Tag Archives: portret

În gol

abandon

–       Sari! Haide sari! Hai, alunecă, vei fi în siguranță.

Vocea cu care îi ceruse să sară nu purta nici o urmă de îndemn. Împingea cuvintele unul după altul, așa cum o făcea mereu. Demult îi spusese că nu știe să vorbească, că vorbele nu-i răsăreau de pe buze așa cum se întâmplă oamenilor, să le rostească limpede, să se rostogolească afară din gură până la urechile celuilalt. Ea împingea domol câte o silabă după alta, ca și cum voia să facă un bulgăre de zăpadă și, cum era din abundență în jurul ei, nu se grăbea. Lucra încet, cu calm la fiecare vorbă. Și ca să fie sigură că bulgărele de vorbă creștea sigur, și nu grăbit, îl învelea în pătură de șoapte joase, pe ton lin, unduios.

Toată iarna lucrase la portretul ei. Îl plămădise brut din lut și, pentru că-i confiscase ani buni, la început voia să îi adauge niște riduri în plus, voia să îi apună frumusețea, să se răzbune primitiv. Apoi, în vreme ce îi limpezea încet trăsăturile, s-a răzgândit. Și-a lăsat mâinile să curgă pe liniile arcuite ale claviculei, cum n-avea s-o mai vadă niciodată.

Începuse timid și cumva încurcat să amestece lutul cu apă și să ridice bustul, pentru că îi văzuse chipul în treacăt doar demult. Cu totul îi fusese prezentă pe dinăuntru, așa că nu mai dăduse atenție chipului în sine, trăsăturilor, formelor, luminii care cădea pe pomeții bine conturați, pentru ca apoi să lase două umbre pe obraji în jos. Fata cu chip de lumină, de bună seamă că așa o chema cumva. Chiar se mira că își amintise vocea cu atâta limpezime, pentru că acum încerca să priceapă de ce nu își amintește liniile feței. Probabil lumina-l orbise. Iar lui nici că-i păsa. Grăbit de ambiții de sculptor prea crud și încă prea neîncercat, își promisese atunci demult că o așează simplu într-un sertar, iar că memoria, fidelă lui însuși, își va deschide comoara pe mai târziu. Prea tânăr ca să priceapă că ochiul așa se formează, că-i trebuie antrenament în observare. Și abandon, da, mult abandon.

În dimineața aceea rece de martie nehotărât, ridicase bustul aproape complet la mărimea lui naturală. Fata cu chip de lumină, în mintea lui ar fi trebuit să înceapă să înciudeze ploaia de-afară cu chip scăldat în soare, să compenseze goluri din mintea lui, pe care-o blama mocnit pentru amintirile cu găuri întunecate.

S-a pus pe lucrat până-n noapte târziu vrând cu tot dinadinsul să sape în lut rest de lumină. Când miezul de noapte i-a amintit că timpul advers a trecut, când doi sau chiar trei pași în spate a făcut ca să vadă ce mâinile i-au tot urzit, s-a prăbușit pe podeaua cu bulgări mici, de lut aspru, uscat. În deșertăciune s-a dus topit. Fata cu chip de lumină zăcea într-o beznă de vis.

Când a clipit slab, neîncrezător, s-a ridicat sleit de voință, putere. S-a scuturat de tot de vis. Fata cu chip de lumină venea nu din vis. Venea din mai multe falduri date uitării din alte vieți.

S-a ridicat, și-a dat curaj și a sărit. De-acum știa sigur că Fata cu chip de lumină avea să oprească ploi de-ntuneric mereu. Își amintea fiece strop de umbră-lumină, fiece pliu sau arc de claviculă, gene sau fir de surâs. S-a aruncat în gol și-n abandon.

 

[Foto © Dun Huynh]

 


Mamă mult prea demult

mother and son[Crâmpei de om frumos #5]

Lucirile din ochi îi sunt accidentale. Apar atunci când uită să-și cenzureze trăirile. Când scaldă ochii, chiar în efemeritatea clipei, scânteile trădează un vulcan de praf de vise. Din cele pe care și le-a trimis singură în ilegalitate demult, atât de demult, că sunt amorfe și nu le mai recunoaște nici în oamenii din jur.

Vorbele care trec de bariera cenzurii îi sunt atente și vin împachetate în explicații de legitimitate. De obicei, pe ton jos, aduc cu ele la sfârșit semne  de întrebare aproape pentru tot ce rostește. Cenzura a erodat în timp urmele, și așa sterpe, de siguranță. Când e ceva ce se cere auzit, cuvintele se îmbracă în armuri de șuierături, la rândul lor nesigure, urmate de un ton slab ascuțit, a întrebare.

