaptezeeci, obzzz…nouăzz…suuuutaaa! Cine nu e gata îl iau cu lopataaa!, lungi silabele Mina, savurându-și victoria. Avea aproape șase ani și își dorea cu râvnă să numere mai repede și neapărat înaintea lui Filip, care avea cu un an mai mult. Simțeau că erau stăpânii pământului deja. Mina voia să prindă repede numărătoarea ca să-i lase puțin timp de ascunziș, iar ea să apuce un strop cu coada ochiului să-i găsească repede cotlonul în care se furișa pitit de ochii ei.

Cu puțin înainte de a sfârși din numărat, își roti ochii pe sub mâna cu care se sprijinea de copac, ca să fure pe nevăzute din mișcările lui Filip. Alegea mereu să se pună la nucul din spatele casei, acolo unde începea dealul să urce spre pădure. De-acolo putea să-l păcălească pe Filip, fără ca el s-o știe. Nucul făcea umbră groasă și, de bâtrân ce era, îi ajungeau unele crengi până jos, așa că o acoperea destul de bine, cât să nu fie văzută când trișa. Sigur, de dragul jocului. Sub nuc, se simțea ca ținută-n brațe, iar bunicul chiar așa le spusese că fac copacii când îmbătrânesc, își coboară coroana din cer, iar când îmbrățișează oamenii, le dăruiesc o bucată din el.

– Te găseeeesc! Nu scapi tu nepriiiins, ia să vezi!, lălăi Mina în timp ce se ducea glonț către șopron, unde-l zărise pe Filip că se furișase. Mina nu intra în șopron niciodată. Îi părea că întunericul de-acolo o-nghite, iar ea nu-și putea închipui cum e în burta întunericului, așa că-l trimitea numai pe Filip, dacă era nevoie de ceva de-acolo. Mai știa că el se ascunde dinadins acolo, ca să-i facă-n ciudă. Acesta, de cum intră, se-mpiedică și se rostogoli până se lovi ușor cu capul de ceva tare. Își frecă fruntea să-nmoaie cucuiul care avea să crească curând, iar când se dezmetici îi căzură ochii pe un lanț de chei lucioase de-i luau ochii. În viața lui nu văzuse așa ceva. Tot ce era adunat prin șopron erau numai vechituri, ruginite, prăfuite, vechi de pe vremea când nici nu erau oameni, își închiuia el, într-atât de bâtrâne-i păreau. Iar acum îi strălucea-n față minunăția asta de chei de parcă aveau lumină pe dinăuntru. Se apropie cu teamă de legătura de chei și o ridică. Prinseseră acum și mai multă strălucire. Le vârî în buzunar și căută să se ascundă, să nu-l găsească Mina.

– Aaaa-ha! Te-am prins! Te-am prins! Poți să zbori, să fugi, să pieri, că de mine tot nu scapi, ochi la spate am și văd, nor și zbor și tot ce-mi ceri, cânta Mina necăjindu-l. Filip se posomorî și ieși leneș din șopron. La el ținea jocul atât de puțin. Mina mereu câștiga. Filip nu se prindea niciodată că pe el îl punea Mina să numere la stâlpul gardului, de unde îi putea vedea orice mișcare, iar ea-și alegea cele mai tainice locuri, în care el niciodată n-o ghicea.

Acum era rândul lui, așa că se duse agale către gard și începu numărătoarea… unu… doi… foarte molcom, cântărind literele, pentru că așa îi spusese Mina, să nu se grăbească.

De cum auzi ”șase…șapte…”, Mina țâșni către foișor, acolo sus soarele era acasă, iar ea iubea lumina. Îi mai plăcea și că la ora aceea, locul în care se odihneau razele, făcea să pară că se forma un alt soare mai mic, o sferă înroșită care orbea preț de veun ceas pe oricine privea înspre foișor, așa că nici nu se străduia prea tare să se ascundă. Doar urca repede și se amuza de Filip care bâjbâia pe jos. Lui nu-i venea ușor s-o caute în pod sau în foișor, sau prin copaci, pe unde se-ascundea mai mereu Mina, pentru că i se-nvârtejea pământul sub el și i se făcea rău de înălțime.

