Tag Archives: copil

Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Acasa mea

autism Întotdeauna ședea nestingherit în colțul din dreapta al covorului verde. Ore în șir. Își alinia cuburile roșii, niciodată galbene și niciodată albastre, portocalii ori de vreun alt chip. Roșii. Și mereu cuburile formau un L perfect. Din când în când le strica rostul, apoi le refăcea din nou. Iliana sătea în prag și urmărea ore și zile și ani întregi ritualul negreșit. De câte ori nu încercase să-l întrerupă, dar când dădea de ochii copilului suspendați într-un gol nesfârșit, se retrăgea ca aruncată într-un hău la rândul lui fără capăt. La început se feri să plângă, pentru că ei însăși nu-i vedea să creadă că-i e copilul alături și totuși nu-i. Mai apoi, văzu că-i rămâne chipul împietrit și că-i e totuna dacă e lângă ea ori reface cuburile fără oprire. În neputință, alunecă din ce în ce mai adânc într-o durere ca un drog, abandonând tresăriri de nădejde că i-ar veni copilul vreodată acasă. În ochii lui citea că-i într-un alt fel de acasă. Acasa lui. Acum, Iliana nu se mai căznea să-și cheme copilul în lumea ei, ci se chinuia cu amar să sară ea în lumea lui. Așa că se hotărâse cu greu, dar se hotărâse, să nu mai tragă de el în fel și chip, ci să se aștearnă la el acasă și să-și trăiască viață împreună cum nu avură parte niciodată. Nici nu-și închipuise cu șapte ani în urmă ce-avea să-i fie pruncul pe care-l adusese pe lume învelit în iubire. Nu știu multă vreme că puiul de om refuza să deschidă poarta lumii și se-nchidea mai strâns în cea din care venise, în care toate aveau alte culori, mult mai bogate. Și-alte înțelesuri, mult mai adânci. Între ei, zidul de sticlă gros deforma siluetele de o parte și de alta a lumilor. Luca îi puse numele și-și mai puse Iliana nădejde în suflet c-o purta el, la rândul lui, sămânță de înțelepciune. Cum anii se îngroșau și aduceau cu ei chip mut și ochi aninați în lumi cerești ori neștiute, Iliana se îmbrăcă în haină groasă de amar. I se schimonosea fruntea de chin să nu-și lase necazul văzut de suflet de om, nicicum văzut de Luca. Ghicea în ochii lui că parcă o vedea în doliu și nu-și ierta că nu putea s-arunce vălul negru din suflet și, pentru el, să poarte cunună de bucurie, chiar și pentru o clipă. Îi amorțise atunci demult dram de speranță cu care zidise câțiva ani buni la căpătâiul copilului dintr-altă lume. Mut, orb, dar cu privirea agățată de lucrurile de dincolo de lucruri, copilul îi creștea sub ochi, precum creștea și neputința.

– Cu…b? Iliana clipi. – Uo… ro…ș…ș… Iliana rămase cu ochii deschiși larg. Cu inima chircită. – …șu..

Pentru prima oara, Iliana tăcu. Împreună cu puiul de om. Aveau de-acum să își vorbească mult. În lumea lui. Și-acum știu că ea avea să-nvețe-ncet înțelepciune o viață înainte. Și încă una.

[Poveste inspirată de Luca, 7 ani, diagnosticat cu autism, cu speranța că poate face un tratament care să-l aducă acasă. 27 iunie@19:00 Journey Pub. Un bilet cumpărat îl poartă pe Luca în călătoria spre: acasă.]

luca

[Foto #1 © Timothy Archibald]

[Foto #2 Para Fernalia]


Sântoader

horse

Împinse poarta cu cotul, pentru că în mână încă îi atârna coșul pe care îl umpluse la întoarcere cu mâțișori de salcie. Nici o lingură de colivă nu-i mai rămăsese, iar acum se întorcea alene acasă. Își simțea anii în fiecare pas, trăgea greu de ei, și se grăbea cum putea să ajungă acasă degrabă la moșul ei.

