Tag Archives: moarte

Oglinda

light in the mirror

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița, pielea ți se va zbârci, ochii goi s-or ofili, viața ți s-o scurge iute, apă de oglindă dac-apuci să întrevezi pe lumină de zi crudă! În miez de-ntuneric dac-ascuns vei ține-o, neatinsă-n veci de strop de lumină, de fir slab de soare sau pic alb de lună, tânăr te va ține, moartea va uita de tine, mii de vieți or curge-n tine, neatins de vreme. Cel ce-n taină o s-o ție, cărunt n-are-n veci să fie. Chip străin de va privi, foc pe loc îl va sluți. Ia de-ascunde-n beznă neagră, oglindă cu viață făr’ de bătrânețe, făr’ de moarte așteptată.”

Șoaptele îi susurau umed în urechi, vibrând în tot trupul. Se trezise opac. Părea că nu stătea lungit în pat, ci într-o baltă de mâl, care îi năclăia gândurile. Știa că fusese un vis, dar vorbele șoptite de Rada, vrăcița care trăise un pic peste o sută doisprezece ani, de se minuna împreună cu copiii din sat cât de sprinten se mișcă la așa vârstă înaintată, îi răsunau încă pierdut acum în urechi. De ce-o fi visat-o tocmai acum? Nu mai dăduse prin sat de foarte mulți ani, nu mai știa nimic de Baba Rada de când se rupsese de lumea lui de copil, din care păstrase amintirile captive într-o pânză de păianjen, oglinda babei și un opaiț, de care auzise tot de la Rada că numai cu el putea să-și privească chip în oglindă, că lumină de lumânare avea să fie îndestulătoare, dar nimic altceva să nu se răsfrângă în ea. Rada lăsase oglinda cu limbă de moarte singurei fiice pe care-a avut-o și de care el prinsese drag, dar care avea să-i fie amar, pentru că ea nu l-a vrut. Îi furase oglinda atunci ca să țină doar pentru el comoară chipul ei rasfrânt în ea ultima oară. Rar se uita vreodată în lucirea vreunei ape, în vreun ciob de sticlă spartă. Se știa plesnind de tinerețe, așa că la ce bun să se privească?

Se ridică anevoie în capul oaselor și se îndreptă către pivnița în care încuiase cu o viață în urmă oglinda, aproape îngropând-o. Cu opaițul în mână, își făcea drum, dibuind greu scările din lemn putred. Acum păreau mai multe ca niciodată și, pe măsură ce cobora, obosea într-atât încât parcă ar fi urcat un munte.

”Sângele ți s-o usca, inima ți s-o-mpietri, oasele fărâmița…”, îi pulsa cum din nou puternic în urechi.

Deschise ușa cu o cheie ruginită, măcinată de câtă vreme trecuse prin ea. Pe masa din mijlocul încăperii, oglinda îi arăta slut chipul chircit. Ochii supți în orbite abia reușeau să vadă cum seca pe dinăuntru, obrajii i se descărnau, măruntaiele i se subțiau, spatele se încovoia. Se micșora văzând cu ochii, până ce deveni un miez. De sus îl picura apă de ploaie, care preț de-o viață își croise drum din cer până-n pământ în pivnița lui, lăsând loc luminii lunii să îl stingă.

 


Suspensie

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAm aripile deschise lacom. Cu ele pătrund și învelesc lumea așa cum simt. Liber. Curiozitatea mi le crește fără loc de negociere. De jos văd îngeri când nu zbor. De sus văd oameni care n-ajung îngeri încă. Nu e nici noapte, nici zi. E și una și alta, suspendate într-o pauză de timp. Nu zbor în timp, dar tot în jurul meu se mișcă, cu tot cu mine. Mă recunosc. Mă văd în jos. Deci, nu sunt înger încă.  Nu sunt cum cred că sunt. Sunt mai mult și mai plin. N-am formă, n-am culoare. Nu-s om, sunt doar scânteie. Așa se vede, de-aici de sus. Toți oamenii apar așa. Nu siluete mai mari, mai mici, ci licăriri spontane. Acolo e culoarea. În rest, nu aburi, nu mirosuri, nu contururi, nu chipuri, nu sunet, nu ecouri. Nu-nfățișări știute. Mișcarea e obligată să fie în plutire. Nu-i aer ca să lase loc de zbor, ci de suspensie în stări multiple. Mă divizez în cioburi, în particule de praf. Mă străduiesc să mă dizolv în fluidul dimprejur și nu. Nu mă dizolv.