De cum puse pasul pe ultima treaptă, Mina se prăvăli în culcușul pe care și-l făcuse special acolo din paie și o pătură veche. Mai împletise între timp și-un cuib la care chemase toată primăvara guguștiuci, iar acum dorința i se împlinise. De câteva zile o turturea îi dădea târcoale și adusese rând pe rând vreascuri și fire de paie. Era semn bun, avea să-și facă casă acolo. Se tolăni mai bine pe pătură și aștepta amuzată să o găsească Filip abia după mai bine de-un ceas. Când însă își întinse piciorul stâng spre una dintre grinzile de lemn, îi alunecară ochii pe ceva care licărea. Se ridică într-o rână să-l vadă mai bine. Un lacăt. Jumătate de toartă era ruginită, dar nu de tot, dar restul părea ca nou, sclipind tare acum în razele îmbelșugate. Ce-o fi cu asta aici? Ieri nu era, își zise Mina, furată de ciudățenia asta. Și ce treabă are un lacăt aici? Las’ că văd eu ce fac cu el, și îl strecură în buzunar.

Nici unul nu ghicea încă cum aveau să li se sucească visele, numărătorile, gândurile, ghicitorile.

 

 [Primul fragment dintr-o poveste în cinci părți. Va urma.]

[Foto via Maria Castillo]

 


Mamă mult prea demult

mother and son[Crâmpei de om frumos #5]

Lucirile din ochi îi sunt accidentale. Apar atunci când uită să-și cenzureze trăirile. Când scaldă ochii, chiar în efemeritatea clipei, scânteile trădează un vulcan de praf de vise. Din cele pe care și le-a trimis singură în ilegalitate demult, atât de demult, că sunt amorfe și nu le mai recunoaște nici în oamenii din jur.

Vorbele care trec de bariera cenzurii îi sunt atente și vin împachetate în explicații de legitimitate. De obicei, pe ton jos, aduc cu ele la sfârșit semne  de întrebare aproape pentru tot ce rostește. Cenzura a erodat în timp urmele, și așa sterpe, de siguranță. Când e ceva ce se cere auzit, cuvintele se îmbracă în armuri de șuierături, la rândul lor nesigure, urmate de un ton slab ascuțit, a întrebare.

Chipul e brăzdat de șanțuri placide la trecerea vremii. Timpul e seva lor. Ridurile nu se nasc în absența lui. Îi șed pe fruntea obosită, orizontal, plus unul care se duce ușor oblic către sprânceana stângă. Celelalte ornează colțurile ochilor ca tatuajele cu henna, numai că permanent.

Gura, în forma de umbrelă, duce în jos, pe lângă alte șanțuri prin care au curs lacrimi și care au săpat la rândul lor metodic. Dacă buzele au știut demult să urce-n sus în formă de lună nouă care ține apa, acum tac amnezic.

Anii mulți, sedimentați în vertebrele tasate de povara cu care s-a întâlnit, fără drept de târguială, i-au adâncit capul între umeri și gârbovit spinarea. Gâtul, înalt odată, s-a chircit instinctiv, ca pentru a fi mai jos de cerul judecător. Restul trupului nu-i servește decât pentru a se ține pe sine și a nu-i chinui pe alții să-l îngrijească. E singurul lucru pentru care a rămas recunoscătoare, că-și poartă de grijă singură și nu-i încarcă pe alții. Altfel, nici azi n-a priceput de ce îi e lăsată memoria mai vie ca niciodată. Copiii amândoi i s-au dus din brațe crud, brusc și nepermis de devreme. Restul de viață sterp și l-a trăit la granița dintre a-și pierde mințile și inima cu totul, și totuși sub blestemul amintirii vii.

– La mulți ani, Doamnă Silvestru!, spuse băiatul care venea la mama lui alături în rezervă. Nu i-a răspuns. De primit, nu mai știa să primească de când pierduse totul. De alți mulți ani, îi era groază. A-nchis pleoapele, sperând ca el, băiatul, s-o ia ca pe un mulțumesc, iar ea să nu le mai deschidă.

[Foto via Justine Wakeland]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.