Tag Archives: oameni

Copil de leac

Copy of DSC01976

Era obsedată de cardiologie. Nu s-ar fi văzut decât chirurg. Orice altceva i se părea meschin și oricum sub pregătirea ei, ca să nu mai vorbim de pasiune. Asta până a avut primul ei caz, o fetiță de nici trei ani. I-a murit în palme, deși se zbătuse pentru ea vreo opt ore istovitoare, în care se străduise din răsputeri să oprească hemoragia, de-ar fi suturat disperată vasele firave ale copilei și cu zece mâini dacă ar fi avut. Dar n-a avut și i-a murit pe masă.

Și-a întors fața atunci multă vreme de la chirurgie. Îi tremura gândul că ar intra în vreo sală de operație. De mâini ce sa mai vorbim? A facut o vreme mai mult muncă administrativă, ca să-și umple timpul sterp și să-și ocupe mintea năpădită de neputință.

Trecuse aproape un an de-atunci, când s-a trezit într-o noapte de gardă, când să plece acasă, cu o tânără gravidă, mai mult moartă decat vie, prăvălită pe scările spitalului la intrarea de urgențe. Pupilele dilatate nu arătau bine. Testele de mai târziu arătau un nivel aproape mortal de cocaină și alcool în sânge. Era în șoc ea însăși, dar a trebuit să se scuture și să intre direct în operație pentru a salva măcar copilul. A avut noroc, dacă mai poate cineva să numească noroc să te naști condamnat la supraviețuire. Copilul era mult sub greutatea normală, abia dacă avea un kilogram și un pic. Nici ea nu știa cu ce lupta ființa aia aproape invizibila. Probabil vreun înger ambițios pusese cinic vreun pariu.

L-a purtat așa pe Filip câteva luni bune până a luat în greutate și l-a luat acasă tatăl lui să se îngrijească de el. Filip Măghiran… interesant nume, nu-l mai întâlnise. Mama își pierduse drepturile asupra copilului și ajunsese într-o clinică de dezintoxicare imediat după ce se pusese un pic pe picioare. Tatăl copilului își înghițea lacrimile încă de dinainte să-i înnoade gâtul și-și ducea suferința cu resemnare seacă. L-a luat într-o zi, când puiul de om părea ceva mai înzdrăvenit și l-a dus cu el acasă. Nu l-a mai văzut de atunci pe Filip, nici n-a mai auzit de el.

Atunci a hotărât că-i vine mai bine turnat pe suflet să vegheze la capul copiilor proaspeți și slabi, când vin pe lume. Cum a văzut ea părinți cu viața deraiată rău, probabil că mai sunt și alții, așa că acolo i-o fi chemarea. Se gândea de multe ori, cum ar fi arătat bifurcațiile vieții ei întrupate în alte alegeri. Nu avusese parte de copii. N-a fost să fie. Și numai ea știa ce înseamnă neajunsul ăsta dureros. Era căsătorită de mulți ani și soțul înțelegea de ce aproape nu venea acasă. Se-amesteca printre copiii altora. Mamă pasageră de multe ori câteva luni, însă de-adevaratelea nicicum.

Când a ieșit seara din tură, pe holul luminat rece cu neon dușmănos și a auzit un oftat îmbibat în deznădejde, s-a apropiat de omul necăjit și l-a întrebat cu ce poate să-l ajute. De atâtea noduri înghițite și plâns neplâns, abia a putut să îngaime că așteapta să vadă dacă-i trăiește copilul. Al doilea, că primul n-a avut parte de viață. Filip, săracul s-a dus la nici un an de când se născuse. Filip? Filip Măghiran? Atunci și-a amintit… Al doilea copil? Da, un petic de copil. Ada o cheamă. Dar maică-sa tot droguri a luat și cu al doilea. A murit azi-dimineata la naștere. Doamna, doctor, eu nu mai am cum să respir. Dacă și Ada moare? Sunt blestemat. N-am nici o îndoială. Eu nu știu cum să mă agăț de viață iar.

