Tag Archives: plecare

Măruca

light

– Am zis că plec. Plec! Nu mă mai ține s-aștept pân-o veni nu știu ce vreme potrivită. Pe mine mă cheamă demult. Tu nu vezi scânteia?, izbucni Măruca cu năduf, trântind la o parte plapuma și ieșind zgribulită din așternut.

Nici jarul nu cuteza să pâlpâie tare în sobă, parcă să nu facă prea mult zgomot. Tălpile îi săreau ușor pe podeaua aspră. Dintr-o mișcare sări peste scândura care se stricase și din care ieșea un ciot afară.

– Acu’ e noaptea ceea, acu’ mă duc. Luna e sus și arde. Sus-sus s-o aprins deja scânteia mare. Ia, că mi-arunc o haină pe mine. Adă’ repede scara să urc în pod să iau felinarul ăl mare și-oi pleca.

Mut de repeziciunea cu care țâșni, nici nu băgai de seamă că mă țineam de poalele cămășii Mărucăi s-o fac să înduplece, când se smuci scurt și-ncepu să caute de zor desaga de drum și o cojoacă. I-am împins deznădăjduit ciubotele cele groase, că altfel la cât era de zorită, pesemne că pleca desculță. Mi-am înghițit toate vorbele pe care voiam să i le zic și i le-am mistuit apoi într-o suflare neînțeleasă de cuvinte mustind în lacrimi.

Încotoșmănată, cu obrajii roșii și ochii de foc, mă strânse tare în brațe și-mi șopti cu gura aproape închisă: Am așteptat destul, Iacob, am așteptat destul. Mă uitam la ea și nu pricepeam nimic. Plesnea de tinerețe, chip tânăr și pas sprinten, iar ea-mi zicea că a așteptat destul. Da’ ce? Îi bătea bătrânețea la poartă? Doar ieri eram copii și zbudam fără griji. O clipă mi s-a părut că focul din ochi i se stinsese cu două lacrimi mari. Însă se vede treaba că i-au pus pe jar și mai tare, pentru că-ncepură să scuipe foc, parcă să-și facă drum în întuneric. Atunci am înțeles și am tăcut. Nu era de-ntors. Ni se încrucișă doar un fulger scurt prin care ne luarăm rămas-bun, apoi se așternu brusc o tăcere de smoală.

Înșfăcă felinarul și ieși afară în lumea de cleștar. Părea că nu pășește pe zăpadă. Urmele îi erau pe loc acoperite de fulgi mari cât tălpile ei. Măruca se-ndepărta. Vedeam un punct din ce în ce mai stins care unduia ușor în mișcarea felinarului. Luna-i deschidea calea pe cărare, până-n inima muntelui.

– Du-te cu Dumnezeu, surioară!, i-am șoptit în gând. Tot trupul îmi era înțepenit de dorul care avea să-mi fie toată viața de Măruca mea.

– Acolo, mă duc. Fii pe pace, Iacob. Acolo mă duc… Tu să ai gijă te tine, auzi? Am tresărit o clipă. Măruca îmi auzea gândurile. Deodată m-am scuturat și-am continuat: Și-ai să-mi dai semne, de-acolo de sus, de-unde te duci? Firește, veni răspunsul cald, topind înghețul din jurul meu cu totul.

Am închis ușa în urma ei, am aruncat un vraf de vreascuri peste jarul care prinse viață și m-am cufundat apoi în visul cel mai lung.


Ecoul surd

ploaie

Mâinile i s-au frânt îmbrățișându-și copilul, odată cu dorul înăbușit de el. Trăia absent pe lângă el, neînmuiat de ochii îmbibați în confuzie ai copilului care nu pricepea de ce tatăl îi e, și totuși nu-i e. Nici când copilul i-a zis într-o zi să-și vadă de treaba lui, că el înțelege, că l-a auzit de atâtea ori că-și muncește zilele pentru el, că nu-l vede pentru că toată cazna e pentru el, ca să aibă cu ce crește, sub un acoperiș și-o haină pe el. Într-un ungher, în care mamă-sa era martor tăcut, i se topise umbra pe perete, pe care-o șterse cu lacrimi înfundate în batista subțiată, de frică să nu vadă și durerea ei.

Mamă-sa, după ce-i plecase bărbatul să muncească pământ prin alte locuri, că la ei nu dădea rod, că era uscat ca praful fin bătut de vânt, se-nchircise-n ea, de nici cu copilul nu mai găsea glas prin care să-i curgă vorbele ca atunci când era prunc și-l legăna pe picioare s-adoarmă. Acum crescuse, nu se făcuse încă flăcău mare, dar trecuse de șapte ani. Vedea și pricepea ceva mai bine ce era în jurul lui. Mai cu seamă că mamă-sa parcă-și uitase vorbele. Copilul își amintea cel mai limpede mama tăcând înnodat. Când o privea pe furiș, îi lăsa impresia că-și împletește vorbele cu grijă pe dinăuntru și din când în când le gâtuie înfundat ca nu cumva să-i țășnească nestăpânit. Copilul își închipuia că șuvoiaie nestăvilite de ceva amar s-ar fi-mbrâncit afară din glasul ei, nu vorbe ca-n gurile altor oameni din jur. Ghicea după scânteile stinse din ochi, de când tată-său era plecat. Pe el și-l amintea cu ochi curați pe când se dusese. Brazdele grele îi săpau fruntea ori de câte ori își mișca sprâncenele. Om hotărât, cu pasul adânc, clătina slab pământul sub el. Se-nfiora de bucurie când îl vedea. Înalt și drept de spate, cu fruntea sus tăia aerul dimineții când pleca la muncă. Îl mai vedea seara, cu cușma pe frunte lăsată, ușor gârbovit, dar cu fruntea tot sus. Odată cu el intrat în casă, aerul cald suflat de vatră se preschimba în miros de brad și pământ.

De trei ani, copilul uitase miros de brad. Când însă palmele bătătorite îl zgâriară pe obraji, trase adânc aer în piept și simți miros de pădure înghețată. Cușma îi acoperea acum zbârcituri adânci și întrerupte. Pomeții obrajilor îi înțepau pielea subțiată, iar ochii i se-odihneau în pat de cenușă. Copilul zâmbi, căci tată-su era mai cald ca nicicând. Trei ani erau o viață.

Niciunul nu dădea să zică ceva. Nici mama, care umpluse pereții de umbre topite, nimic nu șoptea. Vorbeau însă necontenit în tăcere, pe-un timbru domol și cald. La răstimpuri tatăl încuviința. Întrebări neapucate se-nșiroiau adunate-n mănunchi. Copilul le aduna și-și împodobea tatăl venit să-și sfârșească drumul prelung și viața devreme în brațele celui pe care-l lăsase în urmă cu ani. Copilul țesea întrebări fără-ncetare, până când ochii lui tată-su se-nchiseră orb. Pe restul ce nu izbutiră s-ajungă la vreme, le îngiți lacom ecoul surd.


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VERO-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..