Tag Archives: intuneric

Zăgazurile

water

Acolo jos în hăul negru, târa o urmă albă ca de aripi pe care o urcă apoi din ce în ce mai îndrăzneț până la buza ceștii. Sus se frângeau intr-o ciobitură.

– Hm, se vede că îngerul meu n-a apucat să se ridice până la cer.

Zâmbi, în timp ce începu să se joace cu vârful linguriței prin stratul gros de zaț depus pe fundul ceștii.

– Ia să văd ce iese, continuă. Mâna i se plimba cu repeziciune în timp ce dădea chip figurilor din ceașcă sau ștergea fără remușcare altele. Joaca de-a Dumnezeu o țintuia de scaun nepăsătoare de trecerea orelor. Buzele se țuguiau ca într-o șoaptă cu personajele pe care le crea, iar capul se lăsase ușor într-o parte. Ochii sclipeau înmuiați în fascinația cu care plămădea oameni din zaț, le croia șir de viață, apoi le ștergea destinele și refăcea alții și alții.

Închise ochii. Două bătăi scurte în ușă urmate de liniște, apoi un clinchet scurt făcut de coada linguriței pe marginea ceștii.

Ghicise gândul ce avea să vină. Ghicise vorbele pe care avea să le citească în scrisoarea adusă de poștaș. Închise ochii și se surprinse că le citi așa, cu ei închiși.

La capătul lor, cu ochii tot închiși, netezi toate umbrele sau urmele albe ori negre din ceașcă și puse lingurița alături. Trase aer în piept, apoi se cufundă înăuntru pe patul de liniște.

Deschise ochii și văzu întuneric. În spatele lui, umbrele albe și negre dansau mai viu ca niciodată, mai viu decât când le strunea sub vârful linguriței.

După cortina de lumină văzu că îngerul s-a înălțat până la cer și-a rupt zăgazurile. În mijlocul lacului ce rost e să ridici vreun stăvilar? Zâmbi. Lăsă apoi apa să curgă.

[Foto © Serge Raymond]


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Oglinda

light in the mirror

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.