Tag Archives: poveste cu copii

Acasa mea

autism Întotdeauna ședea nestingherit în colțul din dreapta al covorului verde. Ore în șir. Își alinia cuburile roșii, niciodată galbene și niciodată albastre, portocalii ori de vreun alt chip. Roșii. Și mereu cuburile formau un L perfect. Din când în când le strica rostul, apoi le refăcea din nou. Iliana sătea în prag și urmărea ore și zile și ani întregi ritualul negreșit. De câte ori nu încercase să-l întrerupă, dar când dădea de ochii copilului suspendați într-un gol nesfârșit, se retrăgea ca aruncată într-un hău la rândul lui fără capăt. La început se feri să plângă, pentru că ei însăși nu-i vedea să creadă că-i e copilul alături și totuși nu-i. Mai apoi, văzu că-i rămâne chipul împietrit și că-i e totuna dacă e lângă ea ori reface cuburile fără oprire. În neputință, alunecă din ce în ce mai adânc într-o durere ca un drog, abandonând tresăriri de nădejde că i-ar veni copilul vreodată acasă. În ochii lui citea că-i într-un alt fel de acasă. Acasa lui. Acum, Iliana nu se mai căznea să-și cheme copilul în lumea ei, ci se chinuia cu amar să sară ea în lumea lui. Așa că se hotărâse cu greu, dar se hotărâse, să nu mai tragă de el în fel și chip, ci să se aștearnă la el acasă și să-și trăiască viață împreună cum nu avură parte niciodată. Nici nu-și închipuise cu șapte ani în urmă ce-avea să-i fie pruncul pe care-l adusese pe lume învelit în iubire. Nu știu multă vreme că puiul de om refuza să deschidă poarta lumii și se-nchidea mai strâns în cea din care venise, în care toate aveau alte culori, mult mai bogate. Și-alte înțelesuri, mult mai adânci. Între ei, zidul de sticlă gros deforma siluetele de o parte și de alta a lumilor. Luca îi puse numele și-și mai puse Iliana nădejde în suflet c-o purta el, la rândul lui, sămânță de înțelepciune. Cum anii se îngroșau și aduceau cu ei chip mut și ochi aninați în lumi cerești ori neștiute, Iliana se îmbrăcă în haină groasă de amar. I se schimonosea fruntea de chin să nu-și lase necazul văzut de suflet de om, nicicum văzut de Luca. Ghicea în ochii lui că parcă o vedea în doliu și nu-și ierta că nu putea s-arunce vălul negru din suflet și, pentru el, să poarte cunună de bucurie, chiar și pentru o clipă. Îi amorțise atunci demult dram de speranță cu care zidise câțiva ani buni la căpătâiul copilului dintr-altă lume. Mut, orb, dar cu privirea agățată de lucrurile de dincolo de lucruri, copilul îi creștea sub ochi, precum creștea și neputința.

– Cu…b? Iliana clipi. – Uo… ro…ș…ș… Iliana rămase cu ochii deschiși larg. Cu inima chircită. – …șu..

Pentru prima oara, Iliana tăcu. Împreună cu puiul de om. Aveau de-acum să își vorbească mult. În lumea lui. Și-acum știu că ea avea să-nvețe-ncet înțelepciune o viață înainte. Și încă una.

[Poveste inspirată de Luca, 7 ani, diagnosticat cu autism, cu speranța că poate face un tratament care să-l aducă acasă. 27 iunie@19:00 Journey Pub. Un bilet cumpărat îl poartă pe Luca în călătoria spre: acasă.]

luca

[Foto #1 © Timothy Archibald]

[Foto #2 Para Fernalia]


Sântoader

horse

Împinse poarta cu cotul, pentru că în mână încă îi atârna coșul pe care îl umpluse la întoarcere cu mâțișori de salcie. Nici o lingură de colivă nu-i mai rămăsese, iar acum se întorcea alene acasă. Își simțea anii în fiecare pas, trăgea greu de ei, și se grăbea cum putea să ajungă acasă degrabă la moșul ei.

Când intră în curte, o găsi pe Lizuca acolo unde-o lăsase, privind îndelung un fir de ghiocel care împingea gluga de zăpadă de deasupra. Nu făcea nimic, nu zicea nimic. Doar îl privea prelung. Pe Evdochița o trecu un fior de frig. Nu pricepea cum stătea copila, în cămașă și opinci, cu șosete de lână aspră și abia cu o bundiță aruncată pe ea. Evdochița se propti în pragul porții și-o-ntrebă:

– Lizucă, maică, cum de șezi așa-n frig? Că te-or lua bolile de nici nu știi. Du-te de te-mbracă gros degrabă, că ne păcăli anu’ ăsta Sântoaderu’. Mai are, Lizucă, mai are pân’ să vie. Hai, de intră-n casă!

– Da’ n-a ieșit încă, bunico! N-a ieșit. Iar primul nu trebuie lăsat singur, doar știi. Nu plec, bunico. Nu plec încă.

