Tag Archives: ploaie

Patru stele

innocence

– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

 

[Foto © Alain Laboile]


Pe cărarea luminii din umbră

barefoot

 

Mâinile afundate în buzunarele pardesiului nu-și găseau astâmpăr. Căutau cusăturile și desenau pe dinăuntru conturul firului de ață, sărind imperceptibil ca pentru a număra împunsăturile acului, până sus la marginea tivului. Își ascundeau lupta într-un cotlon pe care-l credeau ferit de priviri aluzive. Acolo mâinile puteau să ducă lupta pe care ochii sărăciți de vise o abandonaseră deja. La fel, puneau la adăpost răbufniri care s-ar fi putut trezi, fără voia ei, să erupă haotic. Îi plăcea ordinea pe care o impuseseră mâinile, care frământau buzunarele, amorțind restul de trup și ajutându-l să nu se descompună acolo, pe loc, pe caldarâmul lustruit de ploaie. Iar asta îi presăra o liniște în privirea care baleia acum somnoros între vise zidite și neputință generoasă.

Eva își întorsese capul pe care trupul i-l urmase docil într-o parte ca pentru a-l feri de efluviile dinspre el, ieri firești, acum încifrate. Lucian îi părea acum mai înalt și mai copleșitor decât altădată. Compensa probabil tăcerea uscată cu umbra uriașă proiectată pe asfalt, mai neagră din pricina ploii și mai adâncă cu cât se afunda în pierderea ei iminentă. Îi aluneca din viață așa cum venise, ca un dar neînchipuit, însă la fel i-ar fi putut locui pe veci, dacă și-ar lăsa slobod un ”da, rămâi!”.

Umbra felinarului contura o linie în tuș negru care glisa lin pe sub tălpile Emei și se izbea de bordura trotuarului, mușcând cu marginea ridicată tălpile lui. Lumina cădea egal în stanga și în dreapta fâșiei întunecate, iar Eva știa că nu se află pe caldarâm. Picioarele ei se prindeau strâns de umbra neagră care desena podul sfărâmicios de peste prăpastia dintre ei. Mâinile știau să-și țină echilibrul pe dinăuntru în buzunare. Refuzau întinderi ample în aer, de frică să nu se îmbibe iar cu speranță și să atârne apoi greu, șubrezindu-i din nou echilibrul. Își creaseră oricum propria disciplină față de celalalte părți ale trupului. Și-și urmau supus noua rutină.

– Vino!, auzi stins Eva.

Eva clipi prelung.

– Vino, hai!, auzi din nou.

Buzele îi tresăriră slab.

– Vino!

Abia acum îi era frică. Simțea că-și ajută ochii cu palmele să se ridice către Lucian, pentru că singură nu-și găsea forța care o epuizase în execițiile de echilibru. Când privirea i s-a odihnit pe pleoapele lui, a știut că nu fusese vocea lui. Acum frica avea chip.

Mâinile au ieșit libere din buzunare. Eva s-a întors dintr-un pas către linia pe care o contura celalalt felinar, din spatele ei, lung și departe unde se mai întretăia cu alte umbre. A început să pășească ținându-și echilibrul, fără plasă de siguranță și cu restul de trup săltând descătușat. Ploaia spăla meticulos tot. Nu mai lăsa loc uscat sau ascunzișuri prin buzunare.

 


Ce mai citim

Let's talk about books

Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..