Tag Archives: lumina

Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Zăgazurile

water

Acolo jos în hăul negru, târa o urmă albă ca de aripi pe care o urcă apoi din ce în ce mai îndrăzneț până la buza ceștii. Sus se frângeau intr-o ciobitură.

– Hm, se vede că îngerul meu n-a apucat să se ridice până la cer.

Zâmbi, în timp ce începu să se joace cu vârful linguriței prin stratul gros de zaț depus pe fundul ceștii.

– Ia să văd ce iese, continuă. Mâna i se plimba cu repeziciune în timp ce dădea chip figurilor din ceașcă sau ștergea fără remușcare altele. Joaca de-a Dumnezeu o țintuia de scaun nepăsătoare de trecerea orelor. Buzele se țuguiau ca într-o șoaptă cu personajele pe care le crea, iar capul se lăsase ușor într-o parte. Ochii sclipeau înmuiați în fascinația cu care plămădea oameni din zaț, le croia șir de viață, apoi le ștergea destinele și refăcea alții și alții.

Închise ochii. Două bătăi scurte în ușă urmate de liniște, apoi un clinchet scurt făcut de coada linguriței pe marginea ceștii.

Ghicise gândul ce avea să vină. Ghicise vorbele pe care avea să le citească în scrisoarea adusă de poștaș. Închise ochii și se surprinse că le citi așa, cu ei închiși.

La capătul lor, cu ochii tot închiși, netezi toate umbrele sau urmele albe ori negre din ceașcă și puse lingurița alături. Trase aer în piept, apoi se cufundă înăuntru pe patul de liniște.

Deschise ochii și văzu întuneric. În spatele lui, umbrele albe și negre dansau mai viu ca niciodată, mai viu decât când le strunea sub vârful linguriței.

După cortina de lumină văzu că îngerul s-a înălțat până la cer și-a rupt zăgazurile. În mijlocul lacului ce rost e să ridici vreun stăvilar? Zâmbi. Lăsă apoi apa să curgă.

[Foto © Serge Raymond]


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.


Bătrânul clopotar

 

calugar toaca

Toaca si clopote.mp4

– Să-ți fie de bine!, îi alunecară vorbele din gura posmogită bătrânului clopotar către mine. Moș Antonie părea că se născuse odată cu clopotul bisericii, dar iuțeala din mișcări și strălucirea din ochi sfidau anii cu care l-ai fi cocoșat vrând-nevrând la prima vedere.

De când venisem în Vadul Luntrii trecuseră mai bine de nouă luni. Zi de zi, găseam de povestit cu bătrânul clopotar, dar greu îi ieșeau vorbele slobode. Numai că n-aveam altfel cum să culeg povestea luminii din Biserica Orbului, așa se pomeniseră sătenii că-i rămăsese numele, dar niciunul nu știa de ce. Tot ei șușoteau că numai Moș Antonie știe. Mai știuse și nevastă-sa, Sofia, dar se prăpădise de curând. Și, oricum, îi lăsase cu limbă de moarte să nu lase taina dezlegată așa oricui. Ei n-aveau copii, că nu dăduse Dumnezeu, dar avuseseră viață liniștită, cu belșug și rod bun până îmbătrâniră. Acum că i se duse femeia, moșului i se stinseseră un pic din lucirile care-i ținuseră ochii vii, însă mai păstrase atât cât să mă pună pe mine pe jar cum că era o poveste tainică, la care greu mi-era încă să pătrund.

– Să ți se-așeze pe suflet!, continuă bătrânul cu ochii în două blide pe care le împărțea cu mine în zori, de cum mijea slab soarele. Zâmbii în sinea mea, nu mai auzisem cuvintele astea de multă vreme, pe când eram copil și mi le zicea tata după ce mâncam. Și el se trăgea din părțile astea. Pesemne că era o vorbă de-a locului. Parcă ținuse loc de tata preț de-o clipă… Mi-am scuturat un pic capul să-alung amintirea, încă mi-era vie vocea lui, dar tata nu mai era nici el.