Baba Evdochia văzu hotârâre încruntată pe chipul copilei și, cum puține îi mai aduceau bucurie pe chip de când nu mai era mamă-sa, o lăsă să-și aștepte floarea să răzbească prin omăt. Tare mai era frig, iar Evdochița simțea în toate oasele orice vânt mic. Se uită înspre răsărit cu rugăciune în ochi să vină vreme blândă și să deie jos veșmintele care-o trăgeau în jos, că parcă se împuțina pe măsură ce iarna era mai rea. Îi păcălise soarele câteva ceasuri, dar nu cât să-nmoaie plapumă de zăpadă. Doar din loc în loc răsăreau ceva insule din pământul care stătea încă pitit sub pătura albă, dar iarba nu prididise încă.

Urcă treptele prispei și-l strigă pe moșul ei. Pentru că n-auzi nimic, îl mai chemă o dată. Moșul mormăi ceva nedeslușit. Evdochița lăsă coșul în pridvor și intră în tindă, ținăndu-se de șale.

– Hai că s-o-sera, bărbate, să punem ceva în blide. Numa’ ce zici să facem cu Lizuca?, îl întrebă Evdochița, în timp ce trebăluia să încropească de mâncare.

– Tu, femeie, dacă-ți zic, de când ăi plecat la biserică, s-o-nvârtit p-aci tot îndrugând într-una că de ce nu-l lăsăm slobod pe Toader? C-o venit vremea, iar noi nu-i dăm frâu liber, că-l cheamă și că mare păcat facem dacă nu-l slobozim pe Toader, roibul ’ăl mare. Și că să-l lăsăm pe mânzu’ ăl mic aici lângă mamă-sa.

– Ce-o zis?, făcu Evdochița ochii mari, scăpând un coltuc de pâine pe dușumea.

– Abia auzeam, femeie, ce zice, că bâiguia ca apucată de fierbințeli. Mai să mă spariu și să viu după tine la biserică, numa’ că dintr-o dată amuți și se duse glonț la petecu’ ăla de pământ și șade acolo de când ăi plecat. Na! Ce să zic?

– Tu, Do’mne! Cum să zică fata asta? D’apăi de unde-și mai aduce, tu, ea aminte de To’der? Tu, omule, că eu nu-mi vin in fire.

Evdochița se răsucea între vatră și masa pe care apucase să pună două oale de pământ, un fund de lemn și-o stacană cu vin. Dar nu-și găsea rostul acum, de parcă uitase cum să tocmească masa.

– Da’ Toader îi cal bătrân, ce să vrea ea să-l slobozim, că moare săracu’ numa’ până ce-ajunge la drumul dinspre văi. Ce ne facem, Ieremie, acu’? Ce ne facem? Și n-avea decât doi anișori când i-om zis că oamenii de-acu’ nu mai au credință și de-aia nu mai slobozim caii când le vine vremea, că o s-o păzească cum ne-a păzit pe noi de rele, dar că nu mai știu ei să desfacă lumile și s-aducă soarele din noapte grea și vreme bună din ger năprasnic. Ieremie, ce ne facem? Zi, omule, că eu îmi pierd mințile. Niculina i-o ursit că nu ne vedem noi bătrânețile cu ea prin preajmă, da’, Ieremio, abia-i o copilă. Nu mai șade, omule, mut! Zi, ce facem?

– Știu, Dochiță, știu, da’ pun-te tu de-a curmezișul și zi-mi dacă poți!, rosti moșul îmbufnat că-l repezise nevastă-sa.

Ședeau de-o parte și de alta a mesei cu ochii răsfrânți în străchini, fără poftă de mâncare și căutând să găsească o cale. Mâna moșului se-ntinse către a Evdochiței și-o împresură tăcut. Ieremia răsuflă adânc și-apoi încă o dată. Din ochii Evdochiei căzură în blidul gol două lacrimi care se scurseră pe pereții vasului și se uniră în mijloc. Mâncară în tăcere.

Se-ntunecă curând. Lizuca se desprinse cu greu de grămăjoara de zăpadă. Bău pe nerăsuflate o cană cu lapte și se băgă pe tăcute în așternut. Ieremia stinse opaițul care-i veghea la cap și-i mângâie ușor părul copilei.

În miez de noapte, Evdochia se trezi scurt. Nu pricepea de ce-i lumină tare-n jur. Își zise că visează, așa că se întoarse pe partea cealaltă. Ieremia nu era în pat. Cine știe?, s-o fi dus după apă, că de la o vreme nu mai are somn, mormăi. Adormi de îndată.

– Bună să fie dimineața!, o întâmpină chipul Lizucăi, cu scântei parcă, de-i ieșeau din ochi. Mușca dintr-o pară și fremăta de bucurie. Evdochița aruncă plapuma cât colo și-și dădu seama că dormise prea mult.

– Unde-i Ieremia?, mormăi Evdochia necăjită pe ea că fusese lăsată să trândăvească.

– Ia, in cerdac, zise Lizuca luând încă o mușcătură.

Moșul își fuma pipa în tihnă. Pe chipul lui sălășuia o liniște fără margini. Îi zâmbi. Bună să-ți fie dimineața!, îi spuse blând.

În cămașă doar și în picioarele goale, Edvochia își dădu brusc seama că nu tremură de frig. Amuțiță când de unul, când de celălalt, nu-și găsi cuvintele să-ntrebe ce se petrece. Zăpada rămasă se prefăcuse în broboane care împodobeau firele de iarbă. Printre ele, ochi albi răzleți umpleau grădina. Evdochia se smuci de pe prispă buimăcită.

