Tag Archives: copilarie

Cer de aur peste noapte

cer de aur peste noapte

Una dintre sandale îi rămăsese agățată de un cui ruginit pe care bunicul nu-l bătuse bine. Stătea cu piciorul drept ridicat cu o treaptă mai sus pe scara de lemn, iar cu cel stâng atârnat încă. Nu era convinsă că-i era teamă să nu-și rupă de tot cureaua sandalei, ori îi era pur și simplu frică să urce. Se visase de multe ori sus în podul taininc. De-acolo auzea în serile de vară triluri de păsări, cum nu mai auzise în niciun crâng. Bunicul n-o lăsa, spunându-i că podeaua e prea veche și putredă și se poate frânge oricând sub ea. Iar ei i se părea că până atunci prea fusese cu ascultare, așa că, acum cât bunicul își pregătea plugul în spatele grădinii, putea să urce nestingherită.

Greu își ținea răbdarea în frâu, când știa că de-acolo se aud vara păsări cu pene de mătase, cum le zicea bunica, iar dimineața soarele se strecura printr-o gaură prin țiglele acoperișului și cădea drept pe fuiorul cu care torcea bunica lână, pe când ea era un cocoloș cu ochi. Atunci abia dacă deslușea printre amintiri tulburi chipul bunicii. Era o minge de lumină amestecată cu miros de fân și lapte dulce, nu un chip de om. Așa era bunica. Ica își amintea însă mai limpede chipul de pe care se ștersese amintirea oricărui zâmbet, cel al bunicului. După ce s-a stins bunica, Ica a rămas doar cu înfățișarea lui întipărită în minte, goală și amorțită. Ica crezuse că plecase și bunicul, pentru că omul care îl locuia acum pe el nu avea decât numele lui. Sufletul îi plecase odată cu bunica. Atunci a priceput că bunica plecase cu două suflete dincolo, sus. Așa că trebuia să urce.

Știa sigur că Pasărea cu pene de mătase nu era povestea bunicii, deși cu vorba lină a ei, Ica era încredințată că toate poveștile fuseseră izvodite de bunica. Nimeni nu mai șoptea povești așa de tâlcuite ca ea. Așa că, de bună seamă, și Pasărea cu pene de mătase trebuie că venea de-și făcea cuib primăvara în podul unde pasul ei nu era îngăduit, chemată tot de bunica.

Pe când bunica respira cumpătat să nu grăbească în mod nechibzuit sfârșitul, șoptea slab Icăi să urce în pod, dar nu înainte de ziua care se-mpreună cu noaptea, căci pasărea n-ar fi venit mai devreme. Atunci, spunea bunica, vine Pasărea cu pene de mătase și cântă numai pentru urechi care știu să asculte. Atunci putea s-o mai vadă o dată, pe ea, pe bunica.

Cu piciorul drept bine înfipt acum pe ultima treaptă, Ica făcu să dispară sforile nevăzute de frică ce îi țineau cureaua sandalei proptită și zvâcni înainte. Acolo, în podul ținut mult timp departe, avea să reverse cer de aur peste noapte. Era vremea din an în care ziua se-mpreuna cu noaptea, iar păsări cu pene de mătase zboară cu suflete odihnite spre tărâmuri de oameni neghicite.

[Sursă foto – Illustratosphere]


Emil

the stroryteller or boy on edge

Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Ah, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă și și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ține capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simti ori calde ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că de fiecare dată când pleacă, lipește bucăți din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă.

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul lunii, nu mai înțeleg nimic. Are noduri încâlcite în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înțeleg dacă baiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Nu ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colț, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearceaf. Asta mă cam întristează pentru că eu nu pot să câștig. Bine, că Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate.

Cu mama nu mă mai înțeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea, cu care plânge până știu eu că-și usucă ochii pentru că știe că mor de-aici și mă duc sus lângă lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea care râde așa… schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș demult. Am nouă ani și am înțeles eu cum stă treaba cu viața. Doar că eu cred că părinții nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip să mă-nțeleg. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu pricepe că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt baiat mare. Pe-aici lumea tot uită. Am priceput. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în pântec. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Îți mulțumesc mult, Moșule. Emil.

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului negreșit.

[Foto © Michael Vincent Manalo]


De ce?

IMG_0461– Mami, cum se face că eu sunt singurul care te iubește cel mai mult pe lumea asta?

