Tag Archives: Mira

Cerul coborât pe pământ

Nu știu că avea să vină pe neașteptate viscol crud de plesneau crengile-n copaci numai dacă-și înălța privirea din stelele aruncate în zăpadă, ca să caute mai bine cărarea care ducea către casa Domnicăi.

– Nu-i așa că iarna cerul coboară pe pământ?, o întreba Mira pe Domnica mereu când se adânceau în pădure către coliba bătrânei. Arunca întrebarea cu ochi mari și rotunzi și se mira de orice răspuns primea. Nu-i de mirare că o chema așa, își zicea Domnica. Mira se minuna de toate ce-i ieșeau în cale cu ochi mai cristalini decât orice apă ce străbătea valea. De pe drum adunau lemne, că odată ce ajungeau acolo, nu știau dacă avea să le prindă ninsoare apăsată. Până se mai topea un pic zăpada, cât să umble după cele trebuincioase, trecea vreme bună. Asta se întâmpla mai înspre mărțișor, nicidecum așa în miezul iernii ca acum. Gâfâiau și adunau lemne. Domnica se ferea să-i răspundă.

– Domnică, zi-mi, nu-i așa? Că poate coboară pe cărarea Lunii și-am să-i văd chip frumos sticlind în zăpadă. Numai o clipă, Domnică. Pe unde să fiu atentă, zi-mi? Uite, aici cărarea-i îngustă, dar dacă ne abatem oleacă poate-i vedem.

Domnica își apăsa vârtos picioarele în zăpada bătucită, trăgând nădejde că frigul i-or îngheța fetei amintirile și n-o mai bate pe ea la cap. Îi era greu de la an la an să o facă să uite de mamă-sa și de tată-său care se duseră prea tineri. Îi rămăsese copila de-o șchioapă în grijă. I se agăța de șorțuri și mergea așa cu ea, așa de firavă era. Și se hotărî că n-avea s-o lase să crească printre străini. Îi ursise la naștere că avea să nu fie însoțită vreme multă de cele mai dragi două suflete din viața ei, așa că atunci când se duseră aceștia, își luă soarta și pe copilă în brațe s-o poarte prin viață. Și chiar dacă în părul cărunt i se agățaseră anii precum se prind scaieții vara de poalele lungi și o trăgeau în jos, de se cocoșase că-i era dor să vadă cerul, Domnica se ținea dârză doar-doar și-o vedea fata măritată și așezată și-atunci putea să-și lase sufletul în odihnă, când o vrea Dumnezeu.

Numai că acu se petrecea ceva, că miezul zilei părea mâncat cu fiecare pas cu care Mira pătrundea în codru. Noaptea mușca din ultimele fire de lumină care ar mai fi stat lacome peste cărarea care ducea în măruntaiele pădurii. Anii care se așternuseră pe umerii Domnicăi se numărau pe dos în strălucirea Mirei. Îi sălta părul ca soarele când se ițește după nori primăvara și se înălțase până la crengile cele mai de jos al copacilor de unde vedea luna mai aproape. Mira înainta greu, vântul îi pișca obrajii netezi, iar crengile o loveau nemilos. Îi reveni în suflet cum căuta chipul părinților în stelele din zăpadă când era mică și-și croi drum așa, din amintire către coliba Domnicăi. Bătrâna chemase pe toate tinerele din sat. În noaptea asta era Vergelul Fetelor și n-avea cum să nu ajungă la vreme. Numai că nu mai deosebea trecerea timpului, că noaptea venise prea curând, iar ea abia dibuia drumul. Numai cerul coborât pe pământ îi arătă Mirei făgaș bun de ajunse la colibă.

Văzu în cele din urmă opaițul la geam și cu ultimele puteri răzbi până la poartă. Viscolul i-o smulse și o trânti în urma ei. La fel zăvorî și ușa care odată cu ea astupă casa cu totul. Ferestrele fură acoperite cu băteală de lână groasă să nu iasă fir de lumină și să nu intre fărâmă de lună înăuntru. Își scutură marama îmbrobodită cu omăt viscolit și prinse a răsufla.

Înmărmuri când o privi pe Domnica. Părea cu jumătate de viață mai tânără, mai că nu o recunoscu. Avea părul despletit și prins pe jumătate în creștet ca într-o coroană și parcă tot trupul lumina odaia. Celelalte fete se strecurară ușor în încăperea de alături, lăsând blidele întoarse în sus să ascundă ursitul. Mira nu-și lua ochii de la Domnica, ce șoptea un descântec din care își amintea câteva cuvinte furate de pe când număra stelele în zăpadă și luna i se așeza în ochii mari mirați.