Am adunat firimiturile de pâine și restul de brânză în ștergar, am pus farfuria de-o parte și-am turnat din ulciorul cu lapte în două căni. În tăcerea care urma întotdeauna după ce mâncam, de parcă moșul mormăia un fel de rugăciune, și pe care o respectam negreșit, îmi odihneam ochii pe motivele vaselor de lut. Eram aproape de Corund și mă minunam să văd că oamenii din părțile locului nu-și schimbaseră obiceiurile. Și moșul avea roată de olărit și frământa la ea, dar cel mai mult îi plăcea să le picteze. Așa zicea el că scrie povești, dar nu mai credea că le vor plăcea tinerilor de azi. Am rămas adâncit în tăcere. Mă odihnea mormăitul moșului. Nu mai nădăjduiam să aflu povestea bisericii, prea trecuse multă vreme și greu izbutisem să leg două-trei vorbe de pe la oamenii din sat. Cumva devenisem de-al locului. Mi-era greu să mai cred înfloriturile pe care le dădeau enoriașii. Nu mai conteneau cu crucile când începeau să vorbească, oricum fără cap și fără coadă și rotindu-și ochii în jur, ferindu-se de o frică nevăzută. Mai mereu abia șopteau și schimbau repede vorba, ceea ce mă obosea nespus. Se fereau cu precădere când apărea preotul, om încruntat, nu tocmai cu Dumnezeu în suflet și cu har, dar oamenilor le era frică și-l acceptau. Auzisem, atât cât voiau să-mi spună, că tare l-ar mai fi vrut plecat, că era un venetic, că eram om negru pe dinăuntru, cu căutătura strâmbă și că nici în timpul slujbelor nu se simțeau în apele lor. Îl chema Vladimir Sötét…cumva… că ei nu știau ce fel de litere erau alea și nici nu vorbea tocmai bine românește. Venise de cinci ani și tot de cinci ani lumina nu mai apăruse la ceas de seară în fiece duminică. Șșșș… se opriră, preotul tocmai aapăruse în bătătură. Mi-am văzut de drum să nu le fac necazuri oamenilor. Nici la mine nu se uita preotul prea cu căldură. Nu-l văd bine, îmi șoptise o dată Moș Antonie. Nu-i vrut aici, dar nici el nu se face iubit. Nu-l văd bine. Poartă griji cam negre. Eu m-am mirat mult că se scăpase către mine, că nu-mpărțea ușor vorbele moșul, dar m-am și bucurat. Apoi am luat un pic mai mult luare-aminte.

– Hai de-om bate clopotele, că se făcu de ziuă!, zise bătrânul ridicându-se de pe laviță. Numai afară își mânca bucatele moșul, niciodată înăuntru. Bătut de aer, zicea, la lumină ori de soare, ori de stele-i mâncarea faină, d-apăi nu altfel. Altfel, îi păcat. La poalele copacilor îi plăcea cel mai mult, acolo întindea ștergarul și cei câțiva posmagi și-și bucura viața cu câte-un răgaz.

– Te văd necăjit, îmi zise Moș Antonie. D-apăi de ce? Ai văzut ce soare răsare și cer ți-e deasupra?

Îmi înghiții respirația, că nu știam ce să zic. Eram eu preocupat de povestea mea greu de cules, dar îmi închipuiam că m-ascund bine.

– Au venit mulți să culeagă rod, dar eu știu că nu-i pentru oricine. Și baba mea mi-o zis, când s-o dus. Auzi tu, Antonie, zicea, nu te-ngriji prea tare, că lumina s-o arăta numa’ când îi veni ceasul și numa’ cui trebuie. Tu să păzești bine și să nu dai clopot să bată altcuiva, că nu s-o mai împlini prorocirea. Și să nu uiți, Antonie, că o fi să fie cui îi fi, nu cui ăi crede tu, așa că tu să primești pe toți care-or veni să cerceteze de lumină, fără să-i alungi. Tu dă-le de-ale gurii și stei de vorbă cu ei, că s-or alege după cum îi cheamă și inima și lumina.

Cu vorbele astea rămăsese în cap multă vreme bătrânul clopotar. Dacă până să se ducă Sofia, mai lăsa pe Lazăr ăl mic sau pe Iurie, țâncii lui Niculai, să mai tragă în joacă clopotele, de-atunci păzea clopotele și biserica la orice ceas și nu mai lăsa pe nimeni.