Când intră în curte, o găsi pe Lizuca acolo unde-o lăsase, privind îndelung un fir de ghiocel care împingea gluga de zăpadă de deasupra. Nu făcea nimic, nu zicea nimic. Doar îl privea prelung. Pe Evdochița o trecu un fior de frig. Nu pricepea cum stătea copila, în cămașă și opinci, cu șosete de lână aspră și abia cu o bundiță aruncată pe ea. Evdochița se propti în pragul porții și-o-ntrebă:

– Lizucă, maică, cum de șezi așa-n frig? Că te-or lua bolile de nici nu știi. Du-te de te-mbracă gros degrabă, că ne păcăli anu’ ăsta Sântoaderu’. Mai are, Lizucă, mai are pân’ să vie. Hai, de intră-n casă!

– Da’ n-a ieșit încă, bunico! N-a ieșit. Iar primul nu trebuie lăsat singur, doar știi. Nu plec, bunico. Nu plec încă.

Baba Evdochia văzu hotârâre încruntată pe chipul copilei și, cum puține îi mai aduceau bucurie pe chip de când nu mai era mamă-sa, o lăsă să-și aștepte floarea să răzbească prin omăt. Tare mai era frig, iar Evdochița simțea în toate oasele orice vânt mic. Se uită înspre răsărit cu rugăciune în ochi să vină vreme blândă și să deie jos veșmintele care-o trăgeau în jos, că parcă se împuțina pe măsură ce iarna era mai rea. Îi păcălise soarele câteva ceasuri, dar nu cât să-nmoaie plapumă de zăpadă. Doar din loc în loc răsăreau ceva insule din pământul care stătea încă pitit sub pătura albă, dar iarba nu prididise încă.

Urcă treptele prispei și-l strigă pe moșul ei. Pentru că n-auzi nimic, îl mai chemă o dată. Moșul mormăi ceva nedeslușit. Evdochița lăsă coșul în pridvor și intră în tindă, ținăndu-se de șale.

– Hai că s-o-sera, bărbate, să punem ceva în blide. Numa’ ce zici să facem cu Lizuca?, îl întrebă Evdochița, în timp ce trebăluia să încropească de mâncare.

– Tu, femeie, dacă-ți zic, de când ăi plecat la biserică, s-o-nvârtit p-aci tot îndrugând într-una că de ce nu-l lăsăm slobod pe Toader? C-o venit vremea, iar noi nu-i dăm frâu liber, că-l cheamă și că mare păcat facem dacă nu-l slobozim pe Toader, roibul ’ăl mare. Și că să-l lăsăm pe mânzu’ ăl mic aici lângă mamă-sa.

– Ce-o zis?, făcu Evdochița ochii mari, scăpând un coltuc de pâine pe dușumea.

– Abia auzeam, femeie, ce zice, că bâiguia ca apucată de fierbințeli. Mai să mă spariu și să viu după tine la biserică, numa’ că dintr-o dată amuți și se duse glonț la petecu’ ăla de pământ și șade acolo de când ăi plecat. Na! Ce să zic?

– Tu, Do’mne! Cum să zică fata asta? D’apăi de unde-și mai aduce, tu, ea aminte de To’der? Tu, omule, că eu nu-mi vin in fire.

Evdochița se răsucea între vatră și masa pe care apucase să pună două oale de pământ, un fund de lemn și-o stacană cu vin. Dar nu-și găsea rostul acum, de parcă uitase cum să tocmească masa.

– Da’ Toader îi cal bătrân, ce să vrea ea să-l slobozim, că moare săracu’ numa’ până ce-ajunge la drumul dinspre văi. Ce ne facem, Ieremie, acu’? Ce ne facem? Și n-avea decât doi anișori când i-om zis că oamenii de-acu’ nu mai au credință și de-aia nu mai slobozim caii când le vine vremea, că o s-o păzească cum ne-a păzit pe noi de rele, dar că nu mai știu ei să desfacă lumile și s-aducă soarele din noapte grea și vreme bună din ger năprasnic. Ieremie, ce ne facem? Zi, omule, că eu îmi pierd mințile. Niculina i-o ursit că nu ne vedem noi bătrânețile cu ea prin preajmă, da’, Ieremio, abia-i o copilă. Nu mai șade, omule, mut! Zi, ce facem?