Nu credea că avea mai mult de patruzeci de ani, dar părea de șaizeci cel puțin. Nu-și putea imagina ce fel de viață putea să aibă omul ăsta, cocârjat prea devreme de pierderi și lupte cu balauri care mai totdeauna înving. Mai văzuse cazuri multe la secția de politoxicomanie pe etajul 8, la neuro. Și îi credea pe medicii aceia niște dublu-zei. O data că-i aduceau pe linia de plutire pe pacienți și o dată că n-o luau ei razna. Nu sânge rece îți trebuia, ci sloi, să te păstrezi necopleșit. Omului i se ridase fruntea adânc, probabil de la atâtea întrebari la care nici un Dumnezeu nu-i răspunsese ani la rând. Nici vocea nu i se mai auzea clar, de parcă strigase a ciudă de prea multe ori și de prea departe, iar acum mai ajungeau doar rămășițe pricăjite de ecou. Cu pumnul în barbă, ținea în mâini o poză pe care apucase s-o facă repede copilei, de frică să nu i se ducă brusc. Și se ruga să aibă ea acum tăria să muște lacom din viață, s-o ia încetul cu încetul sau să-i rămână îngerul măcar prin preajmă o vreme.

L-a lăsat să-și rumege amarul, că ce vorbă i-ar mai fi mângâiat omului sufletul, după ce și-a îngropat și nevasta și-un copil? A vegheat apoi ea, și zi și noapte, până s-a-ntremat copila și-i jucau ochii din nou a sănătate. L-a rugat sfințește pe om să revină cu Ada an de an până s-o face mare, să fie totul sănătos și fara alți balauri pitiți la pânda prin cotloane. Că parcă devenise un pic mai mult și fiica ei, un gram, o bucățică.

Ada Măghiran. Copil de leac. N-o să-i mai uite numele.

[Foto © Andra Samson]


Pentru că datinile mor

Am plecat, așa, în amurg de octombrie. Cu frunze-mpurpurate, galbene sau simplu ruginii. Copt, cum voiam noi, așa ni se dădea octombrie. Am plecat la drum cu Ioana, cu Laura, Ruxandra, cu Mădă, Maria și Dragoș. Și am mai plecat la drum cu o traistă plină-ochi de curiozitate astâmparată doar de drumul care dura cel putin o oră și jumătate. Nici toamna la apus nu-mi dadea altă șansă decat să respir lung și s-aștept împăcat. Deși pe sub torpedo băteam obraznic din pinteni…DSCN8331

Am ajuns mai iute decât am crezut, pentru că ne-a furat toamna și drumul și nerăbdarea. Și ne-a purtat într-o comună în sud, mai jos de Giurgiu, se cheamă Găujani. Unde la primul cuib de berze stă Părintele Vasile, iar la al treilea Doamna Enache. Am ajuns prima dată acasă, în comunitatea pe care am adoptat-o astă-vară. Să-i văd pe oamenii care nu știu ce-s alea piedici ori frâne-n calea lor. Să-i vad la ei, acasă.

DSCN8330

Să fii primit cu suflet cald, cu masa grea, paharul plin, cu brațe primitoare, cu spuse și nespuse și cu povești din moși-strămoși apuși demult, ștergare albe, cusute cu drag de oameni cu zâmbete și riduri de bucurie pe chipuri vii, cu viață neobosită în ciuda traiului povarnic, e parcă dar de oameni rari. Frumoși până la cer și înapoi. Și rari. Că din puținul lor, nu pot să se abțină să nu ne dea și nouă pe de-a-ntregul cam tot ce au. Iar noi, umili să fim în locul în care să primim așa belșug? Așa a fost.

