Tag Archives: Dumnezeu

Urlet mut

scari

 

A intrat într-o muțenie de-i țiuiau până și lui urechile de cum a aflat. A simțit că mai bine își îndeasă bine pe gât furia și și-o înnoadă strâns decât s-o împroaște în jurul lui. În fond, s-ar fi luptat cu el, așa că ce rost avea să se înarmeze absurd? Și-a întors fața de la ai lui (deși, nu mai erau ai lui, erau părinți de împrumut) și n-a mai vrut să audă. Și-a-ndesat valiza cu ce-a prins la mână, a luat primul tren și s-a dus. Nu și-a întors capul îndărăt, nu le-a spus unde pleacă, nu și-a vărsat furia în siaj. Doar a plecat.

Nouă ani a umblat pe unde l-a dus drumul. S-a lăsat trăit de viață din revoltă atrofiata. Se căznea să-și găseasca glasul cu care să-și urle ciuda, dar aluneca recidivant în resemnare. A trăit într-un bordel vreo doi ani, și-a amorțit mintea în băutură, și-a făcut adapost dintr-o rulotă părăsită camuflată de iederă,  în care își găsiseră culcuș două bufnițe, mute ca și el. Se aciua pe lânga alte grupuri schilodite sufletește cumva. Ca și el.

Apoi s-a facut călugăr. Îi venea să-și găsească o chilie într-un codru de să nu mai știe neam de om de el. Dar simțea că are nevoie totuși de reazem, așa că și-a amânat sihăstria, pentru când s-o face mai plin de putere. Îi lăsase pe ceilalți călugări să-i fie prin preajmă să-i țină capul drept și inima nezbârcită când i-o fi ciuda mai mare pe Dumnezeul care-l lăsase pustiit de mamă. Zece vieti dac-ar fi avut și nu simțea că ar fi priceput de ce. De ce pe el? Al treilea copil? De ce l-a părăsit pe el iar nu și pe ceilalti doi? Era el mai olog, mai chior, mai ciung? Să fi murit, ar fi-nțeles. Orfan ar fi trăit clar fericit. Dar să se scape așa de el ca de-un nimic mai de prisos?

S-a cufundat de-atunci în urlet mut. Îl căuta pe Dumnezeu.

[Foto © Andra Samson]


Bunica cu maramă neagră

bătrână

Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..