Chipul e brăzdat de șanțuri placide la trecerea vremii. Timpul e seva lor. Ridurile nu se nasc în absența lui. Îi șed pe fruntea obosită, orizontal, plus unul care se duce ușor oblic către sprânceana stângă. Celelalte ornează colțurile ochilor ca tatuajele cu henna, numai că permanent.

Gura, în forma de umbrelă, duce în jos, pe lângă alte șanțuri prin care au curs lacrimi și care au săpat la rândul lor metodic. Dacă buzele au știut demult să urce-n sus în formă de lună nouă care ține apa, acum tac amnezic.

Anii mulți, sedimentați în vertebrele tasate de povara cu care s-a întâlnit, fără drept de târguială, i-au adâncit capul între umeri și gârbovit spinarea. Gâtul, înalt odată, s-a chircit instinctiv, ca pentru a fi mai jos de cerul judecător. Restul trupului nu-i servește decât pentru a se ține pe sine și a nu-i chinui pe alții să-l îngrijească. E singurul lucru pentru care a rămas recunoscătoare, că-și poartă de grijă singură și nu-i încarcă pe alții. Altfel, nici azi n-a priceput de ce îi e lăsată memoria mai vie ca niciodată. Copiii amândoi i s-au dus din brațe crud, brusc și nepermis de devreme. Restul de viață sterp și l-a trăit la granița dintre a-și pierde mințile și inima cu totul, și totuși sub blestemul amintirii vii.

– La mulți ani, Doamnă Silvestru!, spuse băiatul care venea la mama lui alături în rezervă. Nu i-a răspuns. De primit, nu mai știa să primească de când pierduse totul. De alți mulți ani, îi era groază. A-nchis pleoapele, sperând ca el, băiatul, s-o ia ca pe un mulțumesc, iar ea să nu le mai deschidă.

[Foto via Justine Wakeland]


Bunica cu maramă neagră

bătrână

Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]


A.

IMG_0474

Încurajată de Mario Barangea, Recreator la Poiematike într-un experiment numit  Laborator de Introspectie – la care mă duc săptămanal aproape cu ochii-nchiși, așa de multi îmi place, m-am hotărât s-o aduc aici pe A.

Vine într-un portret concentrat, făcut de altcineva în cadrul experimentului de care vă zic. Deși se petrece în mansarda ArtKlub, unde e plin de pensule, vopseluri, noi nu pictăm. Ne-au pus pe șevalet cuvinte. Cu ele desenăm.

Pe A. am cunoscut-o și mai bine-acolo și e așa: [redau invidios vorbele ei]

Sunt un ghem de emoții care se deșiră în respirații măsurate. Vorbesc încet și grav, mai puțin când mi se țuguie emoțiile alea zvârcolite și trântesc nervos cu vorbe care ustură. Rar, dar o fac. Mai des îmi place să frământ, de mă uită viața, povești pentru tot felul de urechi – mai fleșcăite-n acuarelă pentru urechi mai pudice, mai contondente și cărnoase pentru urechi mai groase. 

Am un obicei adictiv, recunosc, nu pot sa ma abțin. Îmi plac oamenii de mor, trec cu privirea prin ei fără s-o știe si scurm în viața lor poveste. Sap să-nțeleg, să pun la îndoială, să cântăresc. Nu judec, pentru că cine sunt eu? Cel mult un ochi mai vioi care-a văzut mai bine decât alții vreo bucată din viața omului, pe care mi-o fi lăsat-o de milă sau din joacă, la vedere. Dar dacă pot s-o-mbrac eu în poveste, atunci o fac. Așa devine-a mea. Sunt oarbă la culori și forme. Simt stări și le redau cum mă pricep. 

Probabil cal sălbatic ar fi să fiu în alte vieți, dar pân-atunci îmi joc doar părul descătușat în vânt. Slobod de atârnări ori alte reguli. 

[Foto © Andra Samson]


Bilet de dus

traveler

[Crâmpei de om frumos #3]

I-am spus că nu-mi propun să-i dau nimicuri cu rol de suveniruri false la plecare și să-nțeleagă bine asta, iar dacă n-o vrea, atunci să-și pună singur în desagă nuci și-o carte dragă, că eu nu-i las în urmă decât un gram de mulțumire, așa cum m-oi pricepe eu.

R. a plecat. A zis că pleacă și-a plecat. Din primăvară visa cu ochii lacomi la dor de dus. A zis c-o face și-a plecat. Bilet doar dus. Îi e viața tânără încă, așa că cine zice că trebuie luat bilet de-ntors?

