Tag Archives: leac

Șezătoarea

femei-torcand

Am intrat în odaia străpunsă de-un fir rătăcit de lumină, pe neștiute. Am apăsat slab ivărul care a descleștat zăvorul și-am intrat. Sub tălpi zăpada geruită gemea. Aș fi vrut să calc în văzduh, numai să nu se audă scrâșnetul sub mine. Nu-mi era dat să intru acolo, dar mă ajutase Leonica să mă strecor. Zicea că să las babele să zică ce-or vrea. Știu eu mai bine ce-i de făcut să se dreagă mirăturile și să rupă fermecăturile.

M-am șters de peretele aspru până ce-am dat de-un stârciog. Acolo m-am așezat trăgând nădejde că nu m-or văzut babele când am intrat. Așa-mi zisese Leonica: tu, când te-i furișa acolo, buzele să ți se lipească, iar din tine să nu vază ni’ic, auzi, tu, băiete? Că neam de bărbat n-are voie să intre să spurce dezlegarea. Tu, băiețandru cum ești, ăi avea voie, că io-s a bătrână și știu. Apăi, mai bine decât toate cotoroanțele, știu că-i nevoie de viță tânără. Zic eu să te duci, apăi, te du. Las’ că-i vorbi eu cu Eftimița și-oi potoli-o, dacă s-o stropși la mine.

Mă trezii dus încoace și-n colo și nu știam de ce. Leonica mă trimitea sus, la casa lui Moș Tudose că, zice, acolo s-or duce toate babele-ursitoarele și-or scăpa pe Niculăiță al Tudorei. Cum pe fața Leonicăi nu rămăsese loc de zis ceva, eu, care oricum nu cutezam să răsuflu prea tare de frică să nu m-audă, așa era de neînduplecată Leonica, am tăcut mâlc, mi-am înșfăcat repede cojocul și-am pornit spre Moș Tudose. Toată lumea zicea așa, dar Moș Tudose nu mai era demult. Îi rămăsese casa, în care s-aduna toată lumea și care era în mijlocul satului spre răsărit. De-a dreapta casei, la cateva ulițe mai încolo se sumețea către cer turla bisericii cu o cupolă argintie de-mi lua ochii când o mângâia soarele. De-a stânga, după fântână se-nșirau case până la poalele munților.

De jos, așezat pe scăunelul de lemn, abia zăream chipurile femeilor. Niciuna nu-și ridicase privirea când intrasem, semn că scăpasem nebăgat în seamă. M-am mai liniștit oleacă. M-am afundat și mai mult în întunericul în care mă simțeam la adăpost. Când mi s-a liniștit suflul cât să nu mi-l audă nimeni, am întins un pic gâtul să văd ce-i prin jur. În jurul vetrei erau adunate toate femeile din sat. Vedeam pe-a Tudorei cu chipul ca varul, apoi înfirate pe lângă ea, mai întâi toate văduvele, urmate de toate femeile măritate, iar abia la urmă, cele mai tinere. Toate aveau capul acoperit de broboade. Bătrânele cu șirinci întunecate. A-le mai tinere cu unele mai înflorate. În ungherul de-a dreapta vetrei toate ședeau mai îngrămădite. Nu pricepeam de ce. Toate țineau bine vârtelnițele și răsuceau fuioarele aproape în același ritm. Dacă se oprea una să mai scarmene un pic caierul, toate se opreau, făceau la fel și porneau iar.

Numai vatra dădea lumină în încăpere. Și totuși, de unde ședeam eu, vedeam cum lumina părea să cadă pe locul unde ședeau femeile mai înghesuite. Dar nu zăream nimic în spatele lor. Mi-era frică să-mi schimb locul ca să văd mai bine. M-am înfundat mai bine în scaun. Tăceam și ascultam.