Poarta mare a grajdului era deshisă. Mânzul păștea cuminte lângă șopron. Toader era dus.

Lizuca, aflată pe neașteptate în spatele ei, o luă de mână și-i surâse slab.

– Ți-am zis eu, măicuță. I-o venit vremea.

Când se-ntoarse, doar șoapta-i rămăsese în urechi. Lizuca nicăieri.


Ecoul surd

ploaie

Mâinile i s-au frânt îmbrățișându-și copilul, odată cu dorul înăbușit de el. Trăia absent pe lângă el, neînmuiat de ochii îmbibați în confuzie ai copilului care nu pricepea de ce tatăl îi e, și totuși nu-i e. Nici când copilul i-a zis într-o zi să-și vadă de treaba lui, că el înțelege, că l-a auzit de atâtea ori că-și muncește zilele pentru el, că nu-l vede pentru că toată cazna e pentru el, ca să aibă cu ce crește, sub un acoperiș și-o haină pe el. Într-un ungher, în care mamă-sa era martor tăcut, i se topise umbra pe perete, pe care-o șterse cu lacrimi înfundate în batista subțiată, de frică să nu vadă și durerea ei.

Mamă-sa, după ce-i plecase bărbatul să muncească pământ prin alte locuri, că la ei nu dădea rod, că era uscat ca praful fin bătut de vânt, se-nchircise-n ea, de nici cu copilul nu mai găsea glas prin care să-i curgă vorbele ca atunci când era prunc și-l legăna pe picioare s-adoarmă. Acum crescuse, nu se făcuse încă flăcău mare, dar trecuse de șapte ani. Vedea și pricepea ceva mai bine ce era în jurul lui. Mai cu seamă că mamă-sa parcă-și uitase vorbele. Copilul își amintea cel mai limpede mama tăcând înnodat. Când o privea pe furiș, îi lăsa impresia că-și împletește vorbele cu grijă pe dinăuntru și din când în când le gâtuie înfundat ca nu cumva să-i țășnească nestăpânit. Copilul își închipuia că șuvoiaie nestăvilite de ceva amar s-ar fi-mbrâncit afară din glasul ei, nu vorbe ca-n gurile altor oameni din jur. Ghicea după scânteile stinse din ochi, de când tată-său era plecat. Pe el și-l amintea cu ochi curați pe când se dusese. Brazdele grele îi săpau fruntea ori de câte ori își mișca sprâncenele. Om hotărât, cu pasul adânc, clătina slab pământul sub el. Se-nfiora de bucurie când îl vedea. Înalt și drept de spate, cu fruntea sus tăia aerul dimineții când pleca la muncă. Îl mai vedea seara, cu cușma pe frunte lăsată, ușor gârbovit, dar cu fruntea tot sus. Odată cu el intrat în casă, aerul cald suflat de vatră se preschimba în miros de brad și pământ.

De trei ani, copilul uitase miros de brad. Când însă palmele bătătorite îl zgâriară pe obraji, trase adânc aer în piept și simți miros de pădure înghețată. Cușma îi acoperea acum zbârcituri adânci și întrerupte. Pomeții obrajilor îi înțepau pielea subțiată, iar ochii i se-odihneau în pat de cenușă. Copilul zâmbi, căci tată-su era mai cald ca nicicând. Trei ani erau o viață.

Niciunul nu dădea să zică ceva. Nici mama, care umpluse pereții de umbre topite, nimic nu șoptea. Vorbeau însă necontenit în tăcere, pe-un timbru domol și cald. La răstimpuri tatăl încuviința. Întrebări neapucate se-nșiroiau adunate-n mănunchi. Copilul le aduna și-și împodobea tatăl venit să-și sfârșească drumul prelung și viața devreme în brațele celui pe care-l lăsase în urmă cu ani. Copilul țesea întrebări fără-ncetare, până când ochii lui tată-su se-nchiseră orb. Pe restul ce nu izbutiră s-ajungă la vreme, le îngiți lacom ecoul surd.


Pătru

Patru

 

– Mai e mult?, mă întrebă cu ochii arcuiți într-un semn de întrebare cu ecou prelung.

Am clipit rar și mi-am mișcat capul involuntar într-un “nu” închipuit. Curaj nu găseam să-i spun că mai era mult până să ajungem. Drumul era noduros, pietrele ne făceau în ciudă. Nici eu, nici fărâma de om care-și târa pașii pe lângă mine n-aveam încălțări vrednice de drum lung, bolovănos.

Întrebarea copilului se răsfrângea în neputința mea. Nu-i făgăduisem nimic. Îl luasem de mână înainte să apuce să-și strige frica. Și-l călăuzeam fără să dibuiesc bine nici eu drumul. Dar el n-avea nevoie să știe asta, așa că ochii mei aleseseră să tacă dacă se mai ițeau întrebări. Se scăldau în schimb în cea mai calmă strălucire, menită să-i liniștească copilului mănunchiul de frici. În spatele lor, îmi înșiram eu întrebările fără răspuns.

