Tag Archives: copil

Pentru că

free spirit_childPentru toate-ntrebările la care n-am mai știut răspunsuri,

Pentru toate căutările oarbe în mine

În care ghiceam mașinal dâre de sensuri

Iartă-mă, copilul meu.

Pentru clipe prăfos irosite cu timp dat în lături,

Pentru iluzii de alte ispite numite fals însemnate,

Care mi te-au ținut preț și de-un scâncet departe,

Mai iartă-mă o dată, copilul meu.

 

Nimic nu răscumpără căutari de iubire din brațele tale,

Pe toate-nmiit ți le-am dăruit și nu-s îndeajuns

Ca să oprească în loc vreme în care tu uiți de copilul din tine.

Cu pas apăsat flămând calci prin lume și crești,

Te umpli cu tot și de toate și-ncepi să refuzi orice cordon care te vrea

Încă-n duh drag, departe de lumi și senine și întunecate la fel.

 

Pentru că nu e căuș care să țină inimă care se-mprăștie fără odihnă,

Pentru că nu-i vreme de-o viață să-ți dăruiesc de toate cu vârf

M-aș naște iar și-în altă viață, sau nouă

Să am vreme de leagăn, de joc și de joacă, de dezmierdare,

Să n-ai ce să ierți, copilul meu.

 

[Foto via Troels Bundgaard Lassen]

 

 


Mira

mira

– Nu știu ce să zic, e un pic cam slăbănoagă. Știti ceva despre ea? Mai mult, adică. Părinți, nimic? Păr încâlcit, nu-mi dau seama, privire cam sălbatică. Cum se poartă fețița asta? Își face prieteni…se joacă? Cum e? Și ce știți despre ea? Vorbește?

– Mă scuzați, o cheamă Mira. Are un nume, nu e a nimănui. Rosti încurcat Iarina, îngrijitoarea copiilor uitați, a celor fără urmă.

– Păi, cum nu e a nimănui? Că nu știți nimic despre ea. Pricep că a fost abandonată acum cinci ani. Ea sigur, n-are cum să-și amintească ceva, dar n-ați făcut nimic să încercați să-i găsiți familia? Bărbatul îndesat, chel și nădușit pronunțase cuvintele repezit, cu coada ochiului către soția lui care ședea cu o poșetă neagră-n poală și ochii-n jos, supusă, mut.

– Damian. Părintele i-a dat numele lui, Mira Damian. Spuse calm Iarina. Avea abia vreo două luni și nu era înfășurată decât într-o pătură de lână aspră și înghesuită într-un coș împletit. Lângă ea, ciudat, un pristolnic. Noi nu ne-am priceput de ce. Și-n jurul gâtului o zgărdană cu roșu, negru și alb. Mira scria pe dosul ei. A fost lăsată-n zori, în pridvorul bisericii din deal, a părintelui Nichifor Damian. Cum el e bâtrân și nu mai poate îngriji de multe, a adus-o la noi. Nu-s mulți copii care-și găsesc cămin, pentru că nu-s mulți părinți care să-i vrea.

– Mda, nu știu ce să zicem, mai revenim și altă dată. Dar poate vedem și altceva. Mda, mulțumim.

– Ziua bună!, stinse Iarina cele două vorbe cu ochii pe jumătate închiși de oboseala în care o aduceau părinți de felul ăsta veniți aici, de parcă-s copii puși la mezat. Au dinți, păr îngrijit, sunt bine sănătoși, sălbatici sau normali? De întrebări de felul ăsta Iarina se sleise ani la rând. Se supunea calvarului pentru că n-avea încotro, nu ea conducea căminul ăsta schiop, în care aducea cum putea ea și cum se pricepea, copii fără de urmă la vârste mărișoare și pe picioare cât de cât. Apoi, urmau vizite seci de la părinți sau oameni care-și doreau să fie așa, și cercetau îndeaproape lucruri neînsemnate. Iarina știa că le e frică. Cine n-a privit îndelung un copil orfan în ochi, apăi n-a știut să se prăbușească în lumea lui și-abia apoi să-l cheme acasă, în lume cu iubire părintească. Așa-i ghicea pe toți de nu mai avea nici urmă de răbdare să le îndure tot soiul de-ntrebări neghioabe.

Mira vorbea numai cu ea și cu părintele Nichifor. Ei doar știau că Mira lor e-un prunc-miracol. Mira avea atunci demult să moară, doar o găsiseră lângă un pristolnic pregătită, și mai mult moartă decât vie. Mira li s-a agățat de viața lor cum a putut. De-a ei, a Iarinei, din care ea i-a dat cu asupră de măsură, și de-a părintelui Nichifor care s-a revoltat în felul lui, chemând toți sfinții și arhanghelii să-i zică lui pe șleau: de ce?

