Tag Archives: descantec

Șezătoarea

femei-torcand

Am intrat în odaia străpunsă de-un fir rătăcit de lumină, pe neștiute. Am apăsat slab ivărul care a descleștat zăvorul și-am intrat. Sub tălpi zăpada geruită gemea. Aș fi vrut să calc în văzduh, numai să nu se audă scrâșnetul sub mine. Nu-mi era dat să intru acolo, dar mă ajutase Leonica să mă strecor. Zicea că să las babele să zică ce-or vrea. Știu eu mai bine ce-i de făcut să se dreagă mirăturile și să rupă fermecăturile.

M-am șters de peretele aspru până ce-am dat de-un stârciog. Acolo m-am așezat trăgând nădejde că nu m-or văzut babele când am intrat. Așa-mi zisese Leonica: tu, când te-i furișa acolo, buzele să ți se lipească, iar din tine să nu vază ni’ic, auzi, tu, băiete? Că neam de bărbat n-are voie să intre să spurce dezlegarea. Tu, băiețandru cum ești, ăi avea voie, că io-s a bătrână și știu. Apăi, mai bine decât toate cotoroanțele, știu că-i nevoie de viță tânără. Zic eu să te duci, apăi, te du. Las’ că-i vorbi eu cu Eftimița și-oi potoli-o, dacă s-o stropși la mine.

Mă trezii dus încoace și-n colo și nu știam de ce. Leonica mă trimitea sus, la casa lui Moș Tudose că, zice, acolo s-or duce toate babele-ursitoarele și-or scăpa pe Niculăiță al Tudorei. Cum pe fața Leonicăi nu rămăsese loc de zis ceva, eu, care oricum nu cutezam să răsuflu prea tare de frică să nu m-audă, așa era de neînduplecată Leonica, am tăcut mâlc, mi-am înșfăcat repede cojocul și-am pornit spre Moș Tudose. Toată lumea zicea așa, dar Moș Tudose nu mai era demult. Îi rămăsese casa, în care s-aduna toată lumea și care era în mijlocul satului spre răsărit. De-a dreapta casei, la cateva ulițe mai încolo se sumețea către cer turla bisericii cu o cupolă argintie de-mi lua ochii când o mângâia soarele. De-a stânga, după fântână se-nșirau case până la poalele munților.

De jos, așezat pe scăunelul de lemn, abia zăream chipurile femeilor. Niciuna nu-și ridicase privirea când intrasem, semn că scăpasem nebăgat în seamă. M-am mai liniștit oleacă. M-am afundat și mai mult în întunericul în care mă simțeam la adăpost. Când mi s-a liniștit suflul cât să nu mi-l audă nimeni, am întins un pic gâtul să văd ce-i prin jur. În jurul vetrei erau adunate toate femeile din sat. Vedeam pe-a Tudorei cu chipul ca varul, apoi înfirate pe lângă ea, mai întâi toate văduvele, urmate de toate femeile măritate, iar abia la urmă, cele mai tinere. Toate aveau capul acoperit de broboade. Bătrânele cu șirinci întunecate. A-le mai tinere cu unele mai înflorate. În ungherul de-a dreapta vetrei toate ședeau mai îngrămădite. Nu pricepeam de ce. Toate țineau bine vârtelnițele și răsuceau fuioarele aproape în același ritm. Dacă se oprea una să mai scarmene un pic caierul, toate se opreau, făceau la fel și porneau iar.

Numai vatra dădea lumină în încăpere. Și totuși, de unde ședeam eu, vedeam cum lumina părea să cadă pe locul unde ședeau femeile mai înghesuite. Dar nu zăream nimic în spatele lor. Mi-era frică să-mi schimb locul ca să văd mai bine. M-am înfundat mai bine în scaun. Tăceam și ascultam.