– Știu, Dochiță, știu, da’ pun-te tu de-a curmezișul și zi-mi dacă poți!, rosti moșul îmbufnat că-l repezise nevastă-sa.

Ședeau de-o parte și de alta a mesei cu ochii răsfrânți în străchini, fără poftă de mâncare și căutând să găsească o cale. Mâna moșului se-ntinse către a Evdochiței și-o împresură tăcut. Ieremia răsuflă adânc și-apoi încă o dată. Din ochii Evdochiei căzură în blidul gol două lacrimi care se scurseră pe pereții vasului și se uniră în mijloc. Mâncară în tăcere.

Se-ntunecă curând. Lizuca se desprinse cu greu de grămăjoara de zăpadă. Bău pe nerăsuflate o cană cu lapte și se băgă pe tăcute în așternut. Ieremia stinse opaițul care-i veghea la cap și-i mângâie ușor părul copilei.

În miez de noapte, Evdochia se trezi scurt. Nu pricepea de ce-i lumină tare-n jur. Își zise că visează, așa că se întoarse pe partea cealaltă. Ieremia nu era în pat. Cine știe?, s-o fi dus după apă, că de la o vreme nu mai are somn, mormăi. Adormi de îndată.

– Bună să fie dimineața!, o întâmpină chipul Lizucăi, cu scântei parcă, de-i ieșeau din ochi. Mușca dintr-o pară și fremăta de bucurie. Evdochița aruncă plapuma cât colo și-și dădu seama că dormise prea mult.

– Unde-i Ieremia?, mormăi Evdochia necăjită pe ea că fusese lăsată să trândăvească.

– Ia, in cerdac, zise Lizuca luând încă o mușcătură.

Moșul își fuma pipa în tihnă. Pe chipul lui sălășuia o liniște fără margini. Îi zâmbi. Bună să-ți fie dimineața!, îi spuse blând.

În cămașă doar și în picioarele goale, Edvochia își dădu brusc seama că nu tremură de frig. Amuțiță când de unul, când de celălalt, nu-și găsi cuvintele să-ntrebe ce se petrece. Zăpada rămasă se prefăcuse în broboane care împodobeau firele de iarbă. Printre ele, ochi albi răzleți umpleau grădina. Evdochia se smuci de pe prispă buimăcită.

Poarta mare a grajdului era deshisă. Mânzul păștea cuminte lângă șopron. Toader era dus.

Lizuca, aflată pe neașteptate în spatele ei, o luă de mână și-i surâse slab.

– Ți-am zis eu, măicuță. I-o venit vremea.

Când se-ntoarse, doar șoapta-i rămăsese în urechi. Lizuca nicăieri.


Patru stele

innocence

– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

 

[Foto © Alain Laboile]


Ochiul din cer

fantana 2

Am pășit în casa în care m-am născut. Murisem cu mulți ani în urmă. Am hotărât că venise vremea să-i calc din nou pragul.

Din coama dealului vedeam pâlcul de brazi care împiedicau privirile iscoditoare să măture curios locul. De sus vedeam stejarii bătrâni pe care-i sădisem cu tata cand eram abia de-un cot. Mi-a zis el atunci că cine-o sădi stejar falnic ca acela, mult avea sa-și țină viața vie. Și-așa a fost. Acum, de la brâu în jos, își purtau crengile pleșuve cât să nu se lase înfrânți și să le coboare resemnați de tot la pământ. Vârfurile și le împungeau trufaș spre cer și-și înmuiau frunzele-n licoarea albastră de printre nori. Când eram copil cerul avea gust ca prima apă luată dimineața din fântână. Când m-am apropiat, o văzui părăginită, rânjind într-o parte cu o buză spartă. Se mai vedea un ochi de cer în ea. Așa-mi zicea tata, că cerul se scurge noaptea-n fântână și de-asta-i apa limpede dimineața, că umple fântâna cu stele topite. Iar ele-ți revarsă scânteie pe dinăuntru de nu-ți șade piedică-n cale s-ajungi din nou la stele. Că din ele venim, copile, din ele venim, zicea.