La ultimul murmur al Domnicăi făcu un pas către masă, închise ochii și întoarse ulciorul de lut cel mai apropiat. Sub el, cărbunele de lemn. Cu ochii închiși încă o auzi pe Domnica răsuflând ușurată, iar descântecul i se preschimbă într-un cântec de leagăn. Când deschise ochii era miezul zilei, Domnica mai posmogită ca oricând învârtea fir gros ca părul ei cărunt pe-un fus jucăuș, iar afară se auzi scârțâit de poartă.

Era Petru. Intră cu două ciuture pline cu apă și le puse jos. În ochiul apei se oglindiră chip de Lună, cel al Mirei și ochi-cărbune, ai lui Petru.

 

 

 

[foto (c) Vladislav Pantic]

 


Mira

mira

– Nu știu ce să zic, e un pic cam slăbănoagă. Știti ceva despre ea? Mai mult, adică. Părinți, nimic? Păr încâlcit, nu-mi dau seama, privire cam sălbatică. Cum se poartă fețița asta? Își face prieteni…se joacă? Cum e? Și ce știți despre ea? Vorbește?

– Mă scuzați, o cheamă Mira. Are un nume, nu e a nimănui. Rosti încurcat Iarina, îngrijitoarea copiilor uitați, a celor fără urmă.

– Păi, cum nu e a nimănui? Că nu știți nimic despre ea. Pricep că a fost abandonată acum cinci ani. Ea sigur, n-are cum să-și amintească ceva, dar n-ați făcut nimic să încercați să-i găsiți familia? Bărbatul îndesat, chel și nădușit pronunțase cuvintele repezit, cu coada ochiului către soția lui care ședea cu o poșetă neagră-n poală și ochii-n jos, supusă, mut.

– Damian. Părintele i-a dat numele lui, Mira Damian. Spuse calm Iarina. Avea abia vreo două luni și nu era înfășurată decât într-o pătură de lână aspră și înghesuită într-un coș împletit. Lângă ea, ciudat, un pristolnic. Noi nu ne-am priceput de ce. Și-n jurul gâtului o zgărdană cu roșu, negru și alb. Mira scria pe dosul ei. A fost lăsată-n zori, în pridvorul bisericii din deal, a părintelui Nichifor Damian. Cum el e bâtrân și nu mai poate îngriji de multe, a adus-o la noi. Nu-s mulți copii care-și găsesc cămin, pentru că nu-s mulți părinți care să-i vrea.

– Mda, nu știu ce să zicem, mai revenim și altă dată. Dar poate vedem și altceva. Mda, mulțumim.

– Ziua bună!, stinse Iarina cele două vorbe cu ochii pe jumătate închiși de oboseala în care o aduceau părinți de felul ăsta veniți aici, de parcă-s copii puși la mezat. Au dinți, păr îngrijit, sunt bine sănătoși, sălbatici sau normali? De întrebări de felul ăsta Iarina se sleise ani la rând. Se supunea calvarului pentru că n-avea încotro, nu ea conducea căminul ăsta schiop, în care aducea cum putea ea și cum se pricepea, copii fără de urmă la vârste mărișoare și pe picioare cât de cât. Apoi, urmau vizite seci de la părinți sau oameni care-și doreau să fie așa, și cercetau îndeaproape lucruri neînsemnate. Iarina știa că le e frică. Cine n-a privit îndelung un copil orfan în ochi, apăi n-a știut să se prăbușească în lumea lui și-abia apoi să-l cheme acasă, în lume cu iubire părintească. Așa-i ghicea pe toți de nu mai avea nici urmă de răbdare să le îndure tot soiul de-ntrebări neghioabe.

Mira vorbea numai cu ea și cu părintele Nichifor. Ei doar știau că Mira lor e-un prunc-miracol. Mira avea atunci demult să moară, doar o găsiseră lângă un pristolnic pregătită, și mai mult moartă decât vie. Mira li s-a agățat de viața lor cum a putut. De-a ei, a Iarinei, din care ea i-a dat cu asupră de măsură, și de-a părintelui Nichifor care s-a revoltat în felul lui, chemând toți sfinții și arhanghelii să-i zică lui pe șleau: de ce?

Și Mira le zicea în fiecare seară șopțit povești, dar cel mai mult iubea să le aștearnă pe cea în care ea se fermeca pe loc și c-un creion subțire se preschimba îndată în Mira născută și vrută în brațe de mamă și de tată. Și-acolo șă-și trăiască așa viață purtată.

[Foto © Shaun Tan]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.