Lui R. îi mulțumesc cum nu-s în stare și i-am tot zis că nu-s. Pentru un bobârnac pe care mi l-a dat, îi multumesc așa, umil. Că nu-ndrăzneam, tot șovăiam, en fin, trageam de mine să scot de prin sertare cocoloașe de scriituri tot vlăguite. R. insista că-acolo or muri alți munți de cocoloașe de nu mi-oi lua în dinți cu îndrăzneală bucuria. A mea-n cele dintâi, apoi a altora de s-o mai nimeri să zic povești de oameni faini și rari. Ca R. Că cine-o zice ce, pe urma? Las’ să zică.

R. freamătă de viață cu fiecare respirație. Iar sufletul și-l tine în palme și și-l dă așa, crud și crocant, cui știe să îl guste. În ochii negri, doar viața netrăita încă e vreun mister, vreo taină nevorbită. Altfel, ca într-o carte scrii, cu ochii tăi, voit lăsată cu foi veline, hulpave de povești.

R. schimbă vieți, dar e înca tânăr să o stie. Cel mai frumos și-o croiește pe-a lui. Dar nu măsoara de zece ori înainte. Nu-i conectat profund la ce-i șoptește sufletul, ci sudat pe dinăuntru și pe de-a-ntregul, n-am nici o îndoială. Așa-și găsește drumul înainte și-și lasă loc să tragă și pe-alții după el.

Paradoxal (la douazecișiunpic de ani câți are), credeam că și-a găsit ce cauta. Nu, R. a decis că pleacă-n lume, să vadă, să-nțeleagă, să-si facă sens din viață. Prin basme mai știam eu că sunt rătăcitori de felul ăsta, și nu în vremuri digitale, repezite ca ale noastre. Nici n-am știut ce sa îi zic când a plecat… să-ti fie calea ușoară? Să te întorci cu bine? Să nu ne uiți? Să ce? I-am zis sfrijit: du-te cu bine!

Așa că R. să-ți fie bine oriunde te-oi lăsa purtat de viață. Și mulțumesc. O parte din ce e scris acum ți-e datorat și ție. Să-ți fie viața plină! Namaste!


Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inimă și taci, că tu toate mi le faci.

picatura[Crâmpei de om frumos #2]

Când am cunoscut-o pe Lia, m-a fulgerat o senzație zdravană de dilatare a timpului, de stat în loc, ceea ce mi se-ntâmplă rar. Acum timpul își are timpul lui și calcă peste toate cadavrele răbdărilor noastre. Îți face o favoare când îți dă iluzia că te prinzi tu, chipurile, că trece săltăreț ca un gând – îți lasă impresia că te afli în control, că deții frâiele curgerii lui. Apoi își râde înfundat și cinic în barbă. Te-a păcălit. Sâc! Timpul dă buluc într-una într-o clipă viitoare. Și tu zaci, căznit, în drum, buimăcit de netrăit de tot prezentul.

Lia e o femeie cu frumusețe de cadră, nu depașește patruzeci de ani și își poartă frumusețea cu o grație întâlnită doar în vremuri asfințite. E din alte timpuri, dar nu-i pasă că lumea o acceptă greu. Știe că așa cum e ea, nenăscocită,  netăinuită, deschide suflete mai greu. Oamenii nu se recunosc în ea și o refuză, o pun de-o parte și nu știu cum să se poarte și cum să-i fie-n preajmă. Lia trage totul în sus, cu ea. Și sunt puțini cei care se lasă trași de mână.

Lia își îngroapă lacrimile în culisele pleoapelor înca de dinainte să-i umezească ochii. Își vrea copilul întreg din nou și și-ar da ea un ochi, o mână, și-ar da și sufletul să-i zburde iar în brațe fiul beteag. De cam cinci ani, Antim trăgea nădejde că picioarele schilodite l-or aduce alergând înapoi în brațele mamei. Copilăria îi fusese confiscată. Căzuse acum vreo șase veri din pod, de sus, de-aproape de coșul casei. Ademenit de doi porumbei albi, cum el nu mai văzuse, a urcat; l-au alunecat de sus și l-au împietrit, jos. Și i l-au ologit.

De-atunci Lia a uitat cum o cheamă. Când greu au convins-o oamenii din sat că o să și-l vadă pe Antim întreg, doar dacă se scutură ea de neființă și-și cheamă viata-n ea din nou, să-i cheme îngerii-napoi copilului și nu să uite-așa de tot de trai, Lia s-a-nsuflețit în așa chip, că nu-i răbdare pe lume să îi astâmpere zorul cu care-și vrea fiu-ntreg iar înapoi. Și de-atunci umblă-ntr-una pe la toți doctorii din țară.