M-am aplecat. Ochiul rămase neclintit, până am rostogolit eu din mișcare o piatră. Și-a unduit privirea înapoi către mine. Vorbește cerul cu tine, îmi șoptea tata.

M-am învârtit pe loc. Vâlceaua în care se afla casa era ca atunci când o deslușeam cu ochi de copil. Părea că ține casa nu pe pământ, ci în căușul palmelor. Valea asta părea mereu caldă, în ciuda iernilor care-i tăinuiau traiul sub plapumă albă. Stătea ca-ntr-un ceaun, înconjurată de coame blânde de dealuri care vesteau munți dârji. Călcam pe vreascuri mărunte împrăștiate de vânt nepăsător. Îmi răsuna scrâșnetul de leagăn din spatele viei. Vara avea gust de rășină și struguri copți. Mă foiam fără rost și fără să cutez să intru în casă. M-am mai salvat o dată căutând scândura leagănului, dar nu văzui decât sfoara groasă, putrezită, încolăcită lângă butucul viței. Deasupra capului meu boltea cunună de struguri negri. Acu’ îs buni, tată, îmi zice slab la ureche. Ia, adă-un coș să punem pe masă, că-i zi bogată. S-o prăznuim. Să râdă cerul, mai zicea.

M-am săltat pe primele două trepte sprinten. Pe ultima mi-am lungit pasul să-mi întârzii gustul de tămâie amestecat cu lemn crud. Așa mirosea tata. Așa mirosea și casa când eram copil. Mai frică mi-era că n-am să-l regăsesc. Mi s-a deschis singură ușa, lăsând sub ochii mei totul împuținat. Și eu la rândul meu mă mărunțisem vârându-mă în alt timp și-n altă viață. Mai mirosea vag a tămâie. Când zboară îngerii în preajma ta, tu să-ți asculți nasul și ochii, copile. Că lasă dâră de tămâie și aripi de lumină. Te-or veghea, așa știi că îți sunt aproape, alunecară vorbele tatei în șoaptă gravă. Să-nchizi repede ochii, ca să-i primești în suflet. Să nu uiți niciodată. Mi i-am închis și-am încuiat pe veci în suflet armate de îngeri poleiți.

M-am răsucit pe câlcâie și-am ieșit din nou în soarele bătrân. A mai apus o noapte. M-am pus pe prispă pe-așteptat răcoarea nopții ca sa mai beau o dată apă cu cer, în prag de zori vărsați în ochiul de fântână.

Ca să ajung mai bine la ulciorul alunecat pe-o parte, m-am coborât cu trup cu tot și viață din nou până la cer.

 


Ecoul surd

ploaie

Mâinile i s-au frânt îmbrățișându-și copilul, odată cu dorul înăbușit de el. Trăia absent pe lângă el, neînmuiat de ochii îmbibați în confuzie ai copilului care nu pricepea de ce tatăl îi e, și totuși nu-i e. Nici când copilul i-a zis într-o zi să-și vadă de treaba lui, că el înțelege, că l-a auzit de atâtea ori că-și muncește zilele pentru el, că nu-l vede pentru că toată cazna e pentru el, ca să aibă cu ce crește, sub un acoperiș și-o haină pe el. Într-un ungher, în care mamă-sa era martor tăcut, i se topise umbra pe perete, pe care-o șterse cu lacrimi înfundate în batista subțiată, de frică să nu vadă și durerea ei.