Și Mira le zicea în fiecare seară șopțit povești, dar cel mai mult iubea să le aștearnă pe cea în care ea se fermeca pe loc și c-un creion subțire se preschimba îndată în Mira născută și vrută în brațe de mamă și de tată. Și-acolo șă-și trăiască așa viață purtată.

[Foto © Shaun Tan]


Emil

the stroryteller or boy on edge

Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Ah, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă și și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ține capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simti ori calde ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că de fiecare dată când pleacă, lipește bucăți din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă.

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul lunii, nu mai înțeleg nimic. Are noduri încâlcite în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înțeleg dacă baiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Nu ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colț, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearceaf. Asta mă cam întristează pentru că eu nu pot să câștig. Bine, că Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate.

Cu mama nu mă mai înțeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea, cu care plânge până știu eu că-și usucă ochii pentru că știe că mor de-aici și mă duc sus lângă lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea care râde așa… schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș demult. Am nouă ani și am înțeles eu cum stă treaba cu viața. Doar că eu cred că părinții nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip să mă-nțeleg. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu pricepe că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt baiat mare. Pe-aici lumea tot uită. Am priceput. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în pântec. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Îți mulțumesc mult, Moșule. Emil.

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului negreșit.

[Foto © Michael Vincent Manalo]


Lună cu miere din soare

la cules de soare        Printr-un colț pe jumătate aburit, iar pe jumătate înghețat al geamului, îi căzură ochii pe o cruce mare de lemn, cum nu mai văzuse niciodată. Cu nasul lipit de geam, se străduia să topească fulgii încăpățânați de pe partea cealaltă, trăgând nădejde că va vedea mai bine. Seara se lăsa cu ceață neagră, iar luna își făcuse de treabă prin altă parte, de nu sosise încă. Când tatăl ei a săltat crucea din căruță și a sprijinit-o de roata ei, ghicea câteva litere în vâful ei. Mari, ascuțite și reci, dar depărtarea umplea prea mult gol între ea și cruce și nu deslușea decât un fel de I urmat parcă de un N, iar mai departe nu era sigură. B sau R? Ultima literă nu era limpede deloc, iar tatăl ei, al cărui chip părea mai rece decât gheața de pe geam, ridicase iute crucea, așa că s-au încețoșat și mai tare toate, și forme și litere împreună.

………………………………………

– Bunicule, de ce-i luna agățată?, întreba cu ochi curioși.

– Oamenii o țin acolo, fata moșului, răspundea bunicul cu voce adâncă.

– Păi, cum așa bunicule, că noi n-avem mâini pînă la cer?

– Cu credință, ghemule de om. Cum crezi tu, fătucă, ar mai lumina luna noaptea, dacă oamenii n-ar crede-n ea, înainte de dinainte să-și arunce ochii pe cer?

– Și de unde are ea lumină, bunicule?

– He, hee… zic bătrâni mai bătrâni decât mine și decât s-or pomenit vreodată, că demult de tot, când Soarele și Luna locuiau dimpreună, toate florile și stelele își găseau de trai fericite și fără de necaz. Dar când Duhul Nopții, înciudat că el nu putea hălădui decât noaptea, că fusese blestemat de Fiica Zorilor să umble doar așa, s-a pus pe suflat vânt rece și întunecat până s-au căscat văile de s-au despreunat ziua cu noaptea. Ca să nu fure sufletele când se înalță la cer și să le ducă-n bezna oarbă, Fiica Zorilor n-a lăsat să se facă prăpăd și s-a tocmit cu Duhul Nopții să lase luna luminoasă cu miere din soare stropită. Așa că, fata taichii, de-atunci și pân-acuș la poalele lunii, îngeri culeg miere din soare și toarnă de se-aprinde luna seară de seară.

………………………………………

        Nările topiseră acum un petic mai mare din geamul înghețat, atât cât să vadă și ce era scris sub literele ciudate… INRI… și imediat dedesubt numele bunicului.

        S-a dat un pas înapoi, apoi s-a îndreptat către cămară să caute borcanul cel mai mare. L-a găsit plin cu nuci, pe care le-a vărsat într-un coș de nuiele. Și-a pus apoi bundiță de lână cu fir roșu și alb la piept, și-a înfășurat basmaua pe cap mai bine, și-a încălțat opincile făcute de bunicul și s-a așezat în prag. Nu s-a înduplecat defel la rugămințile tatălui de a intra în casă, ci s-a pus pe așteptat zorii cu soare proaspăt care să-i umple borcanul cel mare. La noapte avea să se ducă la poalele lunii.

[Sursă foto]


De ce?

IMG_0461– Mami, cum se face că eu sunt singurul care te iubește cel mai mult pe lumea asta?