Din când în când mai rostea câte o cimilitură vreuna, urmată fără pauză de alta care zicea câte o snoavă. Printre ele însă băgai de seamă că se auzea un zumzet. Păreau tot vorbe rostite, dar nu le pricepeam sensul, nici nu le auzeam răspicat ca pe celelalte. Frânturile astea deveneau din ce în ce mai dese și odată cu ele sporea și freamătul femeilor, care crescu, crescu până ce înlocui de tot toate rostirile de până atunci. Când murmurul prinse de se-nălță mai cu foc, am băgat de seamă că-și întorceau capetele către locul unde ele ședeau mai înghesuit, până când ușor se dădură la o parte și lăsară să cadă căldura vetrei pe-o luică mică în care era înfășurat Niculăiță al Tudorei. Mi-am îndreptat privirile către ea pe dată. Chipul îi era acum ca focul din vatră. Ochii îi sclipeau de luminau odaia dimpreună cu focul. Femeile întețiră descântătura. Urechile mi se ciuliseră într-atât că păreau că-mi părăsesc capul și mi se lipesc de buzele femeilor… unde popă nu toacă, unde câne nu latră, și lasă pe Niculiță curat, și zile să aibă, și boală să piară, cu foc să se ardă, în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face, și tânăr mi-l duce, ca Toma mi-l face să crească… să …fie de leac…să…

Când mi-am auzit numele am tresărit de mai să crape picioarele stârciogului pe care ședeam. Nicio clipire pe chipul femeilor, care continuară.

…în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face…

Bietul Niculiță, acum pricepui. Babele ziceau că are blestem de neam și că Tudora, maică-sa, singură nu poate să-l desfacă. Se tot foiau de o săptămână de când se născuse, pe lângă el, că avea fierbințeli, dar că nu dregeau nimic doar cu sare amară și scoarță de salcie. Îmi zisese mie Leonica că-i nevoie de neam de bărbat cu porodiță lungă și sănătoasă și-i picară ochii pe mine. Pe loc nu-mi zisese nimic. Apoi, am auzit-o murmurând mai mult în barbă. Toma, băiet frumos, ai tăi trăiesc de nu-i mai cheamă Dumnezeu. Fir de om sănătos care să-nchege râvnele și să-noade fermecăturile ne trebuie nouă. Apăi tu ăi fi cel ce scapă pe Niculiță. Du-te de-i dă suflu, băiete. Asta ți-i soarta. N-am mai auzit nimic apoi, până ce m-o trimis în seara cu stele de foc și ger mut și surd la casa lui Moș Tudose.

 

[Foto © Kurt Hielscher]


Șoiman drag și Sânzioană

Sanzioana

Sânzioana: Mi-s făcută Sânzioană, născută din ceruri sfinte, leac să dea, doruri alinte. Vârtej mă răsuce, sus-sus mă tot duce, ochii îmi văd și n-ar crede ce duh, hram ne poartă, ce drag, ce mirare? Ce-i gol și se umple? Ce-și cere-alinare? Tânjire-i pe-acolo, și drag de trăit. Și mintea mi-i sfredel și vrea să priceapă, dar cum îi cu visul, și cum e cu dorul? Zici bine, mă iartă, m-am înflăcărat. Oi pune cenușă pe focul stârnit, de vrerea-ți mi-o cere. Oi sta cumpătat. Să fug să m-ascund? Să tac necurmat?

Șoiman: Degrab’ m-am întors și îți zic: Ioană-ți rămân doară ție, în glas, în făptură, în orișice pas. Ioană, tu cheamă-mă, ș-am să îți vin, să-ți ies doar în cale, cu har și cu plin. Rămâne-mi Ioană doar nume cu tine, în el drag comoară de suflet, de cânt ce mai vine… Haide, povești să-mpletim, cunună sub lună să fim, a-tale-or fi toate, Ioană pe ele pecete-i. Nu de-alte-urechi, guri flămânde fi-vor grăite și coapte, ci iscusit frământate și-n noapte, de spiritul cheamă și cere, de versu-i cu dor și cu vrere.