Mamă-sa, după ce-i plecase bărbatul să muncească pământ prin alte locuri, că la ei nu dădea rod, că era uscat ca praful fin bătut de vânt, se-nchircise-n ea, de nici cu copilul nu mai găsea glas prin care să-i curgă vorbele ca atunci când era prunc și-l legăna pe picioare s-adoarmă. Acum crescuse, nu se făcuse încă flăcău mare, dar trecuse de șapte ani. Vedea și pricepea ceva mai bine ce era în jurul lui. Mai cu seamă că mamă-sa parcă-și uitase vorbele. Copilul își amintea cel mai limpede mama tăcând înnodat. Când o privea pe furiș, îi lăsa impresia că-și împletește vorbele cu grijă pe dinăuntru și din când în când le gâtuie înfundat ca nu cumva să-i țășnească nestăpânit. Copilul își închipuia că șuvoiaie nestăvilite de ceva amar s-ar fi-mbrâncit afară din glasul ei, nu vorbe ca-n gurile altor oameni din jur. Ghicea după scânteile stinse din ochi, de când tată-său era plecat. Pe el și-l amintea cu ochi curați pe când se dusese. Brazdele grele îi săpau fruntea ori de câte ori își mișca sprâncenele. Om hotărât, cu pasul adânc, clătina slab pământul sub el. Se-nfiora de bucurie când îl vedea. Înalt și drept de spate, cu fruntea sus tăia aerul dimineții când pleca la muncă. Îl mai vedea seara, cu cușma pe frunte lăsată, ușor gârbovit, dar cu fruntea tot sus. Odată cu el intrat în casă, aerul cald suflat de vatră se preschimba în miros de brad și pământ.

De trei ani, copilul uitase miros de brad. Când însă palmele bătătorite îl zgâriară pe obraji, trase adânc aer în piept și simți miros de pădure înghețată. Cușma îi acoperea acum zbârcituri adânci și întrerupte. Pomeții obrajilor îi înțepau pielea subțiată, iar ochii i se-odihneau în pat de cenușă. Copilul zâmbi, căci tată-su era mai cald ca nicicând. Trei ani erau o viață.

Niciunul nu dădea să zică ceva. Nici mama, care umpluse pereții de umbre topite, nimic nu șoptea. Vorbeau însă necontenit în tăcere, pe-un timbru domol și cald. La răstimpuri tatăl încuviința. Întrebări neapucate se-nșiroiau adunate-n mănunchi. Copilul le aduna și-și împodobea tatăl venit să-și sfârșească drumul prelung și viața devreme în brațele celui pe care-l lăsase în urmă cu ani. Copilul țesea întrebări fără-ncetare, până când ochii lui tată-su se-nchiseră orb. Pe restul ce nu izbutiră s-ajungă la vreme, le îngiți lacom ecoul surd.


Pătru

Patru

 

– Mai e mult?, mă întrebă cu ochii arcuiți într-un semn de întrebare cu ecou prelung.

Am clipit rar și mi-am mișcat capul involuntar într-un “nu” închipuit. Curaj nu găseam să-i spun că mai era mult până să ajungem. Drumul era noduros, pietrele ne făceau în ciudă. Nici eu, nici fărâma de om care-și târa pașii pe lângă mine n-aveam încălțări vrednice de drum lung, bolovănos.

Întrebarea copilului se răsfrângea în neputința mea. Nu-i făgăduisem nimic. Îl luasem de mână înainte să apuce să-și strige frica. Și-l călăuzeam fără să dibuiesc bine nici eu drumul. Dar el n-avea nevoie să știe asta, așa că ochii mei aleseseră să tacă dacă se mai ițeau întrebări. Se scăldau în schimb în cea mai calmă strălucire, menită să-i liniștească copilului mănunchiul de frici. În spatele lor, îmi înșiram eu întrebările fără răspuns.

Mă trezisem în dimineața aceea de noiembrie ranchiunos, pe când dădeam să aduc apă de la fântână, cu copilul ăsta sfrijit tremurând în fața ușii. Cu gura încă mută, reușii să încheg: Al cui ești, copile? Și cum te cheamă? Îi clănțăneau dinții de frig. Nu reușea să scoată o vorbă. Picioarele-i erau învinețite în ghetele vreunui frate mai mare, se vede treaba, pentru că-i depășeau cu mult mărimea pe care o ghiceam eu. Pantalonii cârpiți abia dacă-i depășeau genunchii, lăsând la vedere pielea marmorată, sloi de gheață. Avea aruncată pe el o haină la fel de mare ca ghetele, dar degeaba, că tot nu-i ținea de cald. În păr avea prinse stele de gheață.

L-am tras mai mult în casă, că abia se putea mișca. L-am acoperit cu o velință groasă și l-am așezat pe-un scaun aproape de soba din bucătărie. I-am turnat un castron de fiertură ce tocmai făcusem, dar bietul nu se putea clinti. Îi dusei eu lingura la gură și încet își reveni în simțiri. I se topeau ușor stelele din păr. Pătru îmi zice lumea, șopti firav.

