Tag Archives: iarna

Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.


Și-am plecat

Wintertraveller_SpencelayhȘi-am plecat

…să găsesc apă de rouă

să umplu desagă nouă

să bat lung din ușă-n ușă

să cânt of și dor și râvnă,

ca să-ți vin cu luna-n prag.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Și-am ajuns

…să umplu ulcior cu rouă,

să prind stele-n sac de iască,

în buchet să le-mpletesc

jurubițe să urzesc

farmece s-alunge

visele nu-mi frânge

ochii nu mi-i plânge,

curgă apă vie

prin vine, prin carne

prin oase, prin tâmple

să curețe rele

să scape de iele.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Deschide-ți fereastra

nalucă de fată,

dă drumul la poartă

și ia-mă cu tine și du-mă

cu râvnă departe.

Și calcă pe rouă

și bea apă vie

și-aleargă desculță,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

[Mulțumesc Jeanina Cirstoiu pentru inspirație 🙂 și din nou Mario Barangea pentru bobârnacul de a mă lua în serios cu basmele și ielele :)]

[Photo Charles Spencelayh – A Winter Traveller 1895, ulei pe pânză]


Copilul rătăcit în suflet

magic

 

Nu ningea. Nu lumina luna pe cer. Nu era nici un praf de stele presărat peste case, acoperișuri sau garduri. Nu zburau sănii trase de reni îmbrăcați în straie roșii, neapărat fermecati și care vorbeau o limbă înțeleasă numai de Moși din cărți cu povești. În casă, lumină caldă, miros de cozonac. Era în Ajun.

Cu mâinile sprjinite de bărbie, pe pervazul ferestrei, băiatul se străduia să privească prin geamul aburit afară, unde auzise, tot în povesti, că Moșul lăsa în urmă lui plapumă vrăjită de stele care se-nghesuie să crească straturi groase de zapadă. Colțurile buzelor îi trageau în jos obrajii, necăjit că între timp crescuse suficient de mare cât să mai încapă în ochii lui vraja Moșului, totuși prea mic să înțeleagă de ce nu-i intră lumea de vis prin geam în casă. Să-l copleșească așa cu totul și să-i confiște lumea lui de frici.

Ca să-și ademenească el norocul (cu un strop de suflet spera că vraja poate veni nedibuită încă) s-a pus pe scris scrisoare Moșului. În mintea lui și-a zis ca n-o strica o vorbă, două pe o foaie. Că, dac-o fi să fie, atunci l-o-nduioșa pe Moș să vină să-i presare praf de vindecare pe frica lui cea mai și cea mai mare: să nu mai creadă-n vis. Și-a scris: Tu, Moșule, să știi așa, că eu te rog când vii să nu îmi dai nimic, ci să îmi iei. Să vii să-mi iei în sacul tău de ce mă tem eu cel mai tare. Nu vreau să cresc, să fugă așa, pe unde-o vrea, visul în care eu fac să fie lumile cum vreau. Nu vreau să fugă ceva ce mie-mi place mult. Că nu voi ști pe unde s-o rătăci, mi-e frică, vezi. Dacă eu cresc, păi atunci uit. Și nu voi ști să chem înapoi puterea mea de-a face vrăji. În lumea mea de-acum pomii sunt vii, luna-i de turtă dulce, iar oamenii dansează pe patine noapte și zi. Tu, dacă vrei să-mi dai ceva în dar, vino și ia-mi în sacul tău frica mai bine. Du-o departe și-n drumul tău, ia-o și de la alți copii care nu vor să crească mari curând.

A adormit cu capul pe mâna îndoită, lipit cu fruntea de geamul străveziu. Când s-a trezit, peste cam douăzeci de ani, ningea mereu, cu lună magică pe cer, cu praf de stele peste case, iar renii îmbracați în straie roșii furau în fiecare Ajun, în sacii lui Moș Crăciun, frici de copii cum că vor crește mari și-si vor uita copilul rătăcit în suflet.


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.