Părintele Vasile și Doamna Enache sunt nepământeni. Și-or pus ei poalele-n cap și și-or zis: no, amu (da, Părintele vine din Bistrița și și-o păstrat omu’ graiul și obiceiul) dacă n-o face nime’ pentru noi, apăi numa’ noi rămanem să facem. Și a adus nu numai vorbă cu duh de Sus printre oamenii pe care-i păstrorește, ci, cu mânecile suflecate, spirit viu și trudă neistovită, i-a smreduit și pe alții de și-or făcut traiul mai bun. Așa, cu puținul pe care îl au. Și pentru ei. Acu’ se duce vorba prin vecini, prin alte sate or vrea și alții să facă treabă, ca-n Găujani.

DSCN8530Datinile mor. Oamenii pleacă din sate. Iar cei mai în putere pleacă afară la munci, de le ramân copiii stingheri și vin de caută alinare în poveștile Părintelui. În curtea bisericii e loc de joacă pentru copiii satului. Că cin’ să-i îndrăgească și să le dea povețe? Părinții îs plecați, doar, nu? Părintele Vasile e-n plus părinte peste o ceata de copii. Sunt ca ai lui, că cine mai stă să cearnă diferențe?

Nici Doamna Enache nu se lasă. S-a pus pe treabă încă de-acum doi ani. Și-a chemat ajutoare și a înființat așa cum s-a priceput o asociație care sa îi ajute să construiască una-alta. Și-au pus în gând să devină ei înșiși un izvor bun de muncă, acolo-n sat. Așa că au învățat, cum să facă să fie luați în seamă de mai-marii din comună, de oameni cu dare de mană, cum să școlească țesatoare să aiba ce munci, să aiba ce lăsa copiilor, să crească bunăstarea cu un strop.

Pentru că oamenii se duc și datinile mor.

DSCN8319

Doamna Cornelia Enache și Părintele Vasile Pop sunt fondatorii Asociatiei Datini-Educatie-Cultura, Găujani. Sub îndrumarea Fundatiei PACT, au construit o afacere socială, prin intermediul căreia vor să dezvolte comunitatea săracă din Găujani. Au creat un atelier de croitorie unde se vor țese cămași școlare stilizate, cu motive populare locale, care au fost culese în urma cercetării etnofolclorice din cadrul proiectului Tradiții-Identitate-Bunăstare locală. 

I-am vazut, i-am cunoscut. Îi susțin și îi admir. Ca ei sunt puțini, dar îi inspiră pe mulți.

‘După datină mă port’ cu drag și aici  🙂

[Foto © Laura Oancă și Ioana Traistă]


Bine de-ăla bun

givingNu mi-a plecat înca vara din nări și ochi și zile și nopți, dar bate din pinteni să se ducă. M-am trezit că-i cer calic să mai rămână. Că mai am un pic de treabă și-apoi o las. O las. Să se ducă. Și nu-mi stă-n fire, că mai mereu îmi place acum-ul mai mult decât atunci-ul sau ca vreodată-ul.

Dar vara asta mi-a presărat în cale povești cu oameni cu vieți frumoase. Sau m-am lăsat pripășită pe lângă unde-au pus ei de-o tabără cu foc iute și bine de-ăla bun, cum zice M. [Pe o altă foaie de hârtie, pe curat, o să-i scriu povestea ei. N-a venit înca vremea, dar M. va fi aici curând. E prea bogată și în zările mele înguste n-am găsit încă vorbe bune care să-i deseneze nuanțele îmbelșugate de suflet prețios. M. promit, te voi dezvălui curând. ]