Târziu bâigui că-și căuta frații. Plecaseră cu ultimul convoi, iar el era cel mai mic. Părinții nu mai erau. Abia rezista. După mers fără oprire trei zile și trei nopți căzuse într-un șanț. Din spate se auzeau mereu bubuituri și foc de arme. Cerul căzuse în adânc, scuipând foc. Picioarele nu-l mai ascultau. Oboseala îi sleise și ultimele urme de frică. Nu-și mai amintea mare lucru, după ce căzuse. Însă când se trezi era singur. Străbătuse crângul strigându-și frații din tot rărunchii. Nu mai erau.

În timp ce-și ducea lingura la gură, lacrimile-i umpleau una nouă pe care o amesteca cu fiertura și o-nghițea. Îl priveam cu noduri. Văzuse multe pentru anii puțini pe care-i avea. L-am culcat pe un pat de scânduri pe care am întins o cergă. Și-n noaptea aceea cocârjată sub bubuituri, am hotărât să plec. N-aveam pe nimeni demult. De la mânăstire plecaseră toți de când frontul se-apropia. Eu mă lăsasem pe mâna Domnului, sperând că va să ne ocolească. Dar de plecat unde să plec? Și pentru cine? Singură eram de-o viață. Maicile fugiseră care-ncotro de multă vreme.

Când se trezi, Pătru își roti ochii întâi mirați, a copil încă netrecut prin viață. Apoi i se-așternu pe chip o perdea de amar.

L-am îmbrăcat cu ce-am găsit, am pus legătura cu pesmeți în traistă, l-am strâns la piept și i-am clipit că-l duc la frații lui, că-l duc de-acolo.

Am pornit la drum, să-i găsesc lui Pătru înapoi ochii mirați de viață. Pe drum prelung, bolovănos.

 

[Foto © Lee Jeffries]

 


Buha nopții

owl

Dacă-mi lipesc obrajii de geam, o să mă vadă oare? Poate-mi fac și curaj să bat ușor cu degetele în timp ce trece, să m-audă… Ce ciudă mi-e! Dintre toți de ce-oi fi tocmai eu de nevăzut? Lia a plecat aseară, Vlad ieri dimineață… erau sfrijiți amândoi. Normal c-au plecat. Apoi mereu se face liniște, iar pe noi ne scoate Nina brusc la plimbare. Toată ziua zumzăie ocupată cu schimbatul cearceafurilor, cu verificatul termometrelor, cu tot felul de sticluțe colorate pe care le vântură cu un aer solemn, întotdeauna solemn. Nu-i alunecă nici un zâmbet din greșeală pe față. Nici când noi ne-nșirăm unul lâgă altul, soldați strașnici în uniformă de pijama, ne ținem respirația și-i cerșim măcar un strop de joacă, până când nările ni se umflă de râs și țâșnim în hohote. Ni-mic! Nina e de neclintit. Râde cu noi doar seara când ne citește povești dintr-alea fermecate cu copii care ajung prinți sau care găsesc comori pe te-miri-unde. Povești! Nici când îi pitim boneta și ne hârjonim, n-azvârle și ea un zâmbet, ceva.