Cad.

–       Adrenalină, acum! E-n stop cardio-respirator, domnule doctor. Trec la masaj cardiac. Intră în șoc hipotermic. Nu… încă o dată…nu…îmi pare rău. Îmi pare rău.

Urc.

[Foto © Jane Rosen]


Emil

the stroryteller or boy on edge

Și azi mi-e frig. Ieri am început să tremur, doar pe dinăuntru, să nu vadă mama. Ea nu știe, dar eu i-am auzit șușotind. Pe ea, pe Lili și pe doctorul cu barbă albă. Ah, și pe tata. Lili mi-a zâmbit stins după ce a dat ușor din cap către doctorul cu barbă albă și și-a strâns pumnii în buzunare. Credea că nu o vede nimeni. Pe Lili o iubesc cel mai tare. Are mâini făcute din aer. Când vine ea și-mi schimbă acele și pernele străvezii cu sirop de vise, îmi ține capul în mâini pe care eu nu le simt. Deci, plutesc, știu că plutesc. Așa că și mâinile ei sunt făcute din aer, altfel știu că le-aș simti ori calde ori reci. Mama nu are mâini nici calde, nici reci. Ale ei se lipesc. Când îmi atinge obrajii, simt că vrea mereu să plece cu câte o bucată. Îi rămâne palma lipită ba de fruntea mea, ba de umeri, ba de mâini. Și le simt apăsate și lipicioase. De-asta cred eu că de fiecare dată când pleacă, lipește bucăți din mine pe peretele albastru de lângă patul meu de acasă.

Nu cred c-o mai rog pe mama să-mi citească povești. Când ajunge la partea cu băiatul care-l pândește pe Moș să treacă cu sania prin dreptul lunii, nu mai înțeleg nimic. Are noduri încâlcite în gât, iar cuvintele i se înmoaie. Așa că mereu mi-e greu să înțeleg dacă baiatul din poveste îl vede sau nu-l vede pe Moș. Ei o să-i spun că deja le știu pe dinafară, așa că mai bine nu mai pierdem vremea cu ele. Mai bine pictăm. Așa nu mai vorbim, deci nu mai e nimic de priceput. O s-o rog pe Lili. Ea e singura care mă ia în serios. Avem chef să plângem, plângem. Avem chef să râdem, râdem. Nu ne pitim. Sigur că ea poate, ba după masa din colț, ba după scaunul cu rotile. Eu nu pot decât după pernă sau cearceaf. Asta mă cam întristează pentru că eu nu pot să câștig. Bine, că Lili mă lasă să câștig mai mereu, dar nici asta nu-mi place. Așa că i-am spus eu că am auzit de la doctorul cu barbă cum că nu am timp mult, poate până vine Moșul. Eh, vezi, Lili a priceput. Și nu mă iartă. Ne jucăm, râdem sau plângem, cum avem chef, ca să apucăm să le facem pe toate.

Cu mama nu mă mai înțeleg. Eu o vreau pe ea toată, iar ea vine cu jumătate la mine. Jumătatea, cu care plânge până știu eu că-și usucă ochii pentru că știe că mor de-aici și mă duc sus lângă lună, rămâne mereu acasă. Vine mereu cu jumătatea care râde așa… schilodit. Asta nu-i cinstit. Nu are încredere în mine. Nu mai sunt bebeluș demult. Am nouă ani și am înțeles eu cum stă treaba cu viața. Doar că eu cred că părinții nu pricep niciodată că le cresc copiii. Așa că m-am hotărât să-i scriu Moșului, dacă cu mama nu-i chip să mă-nțeleg. Moșule, te rog eu foarte mult să-mi aduci așa: pe mine înapoi la mama mea. Mi-e frig aici. Și nimeni nu pricepe că eu vreau să mă-ncălzesc de la orice, chiar și de la lacrimi. Că sunt calde. Tu știi că sunt baiat mare. Pe-aici lumea tot uită. Am priceput. Am venit pentru puțin aici și apoi plec. Așa că vreau să mă întorc înăuntru la mama mea, în pântec. Știu că e cald și o să-mi fie bine. Atât. Îți mulțumesc mult, Moșule. Emil.

