Tag Archives: orb

Ochii maicii Smira

bătrână

La lumina lumânării, chipul maicii Smira îi păruse necrezut de tânăr. Cu o mână se sprijinea de masa ovală, despre care îi spusese că e din lemn curat, îmbinat doar, nebătut în cuie. Iar pe cealaltă și-o odihnea pe un toiag noduros. Când sclipise lumânarea pe care-o aprinse, pentru o clipă îi păru că maica prinde chip tânăr dintr-o dată. Că ridurile nu-i mai adânceau pielea zbârcită. Ca văile ce-adună ape, așa părea maica Smira că adunase vieți în șanțurile care-i crestau fruntea și obrajii. Iar focul ochilor se stinsese-ntr-o apă blândă pe măsură ce vremea i se adunase-n spate.

Iana se scutură preț de-o clipă, clipind des de parcă s-alunge năluci. Apoi când o privi pe maica Smira, se liniști. Era tot ea, așa cum o știa, cărând ani înghesuitți ca mărgelele.

– Iană, fată dragă, ești verde cum îi creanga de nuc primăvara. Ce cați prin părțile-astea? Nu-i neam de om să mai urce aici sus la mânăstire de-amar de vreme. Gheorghiaș al lui Lazăr din Valea Mierii ce mai urcă de ne-aduce lemne. Dar chip de om nou, ba și-ncă tânăr, nu mai urcă fata maichii.

La auzul vorbelor prăvălite blând, Iana se trase mai aproape de Smira. Auzise că are un dar scump. Că ghicea. Că vedea ce-i va să vină omului de cum îl simțea. Chiar de nu știa nimic despre el, maica Smira îi ghicea și trecut și viitor. Așa numai din… Numai ea știa din ce. Maica Smira vedea din nimic. Se născuse oarbă dintr-o fată tânără care trăsese într-o noapte de iarnă cu ani foarte mulți în urmă la mânăstire. Pribegise singură și grea, alungată de-acasă în rușine până ce se opri în poarta mânăstirii de-i venise sorocul. De cum născu pe Smira, muri dintr-o suflare. Iar maicile-o crescură pe Smira cu drag. Copila nu văzu lumină o clipă în viața ei. Dar crescu cu har. Cine trecea pragul mânăstirii era ghicit de Smira și-n trecut și-n viitor. Numai ce le simțea suflarea, că le și spunea de unde vin și unde se duc, făra să știe vorbă despre ei. Așa se duse buhul când crescu că știe citi în om.

Iana când auzise vru tot. Dar nu-i venea a crede mai nimic. Nu mai credea în nimeni Iana. Demult, de când îi fură terfelite și viață și vise. Pe când era numai de opt ani tată-su se duse secerat de boală. La nici trei ani după el, de of greu i se duse și mamă-sa zdrobită de durere pe care nu mai știa s-o ducă singură. Apoi fu luată-n grijă de bunici, care nici ei nu mai tăiră decât vreo doi ani, că se-așezară ani groși pe ei, pe lângă inimă neagră când își pierduseră fiica. Iana fu crescută de sat, de tot satul. Trăia pe la fiecare. Iar când crescu își căută de drum. Acum auzise de maica Smira, cu două sate mai la vale. Ce-avea de pierdut? Se duse să-și afle noroc.

– Iană, zici că te cheamă, așa-i?, șopti maica.

Iana dădu din cap, deși știa că maica Smira nu vede, dar vorbele i se încăpățânau mute. Așa că fu tot ce putu să dea.

– Așa-i, răspunse tot maica. Ce vrei tu, fată dragă? Ești tânără și prea bătrână deopotrivă, prea devreme. Ți-a fost viața potrivnică. Nu mai plânge pe Simion și Teodora. Îs bine, maică, acum. Îs bine. Li-e somnul liniștit. Lasă pe ei să odihnească-n pace. Lasă pe mamă-ta, n-o mai ocărî că s-o dus fără tine după tătâne-tu. O fost și gata. Le e bine.

Iana simți cum nu respiră. Simion și Teodora erau părinții ei, de-atunci demult.

– Iană, tu nu mai privi în urmă oricât o fi de greu. Tu ia de-aci și vezi de drumul tău doar drept d-aci-nainte. Ia de te du, tu, dragă fată, numai spre răsărit. Când ăi da de-un sat pe nume Șipot, tu să tragi la han. Să stei vreo două zile și-i vedea. Om bun ți-o ieși-n cale, să vezi tu numa’. Să nu zici nu, că el tot te-o lua de-acolo și te-o vrea nevastă. Du-te cu el tu, fată dragă, că-i om bun, drept și te-o cinsti. Copii frumoși, oacheși ca tine ai să ai, să știi tu, că îți zic. Dumitru apăi și Zinca i-or chema. Ca mine ai să mori tu Iană, ca mine, cofâlcită și zbârcită, dar fericită, Iană, ia să vezi.