Nimic din ce-a venit mai  invitat-chemat, mai nimerit-brodit, nu-ncape-n bucuria de-a fi părinte adoptiv al unei mâini de oameni. Care cu vai, cu greu, cu amar se zbat să facă viața altora mai bună. Ioana T.* e de vină. Ea m-a chemat și inspirat. Eu nu le-am dat decât puținul vorbelor mele în sprijin și un dram de-arginți cât să-și înceapă visul.  Ah, spun prostii. Am mai venit și cu-n prieten. Cu Georgiana**, alt om frumos. Cu ochii-nchiși și drag de făcut bine, mi s-a-nsoțit. Și cu la fel de mare bucurie a sprijinit la rândul ei mâna de oameni de care zic. Ioana T. mi-a zis atunci ceva ce mi s-a așezat căuș în suflet: Of, binele merită asumat. Modestia prost mânuita nu-și are locul. Nu defilăm, dar ne-angajăm că-ntindem mâna către alții și mai chemăm și pe-altii-n jur, s-o facă. Că dar din dar se face Rai, doar nu? Da, Ioana, asa e. Eu mulțumesc.

Îi povestesc lui M. și-mi zice a drag: fă bine de-ăla bun, așa. Și cheamă-mă, că vin. O chem. Și vine.

[* Pe Ioana T. și pe alți oameni frumoși îi găsiți aici, iar bine de-ăla bun găsiți și aici.]

[**Pe Georgiana o găsiți aici.]


Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inimă și taci, că tu toate mi le faci.

picatura[Crâmpei de om frumos #2]

Când am cunoscut-o pe Lia, m-a fulgerat o senzație zdravană de dilatare a timpului, de stat în loc, ceea ce mi se-ntâmplă rar. Acum timpul își are timpul lui și calcă peste toate cadavrele răbdărilor noastre. Îți face o favoare când îți dă iluzia că te prinzi tu, chipurile, că trece săltăreț ca un gând – îți lasă impresia că te afli în control, că deții frâiele curgerii lui. Apoi își râde înfundat și cinic în barbă. Te-a păcălit. Sâc! Timpul dă buluc într-una într-o clipă viitoare. Și tu zaci, căznit, în drum, buimăcit de netrăit de tot prezentul.

Lia e o femeie cu frumusețe de cadră, nu depașește patruzeci de ani și își poartă frumusețea cu o grație întâlnită doar în vremuri asfințite. E din alte timpuri, dar nu-i pasă că lumea o acceptă greu. Știe că așa cum e ea, nenăscocită,  netăinuită, deschide suflete mai greu. Oamenii nu se recunosc în ea și o refuză, o pun de-o parte și nu știu cum să se poarte și cum să-i fie-n preajmă. Lia trage totul în sus, cu ea. Și sunt puțini cei care se lasă trași de mână.

Lia își îngroapă lacrimile în culisele pleoapelor înca de dinainte să-i umezească ochii. Își vrea copilul întreg din nou și și-ar da ea un ochi, o mână, și-ar da și sufletul să-i zburde iar în brațe fiul beteag. De cam cinci ani, Antim trăgea nădejde că picioarele schilodite l-or aduce alergând înapoi în brațele mamei. Copilăria îi fusese confiscată. Căzuse acum vreo șase veri din pod, de sus, de-aproape de coșul casei. Ademenit de doi porumbei albi, cum el nu mai văzuse, a urcat; l-au alunecat de sus și l-au împietrit, jos. Și i l-au ologit.

De-atunci Lia a uitat cum o cheamă. Când greu au convins-o oamenii din sat că o să și-l vadă pe Antim întreg, doar dacă se scutură ea de neființă și-și cheamă viata-n ea din nou, să-i cheme îngerii-napoi copilului și nu să uite-așa de tot de trai, Lia s-a-nsuflețit în așa chip, că nu-i răbdare pe lume să îi astâmpere zorul cu care-și vrea fiu-ntreg iar înapoi. Și de-atunci umblă-ntr-una pe la toți doctorii din țară.