Cu mâna îndoită sub cap, întinsă lângă puiul de om, Mama își înghiți respirația într-un nod cu gustul cel mai dulce, pe care l-ar fi lăsat s-o sufoce. Își căuta o silabă pe care să o așeze în continuarea altei silabe și cu ele legate să formeze un cuvânt închegat cu care să-și spună dragul de ființa ghemuită în căușul trupului ei.

– Mami, mi-e dor de când eram eu foarte mic, încât încăpeam înăuntrul tău, pentru că dinăuntru te iubeam mereu, nu ca acum, când tu pleci de lângă mine din când în când. Ia-mă din nou înăuntru. Poți, Mami? Hai!

Și-a întins o mână peste părul auriu și i-a mângâiat sufletul. I l-ar fi ținut așa îmbrăcat în palmele ei, ca pelerină împotriva ploilor care macină acoperișuri de lumi vrăjite și scorojesc în timp, dacă le lași simplu nevegheate. Pleoapele copilului dezveleau ochi goi de prihană.

– Mami, vreau să-mi fac o haină în care tu ești căptușeala, ca să mă ții tot timpul în brațe. Și tu vrei asta, nu-i așa?

Și-a oprit ochii să se verse în dor. Cu respiratia șoptită, a desenat în aer un contur văzut numai de ea și de el, care să-i țină de drag căutat acum sau când o crește om. Și și-a lăsat iubirea să-i fie far pe viața puiului de om, cât i-o fi lui de lungă.

– Mami, să știi că nu sunt trist. Când mi-o fi dor de tine, deschid poveștile în care m-ai strecurat cu zmei și prinți și feți-frumoși voinici. Ți le voi spune eu atunci, cu ochii-n sus, spre norii care-mbracă luna. Tu doar s-asculți cu suflet-pâlnie te rog, și drag. Atât.

[Preambul la un gând brut de a scrie un basm. Cândva.]


Copilul rătăcit în suflet

magic

 

Nu ningea. Nu lumina luna pe cer. Nu era nici un praf de stele presărat peste case, acoperișuri sau garduri. Nu zburau sănii trase de reni îmbrăcați în straie roșii, neapărat fermecati și care vorbeau o limbă înțeleasă numai de Moși din cărți cu povești. În casă, lumină caldă, miros de cozonac. Era în Ajun.

Cu mâinile sprjinite de bărbie, pe pervazul ferestrei, băiatul se străduia să privească prin geamul aburit afară, unde auzise, tot în povesti, că Moșul lăsa în urmă lui plapumă vrăjită de stele care se-nghesuie să crească straturi groase de zapadă. Colțurile buzelor îi trageau în jos obrajii, necăjit că între timp crescuse suficient de mare cât să mai încapă în ochii lui vraja Moșului, totuși prea mic să înțeleagă de ce nu-i intră lumea de vis prin geam în casă. Să-l copleșească așa cu totul și să-i confiște lumea lui de frici.

Ca să-și ademenească el norocul (cu un strop de suflet spera că vraja poate veni nedibuită încă) s-a pus pe scris scrisoare Moșului. În mintea lui și-a zis ca n-o strica o vorbă, două pe o foaie. Că, dac-o fi să fie, atunci l-o-nduioșa pe Moș să vină să-i presare praf de vindecare pe frica lui cea mai și cea mai mare: să nu mai creadă-n vis. Și-a scris: Tu, Moșule, să știi așa, că eu te rog când vii să nu îmi dai nimic, ci să îmi iei. Să vii să-mi iei în sacul tău de ce mă tem eu cel mai tare. Nu vreau să cresc, să fugă așa, pe unde-o vrea, visul în care eu fac să fie lumile cum vreau. Nu vreau să fugă ceva ce mie-mi place mult. Că nu voi ști pe unde s-o rătăci, mi-e frică, vezi. Dacă eu cresc, păi atunci uit. Și nu voi ști să chem înapoi puterea mea de-a face vrăji. În lumea mea de-acum pomii sunt vii, luna-i de turtă dulce, iar oamenii dansează pe patine noapte și zi. Tu, dacă vrei să-mi dai ceva în dar, vino și ia-mi în sacul tău frica mai bine. Du-o departe și-n drumul tău, ia-o și de la alți copii care nu vor să crească mari curând.

A adormit cu capul pe mâna îndoită, lipit cu fruntea de geamul străveziu. Când s-a trezit, peste cam douăzeci de ani, ningea mereu, cu lună magică pe cer, cu praf de stele peste case, iar renii îmbracați în straie roșii furau în fiecare Ajun, în sacii lui Moș Crăciun, frici de copii cum că vor crește mari și-si vor uita copilul rătăcit în suflet.


Bunica cu maramă neagră

bătrână

Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.