Mă trezisem în dimineața aceea de noiembrie ranchiunos, pe când dădeam să aduc apă de la fântână, cu copilul ăsta sfrijit tremurând în fața ușii. Cu gura încă mută, reușii să încheg: Al cui ești, copile? Și cum te cheamă? Îi clănțăneau dinții de frig. Nu reușea să scoată o vorbă. Picioarele-i erau învinețite în ghetele vreunui frate mai mare, se vede treaba, pentru că-i depășeau cu mult mărimea pe care o ghiceam eu. Pantalonii cârpiți abia dacă-i depășeau genunchii, lăsând la vedere pielea marmorată, sloi de gheață. Avea aruncată pe el o haină la fel de mare ca ghetele, dar degeaba, că tot nu-i ținea de cald. În păr avea prinse stele de gheață.

L-am tras mai mult în casă, că abia se putea mișca. L-am acoperit cu o velință groasă și l-am așezat pe-un scaun aproape de soba din bucătărie. I-am turnat un castron de fiertură ce tocmai făcusem, dar bietul nu se putea clinti. Îi dusei eu lingura la gură și încet își reveni în simțiri. I se topeau ușor stelele din păr. Pătru îmi zice lumea, șopti firav.

Târziu bâigui că-și căuta frații. Plecaseră cu ultimul convoi, iar el era cel mai mic. Părinții nu mai erau. Abia rezista. După mers fără oprire trei zile și trei nopți căzuse într-un șanț. Din spate se auzeau mereu bubuituri și foc de arme. Cerul căzuse în adânc, scuipând foc. Picioarele nu-l mai ascultau. Oboseala îi sleise și ultimele urme de frică. Nu-și mai amintea mare lucru, după ce căzuse. Însă când se trezi era singur. Străbătuse crângul strigându-și frații din tot rărunchii. Nu mai erau.

În timp ce-și ducea lingura la gură, lacrimile-i umpleau una nouă pe care o amesteca cu fiertura și o-nghițea. Îl priveam cu noduri. Văzuse multe pentru anii puțini pe care-i avea. L-am culcat pe un pat de scânduri pe care am întins o cergă. Și-n noaptea aceea cocârjată sub bubuituri, am hotărât să plec. N-aveam pe nimeni demult. De la mânăstire plecaseră toți de când frontul se-apropia. Eu mă lăsasem pe mâna Domnului, sperând că va să ne ocolească. Dar de plecat unde să plec? Și pentru cine? Singură eram de-o viață. Maicile fugiseră care-ncotro de multă vreme.

Când se trezi, Pătru își roti ochii întâi mirați, a copil încă netrecut prin viață. Apoi i se-așternu pe chip o perdea de amar.

L-am îmbrăcat cu ce-am găsit, am pus legătura cu pesmeți în traistă, l-am strâns la piept și i-am clipit că-l duc la frații lui, că-l duc de-acolo.

Am pornit la drum, să-i găsesc lui Pătru înapoi ochii mirați de viață. Pe drum prelung, bolovănos.

 

[Foto © Lee Jeffries]

 


Buha nopții

owl

Dacă-mi lipesc obrajii de geam, o să mă vadă oare? Poate-mi fac și curaj să bat ușor cu degetele în timp ce trece, să m-audă… Ce ciudă mi-e! Dintre toți de ce-oi fi tocmai eu de nevăzut? Lia a plecat aseară, Vlad ieri dimineață… erau sfrijiți amândoi. Normal c-au plecat. Apoi mereu se face liniște, iar pe noi ne scoate Nina brusc la plimbare. Toată ziua zumzăie ocupată cu schimbatul cearceafurilor, cu verificatul termometrelor, cu tot felul de sticluțe colorate pe care le vântură cu un aer solemn, întotdeauna solemn. Nu-i alunecă nici un zâmbet din greșeală pe față. Nici când noi ne-nșirăm unul lâgă altul, soldați strașnici în uniformă de pijama, ne ținem respirația și-i cerșim măcar un strop de joacă, până când nările ni se umflă de râs și țâșnim în hohote. Ni-mic! Nina e de neclintit. Râde cu noi doar seara când ne citește povești dintr-alea fermecate cu copii care ajung prinți sau care găsesc comori pe te-miri-unde. Povești! Nici când îi pitim boneta și ne hârjonim, n-azvârle și ea un zâmbet, ceva.