Cu mâna îndoită sub cap, întinsă lângă puiul de om, Mama își înghiți respirația într-un nod cu gustul cel mai dulce, pe care l-ar fi lăsat s-o sufoce. Își căuta o silabă pe care să o așeze în continuarea altei silabe și cu ele legate să formeze un cuvânt închegat cu care să-și spună dragul de ființa ghemuită în căușul trupului ei.

– Mami, mi-e dor de când eram eu foarte mic, încât încăpeam înăuntrul tău, pentru că dinăuntru te iubeam mereu, nu ca acum, când tu pleci de lângă mine din când în când. Ia-mă din nou înăuntru. Poți, Mami? Hai!

Și-a întins o mână peste părul auriu și i-a mângâiat sufletul. I l-ar fi ținut așa îmbrăcat în palmele ei, ca pelerină împotriva ploilor care macină acoperișuri de lumi vrăjite și scorojesc în timp, dacă le lași simplu nevegheate. Pleoapele copilului dezveleau ochi goi de prihană.

– Mami, vreau să-mi fac o haină în care tu ești căptușeala, ca să mă ții tot timpul în brațe. Și tu vrei asta, nu-i așa?

Și-a oprit ochii să se verse în dor. Cu respiratia șoptită, a desenat în aer un contur văzut numai de ea și de el, care să-i țină de drag căutat acum sau când o crește om. Și și-a lăsat iubirea să-i fie far pe viața puiului de om, cât i-o fi lui de lungă.

– Mami, să știi că nu sunt trist. Când mi-o fi dor de tine, deschid poveștile în care m-ai strecurat cu zmei și prinți și feți-frumoși voinici. Ți le voi spune eu atunci, cu ochii-n sus, spre norii care-mbracă luna. Tu doar s-asculți cu suflet-pâlnie te rog, și drag. Atât.

[Preambul la un gând brut de a scrie un basm. Cândva.]


Copilul rătăcit în suflet

magic

 

Nu ningea. Nu lumina luna pe cer. Nu era nici un praf de stele presărat peste case, acoperișuri sau garduri. Nu zburau sănii trase de reni îmbrăcați în straie roșii, neapărat fermecati și care vorbeau o limbă înțeleasă numai de Moși din cărți cu povești. În casă, lumină caldă, miros de cozonac. Era în Ajun.

Cu mâinile sprjinite de bărbie, pe pervazul ferestrei, băiatul se străduia să privească prin geamul aburit afară, unde auzise, tot în povesti, că Moșul lăsa în urmă lui plapumă vrăjită de stele care se-nghesuie să crească straturi groase de zapadă. Colțurile buzelor îi trageau în jos obrajii, necăjit că între timp crescuse suficient de mare cât să mai încapă în ochii lui vraja Moșului, totuși prea mic să înțeleagă de ce nu-i intră lumea de vis prin geam în casă. Să-l copleșească așa cu totul și să-i confiște lumea lui de frici.

Ca să-și ademenească el norocul (cu un strop de suflet spera că vraja poate veni nedibuită încă) s-a pus pe scris scrisoare Moșului. În mintea lui și-a zis ca n-o strica o vorbă, două pe o foaie. Că, dac-o fi să fie, atunci l-o-nduioșa pe Moș să vină să-i presare praf de vindecare pe frica lui cea mai și cea mai mare: să nu mai creadă-n vis. Și-a scris: Tu, Moșule, să știi așa, că eu te rog când vii să nu îmi dai nimic, ci să îmi iei. Să vii să-mi iei în sacul tău de ce mă tem eu cel mai tare. Nu vreau să cresc, să fugă așa, pe unde-o vrea, visul în care eu fac să fie lumile cum vreau. Nu vreau să fugă ceva ce mie-mi place mult. Că nu voi ști pe unde s-o rătăci, mi-e frică, vezi. Dacă eu cresc, păi atunci uit. Și nu voi ști să chem înapoi puterea mea de-a face vrăji. În lumea mea de-acum pomii sunt vii, luna-i de turtă dulce, iar oamenii dansează pe patine noapte și zi. Tu, dacă vrei să-mi dai ceva în dar, vino și ia-mi în sacul tău frica mai bine. Du-o departe și-n drumul tău, ia-o și de la alți copii care nu vor să crească mari curând.

A adormit cu capul pe mâna îndoită, lipit cu fruntea de geamul străveziu. Când s-a trezit, peste cam douăzeci de ani, ningea mereu, cu lună magică pe cer, cu praf de stele peste case, iar renii îmbracați în straie roșii furau în fiecare Ajun, în sacii lui Moș Crăciun, frici de copii cum că vor crește mari și-si vor uita copilul rătăcit în suflet.


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.