Era scump la vorbă moșul, dar ceva din gesturile lui mă făceau să citesc printre ele, să picur poveștii viață, chiar dacă erau crâmpeie. M-am ridicat și eu de pe laviță și-am pornit după bătrânul clopotar. Duminica era pe-ncepute, iar moșul zisese că vremea-i schimbătoare azi. Eu vedeam doar cer senin, el zicea că e înșelator. După ce bătu toaca în jurul bisericii de trei ori și clopotele sunară peste vale, m-am așezat din nou în tăcere lângă moș. Păstra mereu un fel de ritual, tăcea în prelungirea ecoului pe care îl prăvălise peste vale. Muzica clopotelor trezea satul, iar moșul rămânea în siajul de liniște lăsat în urma ei.

– Pe la chindie, ne găsim din nou la poalele stejarului, no. Bine așa?, îmi zise bătrânul și-și puse furca pe umăr, îndreptându-se către căpițele care trebuia adunate. E bine așa, i-am răspuns. M-am ridicat apoi și-am coborât la râu. Aveam o boltă făcută de o grotă, sub care îmi plăcea să stau ziua, cât era soarele-n toi. De-acolo vedeam bine cum curgea apa limpede. Îmi linișteam gândurile care se tot împleteau unele cu altele. Scriam. Mult. Cât puteam, până aluneca soarele pe după costișă și vedeam greu, dar era semn că trebuia să mă întorc la Moș Antonie, pentru că se pregătea de toacă. Îmi dăduse moșul o biblie roasă de vreme, pe care o luam mereu cu mine. A lui era mult mai groasă, iar cuvintele erau mult mai pline de înțeles, decât ce citisem eu odată. Îmi terminasem demult hârtia, dar moșul făcuse cumva de-mi adusese alta, mai galbenă și mai aspră, dar mie-mi plăcea. Pe ea curgeau poveștile mele mult mai la vale. Până și cerneală făcuse el rost și-mi adusese de pe la oamenii din satul vecin. Și ea curgea mai repede decât ce-aveam eu înainte.

De cum văzui umbra pe foaia de hârtie, mi-am adunat lucrurile-n traistă și-am pornit către biserică. Amurgea leneș.

Moș Antonie porni cu toaca, ținându-și mereu spatele drept și adâncindu-și privirea în sunetul cântat de toacă. Bătu apoi și clopotele în tihnă, ca de fiecare dată, fără grabă, dând fiecărei bătăi respectul cuvenit. Apoi se adânci-n tăcere, ca mereu.

Preotul nicăieri.

Oamenii se adunaseră în curtea bisericii și fremătau. Mai șușoteau, mai dădeau din cap, legând vorbe dintre cele mai amestecate, ba despre grâul adunat, ba despre hambare, ba despre copii sau maica Zamfira, care căzuse rău bolnavă la pat cu două zile-n urmă.

Preotul nicăieri.

După ce clopotele își stingeau ultimul dangăt, urma o liniște scurtă, în care oamenii așteptau să-i cheme preotul și să înceapă slujba. Acum însă, era o liniște încremenită. Pe cer se conturau siluete lucitoare, fulgere îndepărtate. Moș Antonie avusese dreptate, vremea fusese înșelătoare. Dar norii tot nu se vedeau. Vreme de clipe bune, fulgerele brăzdau firide pe cer, făcându-l pe tot pânză de păianjen.

Mi-am ridicat privirea către bătrânul clopotar. Gura lui posmogită i se odihnea acum într-un zâmbet liniștit. Mi-a întors privirea înapoi, făcându-mi semn să intru în biserică. Am șovăit. Cum o să intru eu primul în biserică? A mai clipit o dată, nelăsându-mi loc de nicio altă întrebare. M-am trezit că pornesc picioarele înaintea minții mele și-n câteva clipe mă aflam în biserică. Am început să chem oamenii. Așa, fără straie preoțești, doar îmbrăcat în darul pe care-l primisem de la Moșul și m-am apucat să le vorbesc oamenilor. Pe chipurile lor citeam căldură. Asta m-a liniștit, căci teamă mi-era și mie. Lor nu. Lor le era firesc. Crezui la început că soarele se-amestecase cu fulgerele apărute din senin. Într-un târziu am luat aminte că noi cu toții și biserica eram scăldați în tocmai lumina de prorocise maica Sofia. Am știut atunci pe loc. Moș Antonie a clipit scurt, ca spre a-mi confirma ce tocmai pricepusem.