Sânzioana: Nici eu nu știu, Doamne, cu știre, pe vers cine-a pus stăpânire. Mi-i muza febrilă, iar mâna cuminte, docilă și scrie, și curge cu miere în vrie. Mi-e frică s-o las să nu fugă, că umbre de vis, vers și vrajă, simțit-am-n-alt trai, iar nu ăsta, de-mi pune covor bun de rai.

Șoiman: Versul tău meșteșugit, cu al meu bun împletit, nuntă-n cer făcut-au iute, nu-i om, piatră să le mute. Raiul e al lor, nu plec, bun nectar încă să-nec, am de trebuință. Ce drag mi-i, ce bine! Tu drumul să nu dai. Îmi vine pe dat să-ți răspund la misivă, dar mă las vreme de-un pic în derivă, de îmbătare de vorbe cu har, care nu-i dubiu ca pun pe jar, obraz roș jucăuș de Ioană, de cumințit doar-n altar, în naos, ori strană.

Sânzioana: E răsfăț de Sânzioană, capul limpede nu-ți bate, ci leagă mai bine liană cu vers ce razbate. Mi-s poveștile-aburinde, pernă moale au nevoie c-altfel iată foc ce-aprinde. Hai ș-om pune rumeguș, cremene și iască arcuș, să ne cânte-n zori de zi, foc s-ațâțe iar de vii. Ș-acum să ne strecurăm agale, pe sub vise iar la vale…noapte bună?

Șoiman: Haide lasă-te în noapte, oi aluneca în șoapte, brațe te vor legăna, vise îți vor îngâna…noapteee buuunăă…

Sânzioana: Cu soarele-n sus, de-o suliță pus, ba pitit sub nori, ba ascuns în ceață, își uită deja bună dimineață și-și cere cu drag și dor presărat, și cântec și vers și surâs vinovat. Să priceapă ea, de-i e clară mintea, viața că te cere, vremea să ți-o fure și că slobod fi-vei doar la asfințit? Căci cuminte, eu promit a fi, dară grea tânjire mie îmi va fi. Fără îndoială, fi-va-mi așteptarea dulce, nu amară. Du-te că te cheamă, când te-ntorci grăbit, pune-o șoaptă-n poartă și un ciocănit. Ușa-ți voi deschide către lumi silfide. Ușă neatinsă de vreun ciocănit, șoaptă ne-adusă de vreun vânt vestit, ochi tânjiți în zarea goală, flori de lacrimi șad în poală. Fie-ți calea-ntinsă, cu falcăr-aprinsă, drag de nimenea, graba te cuprinde către ușa mea. Asta nu e dară decât biată punte, între glas din urmă ce l-am auzit, urcă sus în el, de-ți seamăn-a luntre sau uită de el.

Șoiman: Cum oare uitate-aș dară? Îmi întind răbdarea cât un cocoloș… Făcură sus salturi de lumină ambră, pe aripi de lung-așteptare, cu inima pungă, cu vremea prelungă, nimic nu-și găsea loc și stare. Versu-ți era fermecat, vorba-ți aurită, cum de n-oi pleca urechea la susur de vrere dorită? Ce să pricep eu din asta? Că dor se pieri pe fereastră? Sprintenă arcadă peste orice nor, era să ma sfâșiu de atâta dor! Și de-atunci încoa’ viața mă chema, trag nadejde chioară… nu te-oi supara, daca ăst ficior smintit, vine iar să cânte-n strună… dupa asfințit. Sânzioană… dor iubit. Ce-i dorul, tu, Sânzioană? E strop de pelină sau chip de lumină? E vânt buclucaș sau suflet trufaș? Cum să piară?! E-aci… și mă ține… of, drag Sânzioană…

Sânzioana: Mustrare-așa dulce, ce pune pe frământare cruce…mai vino-mi…mă-nfrupt… mă furară și locuri și vise, mă furară povești.

Șoiman: Păi, locuri cu oameni-povești eu n-ascult?

