Tag Archives: pierdere

Patru stele

innocence

– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

 

[Foto © Alain Laboile]


Mamă mult prea demult

mother and son[Crâmpei de om frumos #5]

Lucirile din ochi îi sunt accidentale. Apar atunci când uită să-și cenzureze trăirile. Când scaldă ochii, chiar în efemeritatea clipei, scânteile trădează un vulcan de praf de vise. Din cele pe care și le-a trimis singură în ilegalitate demult, atât de demult, că sunt amorfe și nu le mai recunoaște nici în oamenii din jur.

Vorbele care trec de bariera cenzurii îi sunt atente și vin împachetate în explicații de legitimitate. De obicei, pe ton jos, aduc cu ele la sfârșit semne  de întrebare aproape pentru tot ce rostește. Cenzura a erodat în timp urmele, și așa sterpe, de siguranță. Când e ceva ce se cere auzit, cuvintele se îmbracă în armuri de șuierături, la rândul lor nesigure, urmate de un ton slab ascuțit, a întrebare.

Chipul e brăzdat de șanțuri placide la trecerea vremii. Timpul e seva lor. Ridurile nu se nasc în absența lui. Îi șed pe fruntea obosită, orizontal, plus unul care se duce ușor oblic către sprânceana stângă. Celelalte ornează colțurile ochilor ca tatuajele cu henna, numai că permanent.

Gura, în forma de umbrelă, duce în jos, pe lângă alte șanțuri prin care au curs lacrimi și care au săpat la rândul lor metodic. Dacă buzele au știut demult să urce-n sus în formă de lună nouă care ține apa, acum tac amnezic.

Anii mulți, sedimentați în vertebrele tasate de povara cu care s-a întâlnit, fără drept de târguială, i-au adâncit capul între umeri și gârbovit spinarea. Gâtul, înalt odată, s-a chircit instinctiv, ca pentru a fi mai jos de cerul judecător. Restul trupului nu-i servește decât pentru a se ține pe sine și a nu-i chinui pe alții să-l îngrijească. E singurul lucru pentru care a rămas recunoscătoare, că-și poartă de grijă singură și nu-i încarcă pe alții. Altfel, nici azi n-a priceput de ce îi e lăsată memoria mai vie ca niciodată. Copiii amândoi i s-au dus din brațe crud, brusc și nepermis de devreme. Restul de viață sterp și l-a trăit la granița dintre a-și pierde mințile și inima cu totul, și totuși sub blestemul amintirii vii.

– La mulți ani, Doamnă Silvestru!, spuse băiatul care venea la mama lui alături în rezervă. Nu i-a răspuns. De primit, nu mai știa să primească de când pierduse totul. De alți mulți ani, îi era groază. A-nchis pleoapele, sperând ca el, băiatul, s-o ia ca pe un mulțumesc, iar ea să nu le mai deschidă.

[Foto via Justine Wakeland]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.