În seara asta nu mă dezlipesc de geam. Odată și-odată tot m-o vedea. M-am săturat să-i văd pe toți plecând, iar mie să mi se turtească nasul pe geam tot așteptând. Și nu-i cinstit. Au plecat deja mulți din cei mici. Toți sfrijiți, la fel ca Lia și Vlad. Abia mai mișcau când se făceau nevăzuți. Ce moț or fi având mucoșii aștia mici, nu știu. Doar Horia e mai mare un pic decât mine, restul s-au dus. Nina zice că acum și Lia și Vlad și Ileana, și …of! cum îl chema …? Ah, așa …și Aurel s-au dus toți în peștera aia misterioasă și că ne-așteaptă și pe noi acum. Nu știu de Horia, dar eu m-am mai plictisit rău. De când au plecat ei, cam brusc, nu știu… am prins-o pe Nina că nu se mai chinuie să stea așa serioasă. Am rămas doar eu și Horia în salon și măsuțele cu pastile colorate. O văd cum intră cu tăvițele ei și, cu un amestec de ochi înmuiați și-o voce moale, își lasă pomeții să i se urce un pic a zâmbet. Eu cred că Nina și-a pierdut pe drum dragul de râs. Eu cam pricep, și ea, ca mine, s-o fi plictisit să tot plece toată lumea. I-am zis să-și turtească și ea nasul de geam, că poate dacă ne-o vedea pe amândoi pociți, i s-o face milă și gata. Mă duc și eu la Lia și la Vlad. Ea, nu și nu. Iar Lia și Vlad mereu râdeau de mine. Purceluș lipit de stele, așa-mi ziceau. Invidioși. Habar n-aveau ei. Acum știu. Că s-au dus acolo. Dar eu știu că dacă stau așa seară de seară, până la urmă mă vede și pe mine Buha nopții. Nina mi-a zis demult că ea culege scântei. Că vede noaptea la geamuri ochi aprinși de copii, își desface aripi mari ca de șoim și-i urcă-n spate. Ș-apoi îi duce, duuuce… departe unde nu-s chipuri cenușii ca ale noastre, iar copiii rămân copii și au și obraji roșii ca scânteile. Așa că eu o aștept pe Buha…

Ooofff… de ce trebuie să vină Nina tocmai acum? Stau așa… purceluș lipit de stele cu nasul pe geam de-atâta timp… și tocmai când au început să cadă stele… of… mă duc în pat …las’ că mă fac un pic că dorm… până se moșmondește ea și pleacă… hmm… Aaașaaa… Gata! Ma-ntorc la stele, poate vine Buha.

Ce frumos se vede de sus… am prins-o de gât pe Buha să n-alunec… ce de lumini… ca furnicileee… Hahaaaaa… mor, ce-mi place! A venit, știam eu! Mă duce Buha la Lia. Mă uit un pic în jos. La geam e Nina cu nasul turtit de el. Îl soate repede pe Horia la o plimbare. Aud în spatele ei liniștea.

 

[Foto via Critter Zone]


Viață trezită în uitare

lost memory

Era singurul lucru care îi mai rămăsese. Să-și ducă nepoata, pe Lioara, dimineața la școală și să o ia dupa prânz înapoi acasă. Între cele două momente, timpul care se scurgea rămânea suspendat. Nici nu voia să și-l umple cu ceva. Orice fărâmă de vreme petrecută cu altceva i-ar fi furat gândurile într-acolo, iar ea nu voia să-și împartă feliile din zi cu nimic altceva. Îi plăcea doar când se făcea dimineață, ca să poată să-și răsfețe nepoata cât putea de mult. Știa că exagera, dar compensa lipsa de mângâiere din anii tinereții, când pe fiică-sa n-o alintase mai deloc. Ba dimpotrivă, o repezea ori de câte ori o vedea, pentru că în mintea ei de atunci, un bărbat dat bir cu fugiții, patru copii mici și munca în două schimburi nu-i mai lăsau răgazul sau răbdarea de a-și dezmierda copiii. Așa că își spunea că las’ c-or să înțeleagă ei, când se fac mari. Tot ce făcea acum era ca o despăgubire pentru ceva ce nu făcuse când ei îi erau mici și revărsa tot ce ar fi vrut atunci să poată și să vrea, dar prin firida îngustă de răgaz de viață nu a putut demult să fie ori să dea.

Acum nu mai era sigură că înțeleseseră. Iar dacă au făcut-o atunci când erau mici și un pic mai mari apoi, aceptarea asta venise împreună cu sechele. Se vedea în răceala lor. Copiii crescuți fără căldură nu au de unde s-o învețe. Așa că dau ce-au învățat iar înapoi. Fiică-sa cea mare părea că-și prefăcuse puțina căldură pentru ea într-un fel de respect glacial. Până la urmă era mama ei, deci trebuia s-o accepte. La fel se purta cu Lioara, cu ace subțiri de gheață rătăcite prin îmbrățisări.