Așa e Lia acum. Durerea o face și mai frumoasă, iar pripa cu care sper-acum să-i fie Antim vioi și înapoi îm brațe, o face și mai neobosită. Cutreieră săli de spitale cu neoane înghețate și împarte nădejde în sufletele altor parinți suferinzi, cum că nu-i totul isprăvit. Multe-s de adunat și de-ncercat pâna ce sufletul să se predea. Dar nerăbdarea-i nemiloasă. Învață ea rabdarea cum îi învață pe-alții, ca din mers să și-o asculte. Și-o clipă să nu uite și să creadă. Acum se fac minuni în medicină. Antim își va găsi tămăduirea lui.

Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inima și taci, că tu toate mi le faci. Își scuipă-n sân și-și zice-n fiecare seară, când parc-o-ncearcă fricile clandestin. Lia mi s-a ancorat în suflet și nici  nu vrea să plece și nici n-o las. Lia m-a învățat neînvățate, dar mai ales cum își strămută harul de speranță-n alte inimi care își uită rostul. E Lia mea un pic. Și-a lui Antim cu totul.

[Am insistat cu blândețe să o fotografiez și să îi arat lumii frumusețea ei. Lia m-a refuzat. Mi-a zis că dacă țin neapărat s-arăt lumii ceva din ea, să zic de necuprinsul de răbdare și de nădejde din ochii ei. Și-atât. Și fac așa.]


Preaplin. Bun de dat

two_open_hands-other[Crâmpei de om frumos #1]

Pe fruntea ei ridurile sunt niște glume. Ochii ei n-au învățat decât să râdă umezi și limpezi. Iana nu vorbește, cânta vorbele.

Orice-ar face și prin oricâte ar trece, sfidează timpul și viața care nu i-a prea râs în ultimii ani. Iana e mamă și e puternică.  I-au trecut pragul de la ploi mărunte, vijelii mediocre pâna la tornade intransigente și năucitoare. Iana mea nu găsește fel în care să nu se ridice de pe jos, oricât de zburătăcită i-ar fi vâltoarea.

Și-a proptit părinții când erau să cadă sub povara datoriilor, rupți din casa lor, din rostul lor și în curând rupți și de viața lor. Când să respire, îi pleacă din lumea asta de-o știm noi, mama. Îi încremenește tatăl, obnubilat de pierdere și Iana se-nțepenește reazem, să țină lucrurile drept, să-ngroape viața așa cum o știa ea și să-și puna înapoi pe picioare tatăl. Bolnav.

Îi pleacă-n timpul ăsta barbatul, așa, hai-hui. Un fel de-a spune, c-o face sub nasul și-acoperișul ei. O deraiere modernă, fără rafinamentul discreției de-altdat’ măcar. Și Iana mea se scutură și-și vede iar de drum. Copilul crește sub ochii ei și-ai tatălui uituc de-ale familiei, branșat la fantezia amoroasă. Pe Iana mea n-o întreabă nimeni de-i sufletul acasă, ori de s-a veștejit.

Ba-și face-un EKG și nu e treaba oablă. Că-s oscilații tahicardice de n-are doctorul hârtie să încapă sinusoide de of senin. Pentru că Iana refuză să se cocârjeze-n fața mai-știu-eu-căror bube, pricini și-altor mofturi mici.

Dar Iana își ia seama după ani groși de tras la rame de una singură. Și iese din mariajul imatur, steril și puhav deopotrivă. Da. Iese și ia o gură lacomă de aer verde proaspăt. Și mai vrea una, și-ncă una. Se face-ușoară fulg sau future sau gând și zboară cu sufletu-n octave-nalte. Și-și mută acolo tot – copil și suflet, casă, vis.

Și din preagolul de mai ieri, Iana abund-acum de bun. Și mult, mult. Îmi șade-n față cu fruntea hotărâtă să rămână netedă ca firul de mătase crud. Și-mi cânta o vorba-n tril ritmat: Măi, zice, am de dat. N-aveam pâna mai ieri, dar am acum și-i vremea. Ajută-mă să dau. Sunt alții de nu-i știe nimeni, care au lipsuri și nevoi și-s singuri. Tu ești deja acolo de o vreme. Ia-mă de mână și du-m-aproape de ei și ale lor. Și-oi fi fi eu în stare s-alin un suflet, doua, vreo durere. Să pun un plasture pe-o rană doar, sau chiar să vindec, cine știe?

Mi-a răsuflat povestea Iana peste o cană de lapte bătut si cozonac. Și-acum am gustul dulce-n gură. O sa-l mai savurez așa, cu râvnă o vreme.


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.