În seara asta nu mă dezlipesc de geam. Odată și-odată tot m-o vedea. M-am săturat să-i văd pe toți plecând, iar mie să mi se turtească nasul pe geam tot așteptând. Și nu-i cinstit. Au plecat deja mulți din cei mici. Toți sfrijiți, la fel ca Lia și Vlad. Abia mai mișcau când se făceau nevăzuți. Ce moț or fi având mucoșii aștia mici, nu știu. Doar Horia e mai mare un pic decât mine, restul s-au dus. Nina zice că acum și Lia și Vlad și Ileana, și …of! cum îl chema …? Ah, așa …și Aurel s-au dus toți în peștera aia misterioasă și că ne-așteaptă și pe noi acum. Nu știu de Horia, dar eu m-am mai plictisit rău. De când au plecat ei, cam brusc, nu știu… am prins-o pe Nina că nu se mai chinuie să stea așa serioasă. Am rămas doar eu și Horia în salon și măsuțele cu pastile colorate. O văd cum intră cu tăvițele ei și, cu un amestec de ochi înmuiați și-o voce moale, își lasă pomeții să i se urce un pic a zâmbet. Eu cred că Nina și-a pierdut pe drum dragul de râs. Eu cam pricep, și ea, ca mine, s-o fi plictisit să tot plece toată lumea. I-am zis să-și turtească și ea nasul de geam, că poate dacă ne-o vedea pe amândoi pociți, i s-o face milă și gata. Mă duc și eu la Lia și la Vlad. Ea, nu și nu. Iar Lia și Vlad mereu râdeau de mine. Purceluș lipit de stele, așa-mi ziceau. Invidioși. Habar n-aveau ei. Acum știu. Că s-au dus acolo. Dar eu știu că dacă stau așa seară de seară, până la urmă mă vede și pe mine Buha nopții. Nina mi-a zis demult că ea culege scântei. Că vede noaptea la geamuri ochi aprinși de copii, își desface aripi mari ca de șoim și-i urcă-n spate. Ș-apoi îi duce, duuuce… departe unde nu-s chipuri cenușii ca ale noastre, iar copiii rămân copii și au și obraji roșii ca scânteile. Așa că eu o aștept pe Buha…

Ooofff… de ce trebuie să vină Nina tocmai acum? Stau așa… purceluș lipit de stele cu nasul pe geam de-atâta timp… și tocmai când au început să cadă stele… of… mă duc în pat …las’ că mă fac un pic că dorm… până se moșmondește ea și pleacă… hmm… Aaașaaa… Gata! Ma-ntorc la stele, poate vine Buha.

Ce frumos se vede de sus… am prins-o de gât pe Buha să n-alunec… ce de lumini… ca furnicileee… Hahaaaaa… mor, ce-mi place! A venit, știam eu! Mă duce Buha la Lia. Mă uit un pic în jos. La geam e Nina cu nasul turtit de el. Îl soate repede pe Horia la o plimbare. Aud în spatele ei liniștea.

 

[Foto via Critter Zone]


Tărâmul viu (V)

Elena-Shumilova-animal-children-photography-23

Demult încărunțise Dadida și se cocoșase. Privirea îi era cețoasă, iar de-auzit părea că nu aude. Sătenii se străduiau să mai aducă umbre de zâmbet pe chipul ei, dar degeaba. Dadida se cufunda în tăcere. Nu mai vorbea cu oamenii, își făcea treaba, se ducea la biserică, dar nu intra în vorbă cu nimeni, iar când oamenii încercau să-i zică ceva, dădea din cap o dată, de două ori, apoi se-ndepărta și se-ntorcea acasă. Nici nu mai știa de când casa era goală de Mina și de Filip. Se făcuseră nevăzuți, așa dintr-o dată. Mulți ani se așternuseră de-atunci. Nu s-a-mpăcat cu ea multă vreme. De fapt nu se-mpăcase niciodată. Ori de câte ori avea vreme, trăgea să doarmă. La început credea c-o lasă puterile și că-i vine sfârșitul. Că doar se știa vie și fără stare de-o viață. Apoi, începu să-i placă, dar nu știa de ce. Curând pricepu. Pe Mina și pe Filip îi regăsea în vise vii. Nici un vis nu se repeta, iar ei erau mai plini de-nsuflețire ca oricând. Vedea cum cresc și i se fac mari copiii, cum își trăiesc viețile cu poftă, cum îi tot ziceau că să stea liniștită că ei sunt bine, dar că doar pe tărâmul acela se vor mai vedea. Că nu visează și să-și amintească mereu că nu visează. Dadidă, îi spunea Mina, eu și cu Filip ne-am sucit. Așa, și amintirile și visele. Eu mi-s Filip, el îi Mina, după bunul nostru plac. Acu’ na! Că ne-am sucit cu totul. Da’ tu știi Dadidă cât belșug e-așa? Păi noi, na! C-am ajuns de ne știm gândurile pe viu Dadidă, pe viu. De-aia nu mai putem veni la tine-acolo. Acolo-i lume mică, or gândurile și visele sunt multe, mari. N-au loc acolo. Hai tu aici, de ne vezi, oricând ăi vrea.

Iar Dadida se ducea des. Mai mult dormea. Iar când se trezea, mai găsea păpuși făcute din pănuș de porumb, lăsate vraiște de Mina sau câte-o praștie aruncată-n drum, uitată de Filip. Le punea mereu în ordine, dar mai mereu când se trezea, găsea lucrușoarele împrăștiate, așa cum se jucau cu ea, pe tărâmul viu, aievea. În primul vis demult, se făcea că Filip se tot căznea din răsputeri să potrivească cheia-n lacătul luminat. Cu Mina lângă el, ținând de lacăt izbuti-n cele din urmă să vâre cheia-n broască, când pe loc fu inundată de-o lumină de smarald, atât de orbitoare încât crezu că nu va mai vedea nicicând. Dar nu făcu decât să se trezească brusc, fără spaimă. A-ha!, își zise-atunci demult. Sunt vii, sunt lângă mine. Își puse ochi de ceață pentru tot restul lumii, și greu zăvor tainei pe care o purta de-atunci adânc ascunsă. Și recăzu în somnul treaz.