Din când în când mai rostea câte o cimilitură vreuna, urmată fără pauză de alta care zicea câte o snoavă. Printre ele însă băgai de seamă că se auzea un zumzet. Păreau tot vorbe rostite, dar nu le pricepeam sensul, nici nu le auzeam răspicat ca pe celelalte. Frânturile astea deveneau din ce în ce mai dese și odată cu ele sporea și freamătul femeilor, care crescu, crescu până ce înlocui de tot toate rostirile de până atunci. Când murmurul prinse de se-nălță mai cu foc, am băgat de seamă că-și întorceau capetele către locul unde ele ședeau mai înghesuit, până când ușor se dădură la o parte și lăsară să cadă căldura vetrei pe-o luică mică în care era înfășurat Niculăiță al Tudorei. Mi-am îndreptat privirile către ea pe dată. Chipul îi era acum ca focul din vatră. Ochii îi sclipeau de luminau odaia dimpreună cu focul. Femeile întețiră descântătura. Urechile mi se ciuliseră într-atât că păreau că-mi părăsesc capul și mi se lipesc de buzele femeilor… unde popă nu toacă, unde câne nu latră, și lasă pe Niculiță curat, și zile să aibă, și boală să piară, cu foc să se ardă, în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face, și tânăr mi-l duce, ca Toma mi-l face să crească… să …fie de leac…să…

Când mi-am auzit numele am tresărit de mai să crape picioarele stârciogului pe care ședeam. Nicio clipire pe chipul femeilor, care continuară.

…în beznă să ducă, să piară cu rău cu netoate, și-ntreg iar mi-l face…

Bietul Niculiță, acum pricepui. Babele ziceau că are blestem de neam și că Tudora, maică-sa, singură nu poate să-l desfacă. Se tot foiau de o săptămână de când se născuse, pe lângă el, că avea fierbințeli, dar că nu dregeau nimic doar cu sare amară și scoarță de salcie. Îmi zisese mie Leonica că-i nevoie de neam de bărbat cu porodiță lungă și sănătoasă și-i picară ochii pe mine. Pe loc nu-mi zisese nimic. Apoi, am auzit-o murmurând mai mult în barbă. Toma, băiet frumos, ai tăi trăiesc de nu-i mai cheamă Dumnezeu. Fir de om sănătos care să-nchege râvnele și să-noade fermecăturile ne trebuie nouă. Apăi tu ăi fi cel ce scapă pe Niculiță. Du-te de-i dă suflu, băiete. Asta ți-i soarta. N-am mai auzit nimic apoi, până ce m-o trimis în seara cu stele de foc și ger mut și surd la casa lui Moș Tudose.

 

[Foto © Kurt Hielscher]


Monica mea

monica

– Daaa, plesneau teii de parfum, că abia puteai să-ți ții capul limpede, era vară, așa e, șopti vorbele cu gust de lapte cald cu miere. Se întorse pe jumătate către mine, atât cât putea și continuă: Mai ții minte? Duzii erau cocoșați de se rugau de noi să îi descătușăm de sub povară. Era pe jos covor vinețiu de câte căzuseră și înmuiaseră cărarea care scurta drumul spre biserică…

Îmi scuturasem ușor capul cât să-mi pice o șuviță groasă de păr peste față și să-mi ascundă ochii înecați.

– Mai știi?, mă-ntrebă din nou Monica mea, cu dor dulceag de un capitol care fusese, știam bine, recitit din nou și din nou, pentru a ține vie o felie de viață, cum n-avea să mai fie niciodată.

Să-i fi răspuns acum, mi se părea un soi de sacrilegiu. Monicăi îi deveniseră multe amintiri icoane către care se-ntorcea adesea. La fel și mie. Era altarul ei tainic. Și al meu. Nu era de-mpărțit, cu nimeni și nimic.

Când eram copii, ne întreceam în cine are visele mai colorate și mai întortocheate. Și-acum Monica visează cum n-are ea curajul să înșire în poveste. În visele ei, Monica merge pe ape de cer și nori, stelele cresc în iarbă, copacii au ancore în loc de rădăcini, aleargă desculță prin spice de aur și noaptea acoperă lumea cu plapumă de vise pe care ceilalți oameni n-au îndrazneala să le cheme.

Monica mea n-a mai avut vreme să le trăiască aievea. Le coase în vise, în vise vii, și nu povești, și nicidecum dram născocite, ci vii, așa cum curg în somnul ei. Și mi le deapănă seară de seară aproape.