Și să fi vrut Iana să-ngaime vorbă împletită de a maicii Smirna, nu-i ieși decât suflare slabă, abia șoptită. Îi mulțumi în barbă încet și-și șterse pașii-n urma ei. Suflă în lumânare cum îi ceruse maica și-și găsi de drum. I se-nmuiară ochii, dar greu îi fu să creadă că viața o să-i fie așa de rodnică, cum îi zisese. Porni la vale care numai spre răsărit croia potecă.

– Mamă nu te du! Nu încă. Zinca își înghițea anevoie lacrimile. Dumitru n-a ajuns încă, mai ai răbdare o clipă.

Iana, acum cu părul de zăpadă și zbîrcituri ca ale Smirei zăcea cu zâmbet stins pe chip. Întocmai cum zisese.

– Săru-mâna, mamă!, intră gâfâind Dumitru. Mi-s întors. Tot într-un suflet ce-am venit. Te du unde te cheamă, adormi încet acum.

Iana se duse împăcată în lumea maicii Smira plecată mult demult.

 

[Foto via Jessica Montealegre]


În urma pașilor tăi

 

asteptare

În urma pașilor tăi rămân gropi scobite adânc,

pământ însetat te urmează,

lipește clei gros de tălpi iuți, fugare

tu n-ai nici vreme și nici curaj

s-arunci o privire-napoi pe furate

să vezi cum trecutul ni se despoaie de vise.

 

Alergi hămesită să cuprinzi totul

în vârtejuri de viață zorită

și nu știi că ce cauți e mai aproape de zare.

Când ai să te-ntorci însă nu ochii mei te vor vedea,

căci vor fi și orbi și sluți și seci

de căutat căuș făcut de pământ să te cuprindă,

ci tălpile mele vor fi simțind gropile grele de urma ta.

În urma pașilor tăi, pământul își cioplește chip după asemănarea ta.

 

[Foto via Rumesha Kashif]

 


Rădăcinile

sunset

– Luați loc aici. Mesele sunt ocupate. Au mai rămas doar două locuri libere. Sigur, puteți alege unde doriți să vă așezați. De aici însă, veți trăi un apus, pe care nu-l veți uita ușor. Da, nu-l veți vedea. Îl veți trăi. Vă promit.

Cuvintele rostite pe tonul baritonal, o făcură să-și îndrepte pașii fără să șovăie și să se-așeze la masa bărbatului cu voce adâncă. Barba neagră, bogată, deși nu foarte lungă, și cele câteva riduri pe frunte și în colțul ochilor îi dădură ceritudinea unei vârste mature. Ochii îi erau ascunși în spatele ochelarilor cu lentile negre, pe care nu i-a-ndepărtat. Voia și nu voia să știe mai mult despre bărbatul din fața ei. Parcă știa destul încă de dinainte de a ști. La fel și gesturile sigure cu care se mișca, îi trădau un soi de profunzime dintr-o altă lume. Își aprinse o țigară cu o mișcare foarte precisă, iar odată cu primul fum, s-a simțit sorbită de bărbatul de lângă ea, cu un nesaț calm, neflămând. I-a aprins și ei apoi o țigară cu același gest limpede, precis, pe care însă ea și-a apropiat-o de buze cu o tresărire involuntară. Era obnubilată. Bărbatul de lângă ea avea rădăcini prinse adânc în pământ.

Coborâse treptele dinspre promontoriu către plajă cu sete, cu o nerăbdare de copil. Apa argintie deja îi magnetizase și ochii și tălpile. O apă la care visa de când se știa. După goana cu care zburase pe trepte, acum simțea că-i fuge pământul de sub tălpi. Când, însă, bărbatul cu ochelari cu lentile negre îi spuse să se așeze lângă el, se-mpământă. Nu mai era sigură că apa era ceea ce căuta.

– Mulțumesc, îngăimă slab. Mai mult n-apucă să spună, pentru că reluă el.

– Nu mai e mult. Peste puțină vreme, începe vântul să adie. Ridicați-vă părul și prindeți-l cu acul de la cameea din piept. Veți vedea, e plăcut.

Firescul cu care ascultă întocmai ce-i ceruse, o surprinse în așa măsură că vorbele i se înnodară, fără chef să iasă afară. Și-a scos cameea prinsă în rochie și, cu un singur gest și o rotire ușoară, își ridică părul în coc, ignorând câteva șuvițe.

– Bun așa!, spuse din nou adânc bărbatul. Apusul devine sângeriu aproape-n fiecare seară. Dar nu încă, mai are de trecut prin ocru-auriu și violet. Nicicând n-am văzut un contrast mai bun. Rochia cu reflexe ivoar vi se va profila perfect pe fondul stacojiu. Doar dintr-un singur unghi, apusul care cade aici, nu se va șterge nicicând din amintirea dumneavoastră. Vă spun eu când și unde se vede cel mai bine, fiți pe pace.