.. sfârșit ..

 

[Foto © Elena Shumilova]


Tărâmul viu (IV)

copil in leagan by Ellis Aveta

– Hai, Dadidă, ai isprăvit odată?, bătu Filip din picior. Nu mai am răbdare, Dadidă, nu mai am. Hai odată că eu nu mai apuc să-ți zic nimic. Și ia să vezi că acuș apare Mina iar și nu mai pot să suflu o vorbă. Hai!

– Da, măi copile, hai că mai am oleacă de dereticat. Hai mai stai un pic de vreme și vin.

– Nu, Dadidă, acu-i musai, tu nu pricepi? O să ne fure Mina timpul de la nas, când nici nu te prinzi. Tu crezi că n-o știu eu?

Dadida se-ndreptă de spate, lăsă mătura de-o parte și-și trase un scaun mai aproape de Filip. În bucătărie se lăsaseră acum umbre înmuiate încă în razele soarelui în amurg. Prin ferestruică, cădea mai întâi o perdea de raze pe vatră și apoi alunecau pe dușumeaua de lemn încălzind-o. Un alt fald de raze cădea acum pe capul lui Filip, răsfirându-se apoi în alte raze străvezii, dându-i impresia că e un arhanghel. Dadida se așeză acolo, îi plăceau urmele de lumină, parcă îmbrăcau cum nu se putea mai bine amestecul ăsta de taine în care se jucau copiii de o vreme încoace.

– Ia, zi, copile. Hai că-s numa’ ochi și urechi!

– Păi să vezi, am visat că o vedeam pe Mina alergând ca apucata. Nu știu de ce fugea așa, ori de cine îi era frică. Am încercat s-o ajung, dar mi-era greu, parcă mergea pe nori. Parcă-i mânca, nu alta! Când am reușit de-am prins-o din urmă, aproape că m-am împiedicat. Nu știu cum ajunsesem ca printr-un culoar la o poartă uriașă de fier, dar atât de uriașă, Dadidă… cât un munte de uriașă. Șiiiii… ei biiiine, prin ea… ieșea lumină fermecată. Știi? Era verde ca apa din iaz, și strălucitoare ca o nestemată, de-ți lua ochii. Numa’ că atunci când Mina-și aruncă ochii către mine, mi-or scăpat cheile, Dadidă, cu-așa un zgomot că ne speriarăm amândoi și ne-am trezit. Stăteam amândoi popândăi în capul oaselor în pat în miez de noapte la lumina lunii. Treji. Ne-am ridicat amândoi din pat apoi și am stat așa pe pervazul ferestrei o vreme. Mie mi-era rușine să-i zic că mă speriasem că eram amândoi în vis. Și cred că și ei, dar tăcea mâlc.

Dadida dădu din cap, privindu-l cu ochii tăvăliți prin miere, de-atâta drag. Vise, copilul meu, doar vise. Apoi se ridică și începu din nou să trebăluiască prin casă.

Vise?, își mormăi Dadida în gând. Mda… nu prea obișnuite. Ce-or fi pățit copiii ăștia, Doamne?

(va urma)

 

[Foto © Ellis Aveta]


Tărâmul viu (III)

umbra

– Șiiiiiiii?, întrebă nerăbdător Filip.

– Șiii… am fugit cât am putut eu de repede. Mai că voiam să am aripi, să zbor și să scap. Voiam să strig după ajutor, dar mi se-nnodase gâtul, știi tu cum e în vis, nu te auzi, zise Mina precipitat.

– Îhîmmm, mormăi abia auzit Filip. Șiiii?, continuă la fel de nerăbdător, dar vizibil mai necăjit că Mina nu întra în amănunte. De ce trebuia mereu să-i smulgă vorbele cu cleștele? În clipe ca acestea, se îmbufna că se răzgâia atâta, ținându-l pe el ca pe ghimpi.

– Șiii… abia pe urmăă… lungi silabele din nou Mina, privindu-l șiret. Îi plăcea curiozitatea asta nestăpânită a lui Filip. Abia pe urmă, am reușit să-mi trag sufletul și atunci am văzut ca prin ceață o poartă înaltă, uuuuuriaș de înaltă de fier. Eu eram cât un purice lângă ea și nici nu-ndrăzneam să-mi ridic privirea. Era așa de înaltă poarta asta și așa de frumoasă, că mă temeam că dacă ajung cu ochii până sus, puf! dispare până să mă dumiresc eu ce se-ntâmplă. Nu era nimic împrejur, dar din spatele ei ajungea la mine un fel de lumină verzuie care mă învelea ca o ceață. Pătrundea pe dedesubt, pe lângă balamale, dar ce m-a vrăjit era lumina care țâșnea cumva prin lacătul cu care era ferecată poarta.

Filip făcu ochii mari, în timp ce una dintre buze îi rămăsese flască din pricina uimirii. Își înghiți sec o silabă.