Așa e Lia acum. Durerea o face și mai frumoasă, iar pripa cu care sper-acum să-i fie Antim vioi și înapoi îm brațe, o face și mai neobosită. Cutreieră săli de spitale cu neoane înghețate și împarte nădejde în sufletele altor parinți suferinzi, cum că nu-i totul isprăvit. Multe-s de adunat și de-ncercat pâna ce sufletul să se predea. Dar nerăbdarea-i nemiloasă. Învață ea rabdarea cum îi învață pe-alții, ca din mers să și-o asculte. Și-o clipă să nu uite și să creadă. Acum se fac minuni în medicină. Antim își va găsi tămăduirea lui.

Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inima și taci, că tu toate mi le faci. Își scuipă-n sân și-și zice-n fiecare seară, când parc-o-ncearcă fricile clandestin. Lia mi s-a ancorat în suflet și nici  nu vrea să plece și nici n-o las. Lia m-a învățat neînvățate, dar mai ales cum își strămută harul de speranță-n alte inimi care își uită rostul. E Lia mea un pic. Și-a lui Antim cu totul.

[Am insistat cu blândețe să o fotografiez și să îi arat lumii frumusețea ei. Lia m-a refuzat. Mi-a zis că dacă țin neapărat s-arăt lumii ceva din ea, să zic de necuprinsul de răbdare și de nădejde din ochii ei. Și-atât. Și fac așa.]


Preaplin. Bun de dat

two_open_hands-other[Crâmpei de om frumos #1]

Pe fruntea ei ridurile sunt niște glume. Ochii ei n-au învățat decât să râdă umezi și limpezi. Iana nu vorbește, cânta vorbele.

Orice-ar face și prin oricâte ar trece, sfidează timpul și viața care nu i-a prea râs în ultimii ani. Iana e mamă și e puternică.  I-au trecut pragul de la ploi mărunte, vijelii mediocre pâna la tornade intransigente și năucitoare. Iana mea nu găsește fel în care să nu se ridice de pe jos, oricât de zburătăcită i-ar fi vâltoarea.

Și-a proptit părinții când erau să cadă sub povara datoriilor, rupți din casa lor, din rostul lor și în curând rupți și de viața lor. Când să respire, îi pleacă din lumea asta de-o știm noi, mama. Îi încremenește tatăl, obnubilat de pierdere și Iana se-nțepenește reazem, să țină lucrurile drept, să-ngroape viața așa cum o știa ea și să-și puna înapoi pe picioare tatăl. Bolnav.

Îi pleacă-n timpul ăsta barbatul, așa, hai-hui. Un fel de-a spune, c-o face sub nasul și-acoperișul ei. O deraiere modernă, fără rafinamentul discreției de-altdat’ măcar. Și Iana mea se scutură și-și vede iar de drum. Copilul crește sub ochii ei și-ai tatălui uituc de-ale familiei, branșat la fantezia amoroasă. Pe Iana mea n-o întreabă nimeni de-i sufletul acasă, ori de s-a veștejit.

Ba-și face-un EKG și nu e treaba oablă. Că-s oscilații tahicardice de n-are doctorul hârtie să încapă sinusoide de of senin. Pentru că Iana refuză să se cocârjeze-n fața mai-știu-eu-căror bube, pricini și-altor mofturi mici.

Dar Iana își ia seama după ani groși de tras la rame de una singură. Și iese din mariajul imatur, steril și puhav deopotrivă. Da. Iese și ia o gură lacomă de aer verde proaspăt. Și mai vrea una, și-ncă una. Se face-ușoară fulg sau future sau gând și zboară cu sufletu-n octave-nalte. Și-și mută acolo tot – copil și suflet, casă, vis.

Și din preagolul de mai ieri, Iana abund-acum de bun. Și mult, mult. Îmi șade-n față cu fruntea hotărâtă să rămână netedă ca firul de mătase crud. Și-mi cânta o vorba-n tril ritmat: Măi, zice, am de dat. N-aveam pâna mai ieri, dar am acum și-i vremea. Ajută-mă să dau. Sunt alții de nu-i știe nimeni, care au lipsuri și nevoi și-s singuri. Tu ești deja acolo de o vreme. Ia-mă de mână și du-m-aproape de ei și ale lor. Și-oi fi fi eu în stare s-alin un suflet, doua, vreo durere. Să pun un plasture pe-o rană doar, sau chiar să vindec, cine știe?