Nu mai aveam poveste de pus în continuare pe hârtie. Eram în ea, în taină, înăuntru.

 


Tărâmul viu (II)

copil

– E a mea!

– Ba a mea!

– Eu n-am mâncat decât două, tu patru.

– Ba e a mea!, plesni Mina plăcinta care rămăsese pe farfurie, încât se zdrobi de tot. Acum e a ta. Ha! Arată ca o pătlăgică storcită. Pufni în râs și mai tare.

Filip se uita cu jind la plăcintă, dar nu reușea să-și rupă pofta de mândrie. Până la urmă-și călcă peste inimă și-o mâncă, așa sleită.

Dada Dida îi privi înduioșată. Ar fi vrut să-i dojenească, dar știa ea bine că vremea trece clipind, și n-avea ea să se mai întâlnească cu ciondănelile lor o viață, așa că-și văzu de curățat ceapa în continuare. Nici ea nu știa dacă ochii i se umeziră din pricina cepei sau a goanei cu care alerga timpul năuc de-i făcuse copiii mari. Îngrijea de ei de când aveau abia un an, când îi lăsase soră-sa în grijă, pentru că picase bolnavă la pat. Erau ai ei, și-și stăpânea greu dragul, așa că se lăsă în voia lacrimilor. Oricum ei nu se prindeau, doar Dada curăța ceapă.

– Dadida, mai vreau una, zise Filip molfăind felia de plăcintă cofleșită.

– Mai face Dadida, mai face, dar mai pe seară. Acu’ tre’ să văd de coșcogeamite cocoș… Hai, voi mai zbenguiți-vă p-afară înc-un pic.

Dadida îi spuneau dadei, de când erau mici. Pentru că se bâlbâiau atunci în așa nume rostogolit, amândoi au ajuns să-i zică simplu Dadida și se hlizeau cântându-i numele de cele mai multe ori: dam-da-di-dam…dam-da-di-dam…dadada…dididi…dododo… Apoi, o ștergeau repede să nu prindă o smotoceală, așa, pe furate.

Filip se ridică și se duse-n cămară să-și toarne o cană cu lapte. Mina se furișă pe loc la urechea Dadei și-i șopti:

– Dadida, am găsit o comoară, știi? Da’ nu mă spui lui Filip, că vreau să ți-o arăt ție mai întâi. Și e a mea. Promiți? Promite-mi, că altfel nu zic o vorbă.

– Hai, că nu zic nimic. Ia, ce-i?, zice Dadida ridicându-se anevoie de pe scaun.

– Așa, hai! Ia să vezi! Când ne jucam v-ați ascunselea, să vezi Dadidă peste ce-am dat! M-am lovit un pic, să nu mă cerți. Uite, am acoperit cu părul cucuiul ăsta și nu se vede. Las’ că-mi trece mie zbenghiul repede. Nu-i bai mare. Da’ ia fii tu atenta aici. Ia, ce comoară am! Și Mina desfăcu cu mândrie și ochi bulbucați legătura de chei. Eeeeeeehhh?, se-nfoi de plăcere Mina. Ia, tu, ce strălucesc! Și să vezi ce…

Chiar în clipa aceea, Filip ieși din cămară cu cana de lapte. Mina își înghiți cuvintele.

– Lasă acum, pe mai târziu. Și îndesă cheile adânc în buzunar, de frică să nu strălucească prea tare de-acolo și să se dea de gol. Apoi, o șterse fuga afară și se îndreptă către scara ce urca în pod.

Filip băgă de seamă repezeala Minei, dar își văzu de treabă și-și termină de băut laptele încet. Avea de gând s-o aștepte pe Mina să plece și să-i dezvăluie Dadei o taină. Imediat ce se simți în siguranță și-o văzu pe fereastră pe Mina urcând în pod, se apropie de Dada și-i șopti:

– Dadidă, ai o țâr’ de vreme și pentru mine? Uite curăț lângă tine ceapă, vrei?