Sânzioana: Păi ele-s făcute să vină la viață când muzele-or râde de mine paiață, cerneala din toc de mi-s-ofili, le-oi scoate din umbră și le-oi povesti. Ca mâine-i cea ziua și-ncet pic de nod mi se pune, ce gâtuie slab și apos, glasul sfios mi-l apune.

Șoiman: Așa… chiar mai mult, și la mine. Ce-oi spune?! Mă calc peste mine într-una și vorbe nu-mi vin… chiar niciuna…

Sânzioana: Zic să fim cu noi și în firea lumii, lasă griji departe, sunt temeri deșarte. Vino-mi, și nu zăbovi! Și vino-mi cu tine! Așa să îmi fii!

 

[Foto © Eric Geidl]

 


Când se cască cerurile

fairies

 

Mi-s născută Sânziană,

și sortit sa fiu Ioană,

când se cască cerurile,

de coboară duhurile,

să sar peste focuri,

să joc in vazduh,

cu părul cazând,

și goală și vie,

să umplu cu farmec,

să chiui,

să zburd.

Cu flori mă hrănesc,

cu apă mă zvânt,

sunt nimfă de lună,

fac soare cunună.

În palmă lumină,

cânt cântec duios,

urechea-ți aude pe mine,

cu versul vrăjit,

cu leac de-auzit.

Ce cântă în jur tu n-auzi,

ești orb și ești surd

și m-auzi doar pe mine.

Clopot răsună pe glezna nebună

și nu mă opresc până-n ziuă,

când rouă îți picur-n suflet cu vrajă.

Făgăduială-ți aduc că,

pe ziua mijită de mâine, vin iar.

Te duc, mi te duc dar în vis.

Cu dans și descânt,

cu-mpletitură de drag

de lumi fermecate

de doruri furate,

când încă pe dinăuntru

îmi cântă-răscântă vers copt,

vrajă vie pe muzică-n veche chilie

și noaptea-mi încântă.

Te du de-ți așteaptă zorii

să-ți îndure norii

să lase cer curat

cu soare picurat,

și caută și cheamă-mă iar.

[Foto ©  August Malstrom – Dancing fairies (detaliu) 1866]


Ioană cu înger în trup

angelIoană zăludă,

cu gură agudă,

cu ochi de zanfir,

cu păr de mătase,

vino, dansează-mi

cu joc de copil,

și cântă-mi

în șoaptă tiptil,

și vino, ursește-mi

cu grai de crăiasă

și ia-mă și du-mă acasă.

Ioană cu înger în trup,

cu aripi de nori,

cu piele de flori,

vino și toarnă apă vie

de leac să îmi fie,

vino și varsă apă ne-ncepută,

să știu viață neavută,

să-mi zici mie ce-o să vie,

fă-mi noaptea în zi,

fă-mi ziua-n lumină,

și vindecă-mi trup

și spală-n uitare

și naște-mă iar

și cheamă-mă dar

și ia-mă și du-mă acasă.

[Photo © Paula Allison]


Și-am plecat

Wintertraveller_SpencelayhȘi-am plecat

…să găsesc apă de rouă

să umplu desagă nouă

să bat lung din ușă-n ușă

să cânt of și dor și râvnă,

ca să-ți vin cu luna-n prag.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Și-am ajuns

…să umplu ulcior cu rouă,

să prind stele-n sac de iască,

în buchet să le-mpletesc

jurubițe să urzesc

farmece s-alunge

visele nu-mi frânge

ochii nu mi-i plânge,

curgă apă vie

prin vine, prin carne

prin oase, prin tâmple

să curețe rele

să scape de iele.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Deschide-ți fereastra

nalucă de fată,

dă drumul la poartă

și ia-mă cu tine și du-mă

cu râvnă departe.

Și calcă pe rouă

și bea apă vie

și-aleargă desculță,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

[Mulțumesc Jeanina Cirstoiu pentru inspirație 🙂 și din nou Mario Barangea pentru bobârnacul de a mă lua în serios cu basmele și ielele :)]

[Photo Charles Spencelayh – A Winter Traveller 1895, ulei pe pânză]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.