A tăcut, din nou cu un firesc care o surprindea și mai puțin. Și-a terminat țigara în tăcere, la fel ca ea. Apoi, cu o înclinare a capului, îi rosti cu aceeași intensitate în voce: Acum. Acum e clipa cea mai bună. Apropiați-vă de ponton, unde sunt prinse parâmele și acolo, răsuciți-vă pe jumătate către mine.

S-a ridicat încet, dar fără ezitare. Avea convingerea că apusul o va ului, întocmai cum îi promisese. Până la ponton erau vreo zece metri buni. S-a îndepărtat fără să se grăbească. Apusul avea să fie doar al ei. Când a ajuns în dreptul parâmelor, s-a întors pe jumătate. O explozie de rubin topit în violet și portocaliu a înghițit-o, uitând de lumea în care era, preț de câteva momente.

Când apusul pălea deja și s-a răsucit cu totul către masa unde stătuse, bărbatul cu voce adâncă se ridicase și-și căuta drum cu un baston alb. Oamenii îi făceau loc, instinctiv.

În locul acela, cu privirea către el, și-apoi către un apus, deja apus, și-a împământat acolo rădăcini adânci. Ca vocea lui.

[Foto via Gemma Phazey]


sunaJ | Janus

janus

 

Pleoapele împingeau din răsputeri să convingă ochii să se deschidă. Nici un efect. Se încăpățânau să rămână grele, ca un manifest împotriva a ceea ce oricum nu va crede mai târziu că i s-a întâmplat.  Auzea înfundat voci, unele repezite, unele gâfâite, altele stinse, care ba se apropiau, ba se îndepărtau. Sub el nu simțea nimic. Singura greutate era în pleoapele care îl împiedicau să vadă. În rest era imponderabil. În lupta lui contra pleoapelor, pe jumătate nici nu voia să reușească. Îi plăcea starea incertă în care se afla, cu tot cu suspensia trupului. Îi era mai simplu să se simtă cumva înăuntrul și în afara lui, în același timp. Îl limpezea mult, deși era conștient că se împarte între cele doua stări contrare. Dar era bine, era în altă lume.

S-a lăsat alunecat într-o visare lucidă, înspre vremea care trecuse, nu mult în urmă, și credea că nu mai rămăsese nimic neînșirat ca mărgelele, din rău în mai rău. Pierduse vreo doi oameni dragi, duși prea curând dintr-o viață zgârcită cu zilele. Nu mult după, avusese motiv gras de fericire, de să-i pleznească inima de drag.  Dar, nici acum nu știa cum să simtă bucuria de a mai avea un copil. Se născuse orb, acesta din urmă. S-a bâlbâit atunci cu totul și și-a uitat de bucurie. Apoi s-a trudit să se apropie de o gâlmă de om, față de care mai întâi învățase neputința, apoi stângăcia și, deși era devreme, știa ca o să învețe și iubirea. Aia multă și necondiționată, de care ziceau oamenii că te orbește. Doar că mai avea până acolo. Mai orbecăia prin unghere de suflet neîmpăcat încă cu soarta.

Își plângea în sine, camuflat de privirile celor din jurul lui. Nu era sigur că îl judecau și apoi îl săgetau cu pedepse, așa că mai bine plângea pe dinăuntru, că acolo n-avea cine să-l vadă, în afară de el. Iar aici, se împleticea într-una. Își lăsa gândurile să-i încâlcească sufletul, pînă își pierdea și cumpătul și respirația. Și tot în întuneric era la capătul bătăliei cu el. Nici o urmă cât de sfrijită de lumină. Era mai orb decât copilul lui și lumea i se întunecase și mai greu. O plapumă de plumb îl învelise ca pe un cocon și îl trăgea în jos.

‘Cum? …Nu mai are puls? Domnule doctor, mai încercați o dată…’ o voce de femeie.

Un zgmomot înfundat și o pufnitură. Și liniște, preț de secunde bune.

‘Nimic. Ne pare rău. Inima a cedat.’ – o voce de bărbat.

‘Bietul de el. Doar un copil. S-a aruncat aproape cu totul în fața mașinii să-l ferească pe domnul de alături. Cred că a auzit frânele scârțâind. Stătea aici la internatul școlii de nevăzători. Îl vedeam des, că stau aproape, la a doua scară, pe Felinarului, aici, lângă biserică. Mai intra în vorbă cu oamenii, din când în când, dar of, Doamne…’ – o voce de femeie.

Pleoapele nu-i mai împingeau din răsputeri să convingă ochii să se deschidă, deși pe dinăuntru vedea tot. Clar ca apa cea mai cristalină, pe care n-o ghicise încă. O să se ducă acasă și o să-nvețe iubirea oarbă. Cu tot cu neputință și stângăcii. Cu spatele la ce-a trecut, cu ochii înainte. Fără rezerve. Abandonat orbește.

[Foto  © Thierry Ehrmann]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.