Mi-a răsuflat povestea Iana peste o cană de lapte bătut si cozonac. Și-acum am gustul dulce-n gură. O sa-l mai savurez așa, cu râvnă o vreme.


Oameni și linguri

touching hands

O poveste despre un om care a părăsit lumea aceasta prea curând spune că a fost călăuzit de un înger către tărâmurile sale interioare într-un fel nemaiauzit. Îngerul l-a condus către o încăpere unde văzu o mulțime de oameni flămânzi încercând să-și potoleasca foamea. Dar pentru că lingurile cu care mâncau erau mai lungi decât brațele lor, ajungeau să fie mâhniți într-o continuă staruință neizbutită, iar și iar. “Acesta” îi spuse îngerul “este Iadul”. “Dar …este înfricoșător!” exclamă omul. “Te rog, arată-mi Raiul!” “Preabine”, binevoi îngerul și plecară. Când deschiseră poarta Raiului, omul rămase fără grai, privind ceea ce părea foarte mult să fie aceeași poveste pe care tocmai o văzuse: o mulțime de oameni stăruind în încercarea lor de a-și potoli foamea cu linguri mai lungi decât brațele lor. Cum omul se apropie de ei din ce în ce mai mult, nevenindu-i să creadă, i se așternură în fața ochilor chipuri fericite, pântece pline și zâmbete odihnite. Căci vazu că oamenii din Rai învățară să se hrănească cu lingurile, unii pe alții.

Am văzut oameni furați de viața lor, de pasul imediat următor sau de cursa lungă pe care s-au păcălit să o numească soartă. Uitând că alegerile construiesc soarta.

Am plâns oameni care alergau înaintea pașilor lor, pentru că timpul devenise o coordonata bi-, tri-, multi-dimensională și au ales confortul de a rămâne prizonierii lui. Și nu răspunderea de a fi vizitiul caleștii vieții lor.

Am împărtășit suflet și speranță cu oameni care au ales să uite de îndumnezeirea din ceilalți oameni pentru că povara făpturii lor era linia orizontului cel mai apropiat. Iar lipsa luminii contorsiona spectrul culorilor.

M-am revoltat și am tăcut în așteptarea înțelepciunii de pe urmă, a oamenilor umiliți de încătușarea propriilor iluzii, cum că viața e la capătul cursei. Și m-am rugat să vadă.

I-am admirat și adulat pe cei care mi-au arătat o data și de o mie de ori că frumusețea e tocmai cursa alergată și gâfâită și nu panglica sfâșiată de la capătul ei.

Mi i-am apropiat pe aceia care m-au învățat fără s-aștepte nimic în schimb și m-am înverșunat să mă replic in ei. Cei care dau și știu să primească.

M-am încăpățânat să-i admir pe aceia care mi s-au revelat stâlpi drepți, grațioși și neclintiți de vânt sau valuri. Și nu le-am ascuns-o. Doar regret că uneori am făcut-o prea tarziu.

Mi i-am facut icoane pe aceia care și-au rămas fideli credințelor lor și și le-au asumat. Neclintit și fără regrete.

Mi i-am listat tipare și modele pe cei care și-au făcut virtuți din a fi verticali și umili în înțelepciunea lor și m-am trudit să fiu și eu așa, uitând prima lecție primită de la ei – să nu uit în drumul meu să fiu cine sunt eu și nu altceva. Și să fiu.

M-am plecat în fața acelora care și-au văzut iadul țesut cu mâinile, mințile și sufletele lor și au ales să pogoare Raiul peste ei și ceilați asemenea lor cu răspundere, cu speranță și cu simțul adevăratului nord.


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.