Tag Archives: Janus

János

ianus 2.jpg

– Scutură-te și iuțește pasul odată!, îi răsună vocea-n cap ca un dangăt cutremurător de clopot. În sinea lui știa că n-avea cum să grăbească timpul altfel decât curgea, că doar el ținea frâiele lui.

– Iute! Iute, că se-nchid porțile!, îi vibră adânc în piept a doua oară același glas adânc, amestecat cu strigăte hârjonite și râsete. Le distingea pe-amândouă, cu toate că păreau că se topesc una-ntr-alta.

Își adună puterile și-și împinse picioarele înainte, deși noroiul îi îngloda gleznele, țintuindu-l locului. Pesemne, știmele puse pe glume îi aruncaseră ploaie groasă de cu-o seară înainte, anume să i se-ncleieze pașii și să-i facă drumul anevoios. Până la marginea codrului, la hotarul dintre Azi și Mâine trebuia să gonească în fiece an. Acele mari ale Vremii trebuiau răsucite la timp, pentru ca apoi să curgă totul lin, fără opreliști în ziua de mâine.  Știa că întrecerea devenea mai grea pe măsură ce anii treceau. Locul îi era râvnit. N-avea vârstă. Cheile Cerului îi ședeau dintotdeauna neclintite la brăcinar. Iar el se pomenise încă de la începuturile începuturilor că ține strâns pavăză veacurile și că numai în goana lui, la fiece lipire-ntre ani, stătea mersul vremii cel bun. Primise taină mare înainte de a deschide ochii pe lume, cu cheie-nvârtită să nu sufle vorbă celor ce pier muritori, dar că musai la-ntretăierea dintre ani s-alerge de la capătul pământului, cât era codrul de negru, și s-ajungă la poarta de Apus, care lega Răsăritul vremii de mâine cu fir lung neîntrerupt.

Ace de gheață îi înfierau aprins obrajii, iar viscolul mușca din carnea zdrelită de crengile uscate, semn că știmele erau în stare de orice, numai să-l oprească din drum și să pună stăpânire pe Cheile Cerului. De unde an de an știa drumul ca-n palmă, deși nu-i era lesne niciodată, acum ele-ntinseră lac înainte-i, înghețat numai cât să-l țină preț de-o clipă, altfel se crăpa sub el și-l amenința că-l înghite. Își ținu răsuflarea și-aproape zbură pe deasupra apei hulpave, iar când ajunse la mal se aruncă cu ultimele puteri către hotarul pe care abia-l întrezărea, căci începea să se lase perdea de beznă lăptoasă.

Genunchii i se-nmuiaseră de povara dusă, dar scânteia din inimă-i lumina drumul. Urcă treptele templului cu răsuflarea tăiată și întinse cheia cea mare către zăvor. Poarta se deschise topită. Pe soclu, Ceasul Vremii era neclintit. Își împinse trupul biciuit de ger și potrivi acele amândouă la miezul nopții și al zilei.

Răsuflă ușurat. Trupul îi renăscu. Își întoarse chipul către înapoi. Era liniște așezată. Cu celălalt privea înainte. Era multă nădejde și undeva departe se zăreau câteva licăriri de lumină.

 

[Foto: Janus – gravură, Amsterdam 1698, Jacobus Harrewyn]

 


sunaJ | Janus

janus

 

Pleoapele împingeau din răsputeri să convingă ochii să se deschidă. Nici un efect. Se încăpățânau să rămână grele, ca un manifest împotriva a ceea ce oricum nu va crede mai târziu că i s-a întâmplat.  Auzea înfundat voci, unele repezite, unele gâfâite, altele stinse, care ba se apropiau, ba se îndepărtau. Sub el nu simțea nimic. Singura greutate era în pleoapele care îl împiedicau să vadă. În rest era imponderabil. În lupta lui contra pleoapelor, pe jumătate nici nu voia să reușească. Îi plăcea starea incertă în care se afla, cu tot cu suspensia trupului. Îi era mai simplu să se simtă cumva înăuntrul și în afara lui, în același timp. Îl limpezea mult, deși era conștient că se împarte între cele doua stări contrare. Dar era bine, era în altă lume.

S-a lăsat alunecat într-o visare lucidă, înspre vremea care trecuse, nu mult în urmă, și credea că nu mai rămăsese nimic neînșirat ca mărgelele, din rău în mai rău. Pierduse vreo doi oameni dragi, duși prea curând dintr-o viață zgârcită cu zilele. Nu mult după, avusese motiv gras de fericire, de să-i pleznească inima de drag.  Dar, nici acum nu știa cum să simtă bucuria de a mai avea un copil. Se născuse orb, acesta din urmă. S-a bâlbâit atunci cu totul și și-a uitat de bucurie. Apoi s-a trudit să se apropie de o gâlmă de om, față de care mai întâi învățase neputința, apoi stângăcia și, deși era devreme, știa ca o să învețe și iubirea. Aia multă și necondiționată, de care ziceau oamenii că te orbește. Doar că mai avea până acolo. Mai orbecăia prin unghere de suflet neîmpăcat încă cu soarta.

Își plângea în sine, camuflat de privirile celor din jurul lui. Nu era sigur că îl judecau și apoi îl săgetau cu pedepse, așa că mai bine plângea pe dinăuntru, că acolo n-avea cine să-l vadă, în afară de el. Iar aici, se împleticea într-una. Își lăsa gândurile să-i încâlcească sufletul, pînă își pierdea și cumpătul și respirația. Și tot în întuneric era la capătul bătăliei cu el. Nici o urmă cât de sfrijită de lumină. Era mai orb decât copilul lui și lumea i se întunecase și mai greu. O plapumă de plumb îl învelise ca pe un cocon și îl trăgea în jos.

‘Cum? …Nu mai are puls? Domnule doctor, mai încercați o dată…’ o voce de femeie.

Un zgmomot înfundat și o pufnitură. Și liniște, preț de secunde bune.

‘Nimic. Ne pare rău. Inima a cedat.’ – o voce de bărbat.

‘Bietul de el. Doar un copil. S-a aruncat aproape cu totul în fața mașinii să-l ferească pe domnul de alături. Cred că a auzit frânele scârțâind. Stătea aici la internatul școlii de nevăzători. Îl vedeam des, că stau aproape, la a doua scară, pe Felinarului, aici, lângă biserică. Mai intra în vorbă cu oamenii, din când în când, dar of, Doamne…’ – o voce de femeie.

Pleoapele nu-i mai împingeau din răsputeri să convingă ochii să se deschidă, deși pe dinăuntru vedea tot. Clar ca apa cea mai cristalină, pe care n-o ghicise încă. O să se ducă acasă și o să-nvețe iubirea oarbă. Cu tot cu neputință și stângăcii. Cu spatele la ce-a trecut, cu ochii înainte. Fără rezerve. Abandonat orbește.

[Foto  © Thierry Ehrmann]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.