– Eh, continuă Mina, atunci te-ai furișat tu cu niște chei, o minunăție! Filip, tu m-asculți? Sau ce faci? Parcă ai ochii agățați în perete, iar gura ți-e căscată cât o șură. Ia vino-ți tu în fire, că nu-ți mai povestesc nimic, auzi? Eh, zic, atunci ai apărut tu, cu cheile astea strălucitoare, care-ți luminau drumul în întunericul de până la poartă. Numai că atunci când m-ai văzut ai scăpat cheile pe jos, iar eu nu știu, de zgomot cred, m-am trezit. Vezi, Filip, ce faci? Ai stricat visul, trânti Mina vorbele în moalele capului lui Filip, care înțepenise înmărmurit de ce auzea. Nici nu mai știa când nu era el de vină pentru ceva. Toate se spărgeau în capul lui, dar acum era parcă prea de tot. Păi, el era de vină de ce se-ntâmpla în vis? Și mai și pufnea, dându-și ochii peste cap. Când dădu să-și deznoade limba, Mina țâșni din nou ca o zvărlugă, lăsându-l cu ochii atârnați peste golul care se formase în căpița pe care șezuseră până atunci. Și iute sări peste uluci, luând-o la fugă spre poiană.

Să-i fure el visul… Păi, cum să-i fure el visul?

(va urma)

 [Foto via Vicki Horton]


Tărâmul viu (II)

copil

– E a mea!

– Ba a mea!

– Eu n-am mâncat decât două, tu patru.

– Ba e a mea!, plesni Mina plăcinta care rămăsese pe farfurie, încât se zdrobi de tot. Acum e a ta. Ha! Arată ca o pătlăgică storcită. Pufni în râs și mai tare.

Filip se uita cu jind la plăcintă, dar nu reușea să-și rupă pofta de mândrie. Până la urmă-și călcă peste inimă și-o mâncă, așa sleită.

Dada Dida îi privi înduioșată. Ar fi vrut să-i dojenească, dar știa ea bine că vremea trece clipind, și n-avea ea să se mai întâlnească cu ciondănelile lor o viață, așa că-și văzu de curățat ceapa în continuare. Nici ea nu știa dacă ochii i se umeziră din pricina cepei sau a goanei cu care alerga timpul năuc de-i făcuse copiii mari. Îngrijea de ei de când aveau abia un an, când îi lăsase soră-sa în grijă, pentru că picase bolnavă la pat. Erau ai ei, și-și stăpânea greu dragul, așa că se lăsă în voia lacrimilor. Oricum ei nu se prindeau, doar Dada curăța ceapă.

– Dadida, mai vreau una, zise Filip molfăind felia de plăcintă cofleșită.

– Mai face Dadida, mai face, dar mai pe seară. Acu’ tre’ să văd de coșcogeamite cocoș… Hai, voi mai zbenguiți-vă p-afară înc-un pic.

Dadida îi spuneau dadei, de când erau mici. Pentru că se bâlbâiau atunci în așa nume rostogolit, amândoi au ajuns să-i zică simplu Dadida și se hlizeau cântându-i numele de cele mai multe ori: dam-da-di-dam…dam-da-di-dam…dadada…dididi…dododo… Apoi, o ștergeau repede să nu prindă o smotoceală, așa, pe furate.

Filip se ridică și se duse-n cămară să-și toarne o cană cu lapte. Mina se furișă pe loc la urechea Dadei și-i șopti:

– Dadida, am găsit o comoară, știi? Da’ nu mă spui lui Filip, că vreau să ți-o arăt ție mai întâi. Și e a mea. Promiți? Promite-mi, că altfel nu zic o vorbă.

– Hai, că nu zic nimic. Ia, ce-i?, zice Dadida ridicându-se anevoie de pe scaun.

– Așa, hai! Ia să vezi! Când ne jucam v-ați ascunselea, să vezi Dadidă peste ce-am dat! M-am lovit un pic, să nu mă cerți. Uite, am acoperit cu părul cucuiul ăsta și nu se vede. Las’ că-mi trece mie zbenghiul repede. Nu-i bai mare. Da’ ia fii tu atenta aici. Ia, ce comoară am! Și Mina desfăcu cu mândrie și ochi bulbucați legătura de chei. Eeeeeeehhh?, se-nfoi de plăcere Mina. Ia, tu, ce strălucesc! Și să vezi ce…

Chiar în clipa aceea, Filip ieși din cămară cu cana de lapte. Mina își înghiți cuvintele.

– Lasă acum, pe mai târziu. Și îndesă cheile adânc în buzunar, de frică să nu strălucească prea tare de-acolo și să se dea de gol. Apoi, o șterse fuga afară și se îndreptă către scara ce urca în pod.

Filip băgă de seamă repezeala Minei, dar își văzu de treabă și-și termină de băut laptele încet. Avea de gând s-o aștepte pe Mina să plece și să-i dezvăluie Dadei o taină. Imediat ce se simți în siguranță și-o văzu pe fereastră pe Mina urcând în pod, se apropie de Dada și-i șopti:

– Dadidă, ai o țâr’ de vreme și pentru mine? Uite curăț lângă tine ceapă, vrei?

– Hai, copile, șezi. Ia de-mi zice, zâmbi Dada complice.