– Hai, copile, șezi. Ia de-mi zice, zâmbi Dada complice.

– Dadidă, eu cred că pe-aici e-ngropată o comoară. Șșșșșșșșș…..Uite peste ce-am dat eu în foișor. N-o să-ți crezi ochilor, dacă-ți zic. Și scoase cu băgare de seamă din buzunar lacătul, uitându-se încă o dată în jur să nu cumva sa vină hoața de soră-sa și să-l vadă. Sus în foișor l-am găsit. Zi tu, Dadidă, nu-i așa că n-ai mai văzut așa lacăt cu lumină pe dinăuntru? Da’ n-are cheie. Mi-e ciudă că n-are cheie. Eu cum o să văd pe unde vine lumina asta. Parc-a-nghițit un soare. Zi tu, nu?

Dadida păru un pic încurcată. Mai devreme crezuse că-l văzu pe Filip strecurându-se în șopron, iar pe Mina cocoțată în foișor. Nici nu pricepea cum de se petrecură toate astea, când știa limpede că Filip fugea ca ars de înălțimi, iar Mina nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de șopron. Dacă o timitea cu treabă acolo, hoața de ea găsea o cale și-l trimitea pe Filip de-i făcea mereu treaba în locu ei. Până și noaptea mai lăsa lumina de veghe o vreme până ce adormea, ca să n-o sperie întunericul. Cine știe ce le-o trece prin cap, își zise-n sinea ei? În ultima vreme erau mai mereu puși pe șotii. Dar n-apucă să zică nimic, că Filip și tâșni afară și-o luă la fugă către dealul din spatele casei.

– Doamne, da’ copiii ăștia și-or sucit mințile-ntre ei, ș-alta nu!, bombăni ca pentru ea Dadida, în timp ce se punea din nou pe treabă.

(va urma)

 

[Foto © Wen Nag]


Oglinda

light in the mirror

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.

 


Pe cărarea luminii din umbră

barefoot

 

Mâinile afundate în buzunarele pardesiului nu-și găseau astâmpăr. Căutau cusăturile și desenau pe dinăuntru conturul firului de ață, sărind imperceptibil ca pentru a număra împunsăturile acului, până sus la marginea tivului. Își ascundeau lupta într-un cotlon pe care-l credeau ferit de priviri aluzive. Acolo mâinile puteau să ducă lupta pe care ochii sărăciți de vise o abandonaseră deja. La fel, puneau la adăpost răbufniri care s-ar fi putut trezi, fără voia ei, să erupă haotic. Îi plăcea ordinea pe care o impuseseră mâinile, care frământau buzunarele, amorțind restul de trup și ajutându-l să nu se descompună acolo, pe loc, pe caldarâmul lustruit de ploaie. Iar asta îi presăra o liniște în privirea care baleia acum somnoros între vise zidite și neputință generoasă.

Eva își întorsese capul pe care trupul i-l urmase docil într-o parte ca pentru a-l feri de efluviile dinspre el, ieri firești, acum încifrate. Lucian îi părea acum mai înalt și mai copleșitor decât altădată. Compensa probabil tăcerea uscată cu umbra uriașă proiectată pe asfalt, mai neagră din pricina ploii și mai adâncă cu cât se afunda în pierderea ei iminentă. Îi aluneca din viață așa cum venise, ca un dar neînchipuit, însă la fel i-ar fi putut locui pe veci, dacă și-ar lăsa slobod un ”da, rămâi!”.

Umbra felinarului contura o linie în tuș negru care glisa lin pe sub tălpile Emei și se izbea de bordura trotuarului, mușcând cu marginea ridicată tălpile lui. Lumina cădea egal în stanga și în dreapta fâșiei întunecate, iar Eva știa că nu se află pe caldarâm. Picioarele ei se prindeau strâns de umbra neagră care desena podul sfărâmicios de peste prăpastia dintre ei. Mâinile știau să-și țină echilibrul pe dinăuntru în buzunare. Refuzau întinderi ample în aer, de frică să nu se îmbibe iar cu speranță și să atârne apoi greu, șubrezindu-i din nou echilibrul. Își creaseră oricum propria disciplină față de celalalte părți ale trupului. Și-și urmau supus noua rutină.

