Tag Archives: magic

Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Trei zile

fog

– Așa e, bate soarele la ora asta. Să las storurile? E mai bine așa?, mă-ntrebă în timp ce făcea deja toate mișcările astea. E mai liniște acum, doctorii au terminat vizitele. Putem să stăm de vorbă în liniște sau dacă nu, putem să ne odihnim în continuare. Eu n-am somn. De-asta mă tot plimb. Vrei un pahar cu apă?

Când am dat să răspund, am băgat de seamă că gura mi-era atât de uscată că nu ieșea nici un sunet. Aveam impresia că buzele sunt cusute. Bătrâna s-a apropiat de masa pe care era o carafă cu apă. Mi-a turnat un pahar și mi l-a dat fără să mă mai întrebe nimic. Am întins mâna stângă după el și, găseam ciudat, dar pe dreapta nu mi-o puteam clinti. Când mi-a coborât ochii, am văzut că era legată într-o atelă și cam vineție. Am băut închizând ochii. Întrebările mi se năclăiseră în cap și le amânam.

– E o minune că am fost salvați, continuă bătrâna. Doar patru oameni am scăpat cu viață, autobuzul a alunecat cu totul în prăpastie sub pod. Pe noi ne-au scos când încă se mai ținea sus pe buza prăpastiei. Se uită la mine micșorându-și ochii și clipind des. Tu nu știi unde ești, nu? Și ce ți s-a-ntâmplat…

Probabil am clipit în semn că nu, că-și luă ochii apoi dând din cap că înțelege. Chipul ei avea o familiaritate subtilă. Cumva mai văzusem chipul acela și nu demult. Ce mi se părea ireal era ușurimea cu care se mișca. Eu îi dădeam peste șaptezeci și ceva de ani, dar când începea să se miște prin cameră, nu părea că are mai mult de douăzeci. Ochii vii și agilitatea trupului ei păreau că aparțin altcuiva. Doar pielea înghesuită în pliuri mărunte și părul complet încărunțit prins într-un coc pe ceafă, păreau să-i dea vârsta înaintată. Se așeză preț de o clipă pe patul ei și împinse pătura într-o parte, parcă voia să se întindă, apoi cu un gest brusc se ridică din nou. Se vedea că nu are stare deloc, după cum și spusese de altfel.

– Mda, eu am scăpat pentru că scaunul tău s-a blocat în cădere și m-a ferit pe mine…știi că stăteam în spatele tău… În schimb pe tine te-a izbit fără milă.

Mi-am coborât privirea atunci spre picioare. Unul era imobilizat, iar celălat la fel de vânat precum mâna dreaptă. Când am simțit că îmi mișc degetele de la ambele picioare, mi s-au înecat ochii în lacrimi. Așadar erau doar pagube care se puteau repara… Probabil citindu-mi emoția care-mi copleșise orice altă reacție, continuă.

– Tu ești bine, stai fără griji. Ți-am zis, doar patru am scăpat. Dimineață ne-au zis că au reușit abia acum să îi scoată pe ceilalți paisprezece. Eu sunt, în mod miraculos aproape neatinsă, uite, am doar trei vânătăi, dar au zis că mă țin aici încă vreo două-trei zile sub observație să nu cumva să am ceva traumatisme interne… mă rog… eu mă simt foarte bine. Bine că te-ai trezit, dormi de mai bine de o noapte și-o zi.

Mă străduiam să-mi țin pleoapele deschise. Ce auzeam părea halucinant și mă alunecam voit în somn din nou numai ca să amân mai mult trezirea mea cu totul. Eram totuși întreagă, de reparat aveam să mă repar curând, n-aveam îndoieli, chiar dacă știam că va mai dura. Am închis ochii silindu-mă să-mi reamintesc prin ce-am trecut, dar nu-mi apăreau în minte decât lumini incandescente amestecate cu sunete pe care mi-era greu să le disting. Toate s-au scurs într-o toropeală. Nu știu când am alunecat în vis. Când am deschis ochii, asistenta schimba perfuzia. Îmi zâmbi.

– Cum te simți, Tania?, mă-ntrebă apropiindu-se de mine.

– Bine… cred că bine. Dar nu știu… Aveam din nou gura uscată. Nu, n-am putut continua.

– Stai liniștită. Ești bine. Părinții tăi sunt afară. Ai suferit un accident. Își plecă ochii. După o pauză continuă: ești singurul supraviețuitor, ceilalți au murit pe loc. Ai fost în comă trei zile.

Îmi așeză perna mai bine la spate, îmi dădu o șuviță de păr după ureche, zâmbind, apoi ieși din salon.

 

[Foto © Mihai Ilie]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.