– Mai ții minte, tu? Zi, ții?, se răsucește din nou pe jumătate în scaunul cu rotile.

Mi se-nnoadă gândurile brute în cap, cuvintele amorfe n-au îndrăzneală să iasă slobode. De sus de pe culmea dealului, privim cețos în vale, înspre sat.

– Șșșș…auzi? De-aici se-aude toaca cel mai limpede. Apoi, surâde slab și-nchide ochii, ca s-o audă ea pe toată.

N-am să izbutesc niciodată să ghicesc cum face ea de află tămăduire celor din jurul ei, mai aprig decât sieși. Găsește mereu nespusele din umbrele ochilor oamenilor care-i încearcă suferința, când o văd. Monica mea-i unge de leac. Uită de tot, îi drege pe ei, pe ea se află ultima. Lasă, ei nu știu încă, zice mereu. Scânteia e-năuntru cuibărită, dar ei nu știu.

– Aici sus e curat, știi? În vale lucrurile se amestecă, pe când aici, aerul e verde și curat. Vin aici ca spre mâine, spre înainte. Las valea pe ieri sau alaltăieri. Draga mea, dragă, știi ce mă doare cel mai tare?

Clipesc că nu.

– N-am un acum. N-am decât visele, dar atunci dorm. N-am un acum. Știi?

 

[Frântură din povestea mea  cu M. adevărată. Fotografia aparține Monicăi. Bucuria de a o avea pe Monica mea, e-a mea.]


Ioană cu înger în trup

angelIoană zăludă,

cu gură agudă,

cu ochi de zanfir,

cu păr de mătase,

vino, dansează-mi

cu joc de copil,

și cântă-mi

în șoaptă tiptil,

și vino, ursește-mi

cu grai de crăiasă

și ia-mă și du-mă acasă.

Ioană cu înger în trup,

cu aripi de nori,

cu piele de flori,

vino și toarnă apă vie

de leac să îmi fie,

vino și varsă apă ne-ncepută,

să știu viață neavută,

să-mi zici mie ce-o să vie,

fă-mi noaptea în zi,

fă-mi ziua-n lumină,

și vindecă-mi trup

și spală-n uitare

și naște-mă iar

și cheamă-mă dar

și ia-mă și du-mă acasă.

[Photo © Paula Allison]


Copil de leac

Copy of DSC01976

Era obsedată de cardiologie. Nu s-ar fi văzut decât chirurg. Orice altceva i se părea meschin și oricum sub pregătirea ei, ca să nu mai vorbim de pasiune. Asta până a avut primul ei caz, o fetiță de nici trei ani. I-a murit în palme, deși se zbătuse pentru ea vreo opt ore istovitoare, în care se străduise din răsputeri să oprească hemoragia, de-ar fi suturat disperată vasele firave ale copilei și cu zece mâini dacă ar fi avut. Dar n-a avut și i-a murit pe masă.

Și-a întors fața atunci multă vreme de la chirurgie. Îi tremura gândul că ar intra în vreo sală de operație. De mâini ce sa mai vorbim? A facut o vreme mai mult muncă administrativă, ca să-și umple timpul sterp și să-și ocupe mintea năpădită de neputință.

Trecuse aproape un an de-atunci, când s-a trezit într-o noapte de gardă, când să plece acasă, cu o tânără gravidă, mai mult moartă decat vie, prăvălită pe scările spitalului la intrarea de urgențe. Pupilele dilatate nu arătau bine. Testele de mai târziu arătau un nivel aproape mortal de cocaină și alcool în sânge. Era în șoc ea însăși, dar a trebuit să se scuture și să intre direct în operație pentru a salva măcar copilul. A avut noroc, dacă mai poate cineva să numească noroc să te naști condamnat la supraviețuire. Copilul era mult sub greutatea normală, abia dacă avea un kilogram și un pic. Nici ea nu știa cu ce lupta ființa aia aproape invizibila. Probabil vreun înger ambițios pusese cinic vreun pariu.