– Vino!, auzi stins Eva.

Eva clipi prelung.

– Vino, hai!, auzi din nou.

Buzele îi tresăriră slab.

– Vino!

Abia acum îi era frică. Simțea că-și ajută ochii cu palmele să se ridice către Lucian, pentru că singură nu-și găsea forța care o epuizase în execițiile de echilibru. Când privirea i s-a odihnit pe pleoapele lui, a știut că nu fusese vocea lui. Acum frica avea chip.

Mâinile au ieșit libere din buzunare. Eva s-a întors dintr-un pas către linia pe care o contura celalalt felinar, din spatele ei, lung și departe unde se mai întretăia cu alte umbre. A început să pășească ținându-și echilibrul, fără plasă de siguranță și cu restul de trup săltând descătușat. Ploaia spăla meticulos tot. Nu mai lăsa loc uscat sau ascunzișuri prin buzunare.

 


Lună cu miere din soare

la cules de soare        Printr-un colț pe jumătate aburit, iar pe jumătate înghețat al geamului, îi căzură ochii pe o cruce mare de lemn, cum nu mai văzuse niciodată. Cu nasul lipit de geam, se străduia să topească fulgii încăpățânați de pe partea cealaltă, trăgând nădejde că va vedea mai bine. Seara se lăsa cu ceață neagră, iar luna își făcuse de treabă prin altă parte, de nu sosise încă. Când tatăl ei a săltat crucea din căruță și a sprijinit-o de roata ei, ghicea câteva litere în vâful ei. Mari, ascuțite și reci, dar depărtarea umplea prea mult gol între ea și cruce și nu deslușea decât un fel de I urmat parcă de un N, iar mai departe nu era sigură. B sau R? Ultima literă nu era limpede deloc, iar tatăl ei, al cărui chip părea mai rece decât gheața de pe geam, ridicase iute crucea, așa că s-au încețoșat și mai tare toate, și forme și litere împreună.

………………………………………

– Bunicule, de ce-i luna agățată?, întreba cu ochi curioși.

– Oamenii o țin acolo, fata moșului, răspundea bunicul cu voce adâncă.

– Păi, cum așa bunicule, că noi n-avem mâini pînă la cer?

– Cu credință, ghemule de om. Cum crezi tu, fătucă, ar mai lumina luna noaptea, dacă oamenii n-ar crede-n ea, înainte de dinainte să-și arunce ochii pe cer?

– Și de unde are ea lumină, bunicule?

– He, hee… zic bătrâni mai bătrâni decât mine și decât s-or pomenit vreodată, că demult de tot, când Soarele și Luna locuiau dimpreună, toate florile și stelele își găseau de trai fericite și fără de necaz. Dar când Duhul Nopții, înciudat că el nu putea hălădui decât noaptea, că fusese blestemat de Fiica Zorilor să umble doar așa, s-a pus pe suflat vânt rece și întunecat până s-au căscat văile de s-au despreunat ziua cu noaptea. Ca să nu fure sufletele când se înalță la cer și să le ducă-n bezna oarbă, Fiica Zorilor n-a lăsat să se facă prăpăd și s-a tocmit cu Duhul Nopții să lase luna luminoasă cu miere din soare stropită. Așa că, fata taichii, de-atunci și pân-acuș la poalele lunii, îngeri culeg miere din soare și toarnă de se-aprinde luna seară de seară.

………………………………………

        Nările topiseră acum un petic mai mare din geamul înghețat, atât cât să vadă și ce era scris sub literele ciudate… INRI… și imediat dedesubt numele bunicului.

        S-a dat un pas înapoi, apoi s-a îndreptat către cămară să caute borcanul cel mai mare. L-a găsit plin cu nuci, pe care le-a vărsat într-un coș de nuiele. Și-a pus apoi bundiță de lână cu fir roșu și alb la piept, și-a înfășurat basmaua pe cap mai bine, și-a încălțat opincile făcute de bunicul și s-a așezat în prag. Nu s-a înduplecat defel la rugămințile tatălui de a intra în casă, ci s-a pus pe așteptat zorii cu soare proaspăt care să-i umple borcanul cel mare. La noapte avea să se ducă la poalele lunii.

[Sursă foto]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.