S-o las sub pernă? Sau într-un plic? N-am plic. Lasă, o pun sub pernă. Știu precis că o s-o găsească Lili. Ea e serioasă. O să i-o dea Moșului negreșit.

[Foto © Michael Vincent Manalo]


Lună cu miere din soare

la cules de soare        Printr-un colț pe jumătate aburit, iar pe jumătate înghețat al geamului, îi căzură ochii pe o cruce mare de lemn, cum nu mai văzuse niciodată. Cu nasul lipit de geam, se străduia să topească fulgii încăpățânați de pe partea cealaltă, trăgând nădejde că va vedea mai bine. Seara se lăsa cu ceață neagră, iar luna își făcuse de treabă prin altă parte, de nu sosise încă. Când tatăl ei a săltat crucea din căruță și a sprijinit-o de roata ei, ghicea câteva litere în vâful ei. Mari, ascuțite și reci, dar depărtarea umplea prea mult gol între ea și cruce și nu deslușea decât un fel de I urmat parcă de un N, iar mai departe nu era sigură. B sau R? Ultima literă nu era limpede deloc, iar tatăl ei, al cărui chip părea mai rece decât gheața de pe geam, ridicase iute crucea, așa că s-au încețoșat și mai tare toate, și forme și litere împreună.

………………………………………

– Bunicule, de ce-i luna agățată?, întreba cu ochi curioși.

– Oamenii o țin acolo, fata moșului, răspundea bunicul cu voce adâncă.

– Păi, cum așa bunicule, că noi n-avem mâini pînă la cer?

– Cu credință, ghemule de om. Cum crezi tu, fătucă, ar mai lumina luna noaptea, dacă oamenii n-ar crede-n ea, înainte de dinainte să-și arunce ochii pe cer?

– Și de unde are ea lumină, bunicule?

– He, hee… zic bătrâni mai bătrâni decât mine și decât s-or pomenit vreodată, că demult de tot, când Soarele și Luna locuiau dimpreună, toate florile și stelele își găseau de trai fericite și fără de necaz. Dar când Duhul Nopții, înciudat că el nu putea hălădui decât noaptea, că fusese blestemat de Fiica Zorilor să umble doar așa, s-a pus pe suflat vânt rece și întunecat până s-au căscat văile de s-au despreunat ziua cu noaptea. Ca să nu fure sufletele când se înalță la cer și să le ducă-n bezna oarbă, Fiica Zorilor n-a lăsat să se facă prăpăd și s-a tocmit cu Duhul Nopții să lase luna luminoasă cu miere din soare stropită. Așa că, fata taichii, de-atunci și pân-acuș la poalele lunii, îngeri culeg miere din soare și toarnă de se-aprinde luna seară de seară.

………………………………………

        Nările topiseră acum un petic mai mare din geamul înghețat, atât cât să vadă și ce era scris sub literele ciudate… INRI… și imediat dedesubt numele bunicului.

        S-a dat un pas înapoi, apoi s-a îndreptat către cămară să caute borcanul cel mai mare. L-a găsit plin cu nuci, pe care le-a vărsat într-un coș de nuiele. Și-a pus apoi bundiță de lână cu fir roșu și alb la piept, și-a înfășurat basmaua pe cap mai bine, și-a încălțat opincile făcute de bunicul și s-a așezat în prag. Nu s-a înduplecat defel la rugămințile tatălui de a intra în casă, ci s-a pus pe așteptat zorii cu soare proaspăt care să-i umple borcanul cel mare. La noapte avea să se ducă la poalele lunii.

[Sursă foto]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.