Erau zile în care oamenii din jurul ei o priveau mai prelung, iar ea nu pricepea de ce. Frazele păreau că se diluează, iar literele deveneau vâscoase. Când rostea ceva, în capul ei cuvintele porneau cu sens, dar părea că nu mai ajung la fel la urechile celorlalți. N-a băgat în seamă multă vreme, însă de curând i se părea că vede zâmbete șterse amestecate știrb cu ceva tristețe pe chipul lor. Pesemne că spunea ceva greșit, dar nu putea să deslușească ce. Cu două zile în urmă uitase drumul către casă și se speriase îngrozitor. Dacă se repeta, i-ar fi luat până și cea de pe urmă bucurie, să mai verse încă iubire peste Lioara ei.

Se mira doar că fiică-sa o lăsa totuși în preajma nepoatei. Poate că vedea pâna la urmă că își răscumpăra furia din tinerețe și neiubirea de atunci. N-a știut cum să și-o vindece pe-a ei, așa că și-a vărsat-o pe copii. Se bucura în taină că mai trecea o zi și și-o trăia cu Lioara. S-a îmbrăcat cu greu, deja un șold o durea când era vremea mai aspră, și a pornit șchiop către școală. Nepoata îi era în clasa doua, premiantă, iar ea cu greu își încăpea în piele de mândrie.

I-a facut cu mâna de pe trotuarul celălalt de cum a văzut-o în poarta școlii. I s-a intunecat apoi lumea pe loc.

– Bunico, am luat zece azi!, Lioara sări de gâtul ei și îi cuprinse obrajii înveliți în riduri străine de milă. Te bucuri, așa-i că te bucuri? Buni? Buuuniii? Lioara lungi cuvintele ca să aprindă scântei de bucurie în ochii ei. Bunico, pe unde ți-ai lăsat tu ochii azi? Pe drum? Lioara râse apoi subțire și cristalin.

– Unde-i Lioara mea? Tudora, ai văzut cumva pe Lioara?, sfârși întrebarea cu o panică distrată. Parcă râdea.

– Bunico, aici sunt. Tudora nu-i aici. Ce tot îndrugi? Sunt Lioara. Am luat zece. Nu-ți pasă? Nu zici nimic?

Ochii i-au plecat atunci de pe tărâm uitat și s-au trezit pentru încă puțină vreme aici, lângă Lioara. Citea acum pe chipul fetei același zâmbet șters amestecat cu întristare. A înțeles că-i printre ultimele dăți când mai pricepe urme de ce-i în jurul ei. Avea curând să își adoarmă amintirile în pat întunecat, din care nu avea vreodată să se mai scoale. Era mai rău, limpede, din ce în ce mai rău. Nici să despăgubească ce nu a apucat să ia, nici să iubească nu mai avea să aibă deloc curând, foarte curând. Se agăță atunci de chipul Lioarei. El să-i rămână viu pentru tot restul ei de viață.

 

[Foto © David Galstvan]


Pentru că

free spirit_childPentru toate-ntrebările la care n-am mai știut răspunsuri,

Pentru toate căutările oarbe în mine

În care ghiceam mașinal dâre de sensuri

Iartă-mă, copilul meu.

Pentru clipe prăfos irosite cu timp dat în lături,

Pentru iluzii de alte ispite numite fals însemnate,

Care mi te-au ținut preț și de-un scâncet departe,

Mai iartă-mă o dată, copilul meu.

 

Nimic nu răscumpără căutari de iubire din brațele tale,

Pe toate-nmiit ți le-am dăruit și nu-s îndeajuns

Ca să oprească în loc vreme în care tu uiți de copilul din tine.

Cu pas apăsat flămând calci prin lume și crești,

Te umpli cu tot și de toate și-ncepi să refuzi orice cordon care te vrea

Încă-n duh drag, departe de lumi și senine și întunecate la fel.

 

Pentru că nu e căuș care să țină inimă care se-mprăștie fără odihnă,

Pentru că nu-i vreme de-o viață să-ți dăruiesc de toate cu vârf

M-aș naște iar și-în altă viață, sau nouă

Să am vreme de leagăn, de joc și de joacă, de dezmierdare,

Să n-ai ce să ierți, copilul meu.

 

[Foto via Troels Bundgaard Lassen]

 

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.