L-a purtat așa pe Filip câteva luni bune până a luat în greutate și l-a luat acasă tatăl lui să se îngrijească de el. Filip Măghiran… interesant nume, nu-l mai întâlnise. Mama își pierduse drepturile asupra copilului și ajunsese într-o clinică de dezintoxicare imediat după ce se pusese un pic pe picioare. Tatăl copilului își înghițea lacrimile încă de dinainte să-i înnoade gâtul și-și ducea suferința cu resemnare seacă. L-a luat într-o zi, când puiul de om părea ceva mai înzdrăvenit și l-a dus cu el acasă. Nu l-a mai văzut de atunci pe Filip, nici n-a mai auzit de el.

Atunci a hotărât că-i vine mai bine turnat pe suflet să vegheze la capul copiilor proaspeți și slabi, când vin pe lume. Cum a văzut ea părinți cu viața deraiată rău, probabil că mai sunt și alții, așa că acolo i-o fi chemarea. Se gândea de multe ori, cum ar fi arătat bifurcațiile vieții ei întrupate în alte alegeri. Nu avusese parte de copii. N-a fost să fie. Și numai ea știa ce înseamnă neajunsul ăsta dureros. Era căsătorită de mulți ani și soțul înțelegea de ce aproape nu venea acasă. Se-amesteca printre copiii altora. Mamă pasageră de multe ori câteva luni, însă de-adevaratelea nicicum.

Când a ieșit seara din tură, pe holul luminat rece cu neon dușmănos și a auzit un oftat îmbibat în deznădejde, s-a apropiat de omul necăjit și l-a întrebat cu ce poate să-l ajute. De atâtea noduri înghițite și plâns neplâns, abia a putut să îngaime că așteapta să vadă dacă-i trăiește copilul. Al doilea, că primul n-a avut parte de viață. Filip, săracul s-a dus la nici un an de când se născuse. Filip? Filip Măghiran? Atunci și-a amintit… Al doilea copil? Da, un petic de copil. Ada o cheamă. Dar maică-sa tot droguri a luat și cu al doilea. A murit azi-dimineata la naștere. Doamna, doctor, eu nu mai am cum să respir. Dacă și Ada moare? Sunt blestemat. N-am nici o îndoială. Eu nu știu cum să mă agăț de viață iar.

Nu credea că avea mai mult de patruzeci de ani, dar părea de șaizeci cel puțin. Nu-și putea imagina ce fel de viață putea să aibă omul ăsta, cocârjat prea devreme de pierderi și lupte cu balauri care mai totdeauna înving. Mai văzuse cazuri multe la secția de politoxicomanie pe etajul 8, la neuro. Și îi credea pe medicii aceia niște dublu-zei. O data că-i aduceau pe linia de plutire pe pacienți și o dată că n-o luau ei razna. Nu sânge rece îți trebuia, ci sloi, să te păstrezi necopleșit. Omului i se ridase fruntea adânc, probabil de la atâtea întrebari la care nici un Dumnezeu nu-i răspunsese ani la rând. Nici vocea nu i se mai auzea clar, de parcă strigase a ciudă de prea multe ori și de prea departe, iar acum mai ajungeau doar rămășițe pricăjite de ecou. Cu pumnul în barbă, ținea în mâini o poză pe care apucase s-o facă repede copilei, de frică să nu i se ducă brusc. Și se ruga să aibă ea acum tăria să muște lacom din viață, s-o ia încetul cu încetul sau să-i rămână îngerul măcar prin preajmă o vreme.

L-a lăsat să-și rumege amarul, că ce vorbă i-ar mai fi mângâiat omului sufletul, după ce și-a îngropat și nevasta și-un copil? A vegheat apoi ea, și zi și noapte, până s-a-ntremat copila și-i jucau ochii din nou a sănătate. L-a rugat sfințește pe om să revină cu Ada an de an până s-o face mare, să fie totul sănătos și fara alți balauri pitiți la pânda prin cotloane. Că parcă devenise un pic mai mult și fiica ei, un gram, o bucățică.

Ada Măghiran. Copil de leac. N-o să-i mai uite numele.

[Foto © Andra Samson]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.