– Dadidă, eu cred că pe-aici e-ngropată o comoară. Șșșșșșșșș…..Uite peste ce-am dat eu în foișor. N-o să-ți crezi ochilor, dacă-ți zic. Și scoase cu băgare de seamă din buzunar lacătul, uitându-se încă o dată în jur să nu cumva sa vină hoața de soră-sa și să-l vadă. Sus în foișor l-am găsit. Zi tu, Dadidă, nu-i așa că n-ai mai văzut așa lacăt cu lumină pe dinăuntru? Da’ n-are cheie. Mi-e ciudă că n-are cheie. Eu cum o să văd pe unde vine lumina asta. Parc-a-nghițit un soare. Zi tu, nu?

Dadida păru un pic încurcată. Mai devreme crezuse că-l văzu pe Filip strecurându-se în șopron, iar pe Mina cocoțată în foișor. Nici nu pricepea cum de se petrecură toate astea, când știa limpede că Filip fugea ca ars de înălțimi, iar Mina nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de șopron. Dacă o timitea cu treabă acolo, hoața de ea găsea o cale și-l trimitea pe Filip de-i făcea mereu treaba în locu ei. Până și noaptea mai lăsa lumina de veghe o vreme până ce adormea, ca să n-o sperie întunericul. Cine știe ce le-o trece prin cap, își zise-n sinea ei? În ultima vreme erau mai mereu puși pe șotii. Dar n-apucă să zică nimic, că Filip și tâșni afară și-o luă la fugă către dealul din spatele casei.

– Doamne, da’ copiii ăștia și-or sucit mințile-ntre ei, ș-alta nu!, bombăni ca pentru ea Dadida, în timp ce se punea din nou pe treabă.

(va urma)

 

[Foto © Wen Nag]


Tărâmul viu (I)

de-a v-ati ascunselea

– Uuunuu, doooi, treei, paatruu, cinci, zece, douăzeci, treizeci, paaa..zeci, cinzeci, șai…, șaptezeeci, obzzz…nouăzz…suuuutaaa! Cine nu e gata îl iau cu lopataaa!, lungi silabele Mina, savurându-și victoria. Avea aproape șase ani și își dorea cu râvnă să numere mai repede și neapărat înaintea lui Filip, care avea cu un an mai mult. Simțeau că erau stăpânii pământului deja. Mina voia să prindă repede numărătoarea ca să-i lase puțin timp de ascunziș, iar ea să apuce un strop cu coada ochiului să-i găsească repede cotlonul în care se furișa pitit de ochii ei.

Cu puțin înainte de a sfârși din numărat, își roti ochii pe sub mâna cu care se sprijinea de copac, ca să fure pe nevăzute din mișcările lui Filip. Alegea mereu să se pună la nucul din spatele casei, acolo unde începea dealul să urce spre pădure. De-acolo putea să-l păcălească pe Filip, fără ca el s-o știe. Nucul făcea umbră groasă și, de bâtrân ce era, îi ajungeau unele crengi până jos, așa că o acoperea destul de bine, cât să nu fie văzută când trișa. Sigur, de dragul jocului. Sub nuc, se simțea ca ținută-n brațe, iar bunicul chiar așa le spusese că fac copacii când îmbătrânesc, își coboară coroana din cer, iar când îmbrățișează oamenii, le dăruiesc o bucată din el.

– Te găseeeesc! Nu scapi tu nepriiiins, ia să vezi!, lălăi Mina în timp ce se ducea glonț către șopron, unde-l zărise pe Filip că se furișase. Mina nu intra în șopron niciodată. Îi părea că întunericul de-acolo o-nghite, iar ea nu-și putea închipui cum e în burta întunericului, așa că-l trimitea numai pe Filip, dacă era nevoie de ceva de-acolo. Mai știa că el se ascunde dinadins acolo, ca să-i facă-n ciudă. Acesta, de cum intră, se-mpiedică și se rostogoli până se lovi ușor cu capul de ceva tare. Își frecă fruntea să-nmoaie cucuiul care avea să crească curând, iar când se dezmetici îi căzură ochii pe un lanț de chei lucioase de-i luau ochii. În viața lui nu văzuse așa ceva. Tot ce era adunat prin șopron erau numai vechituri, ruginite, prăfuite, vechi de pe vremea când nici nu erau oameni, își închiuia el, într-atât de bâtrâne-i păreau. Iar acum îi strălucea-n față minunăția asta de chei de parcă aveau lumină pe dinăuntru. Se apropie cu teamă de legătura de chei și o ridică. Prinseseră acum și mai multă strălucire. Le vârî în buzunar și căută să se ascundă, să nu-l găsească Mina.

– Aaaa-ha! Te-am prins! Te-am prins! Poți să zbori, să fugi, să pieri, că de mine tot nu scapi, ochi la spate am și văd, nor și zbor și tot ce-mi ceri, cânta Mina necăjindu-l. Filip se posomorî și ieși leneș din șopron. La el ținea jocul atât de puțin. Mina mereu câștiga. Filip nu se prindea niciodată că pe el îl punea Mina să numere la stâlpul gardului, de unde îi putea vedea orice mișcare, iar ea-și alegea cele mai tainice locuri, în care el niciodată n-o ghicea.

Acum era rândul lui, așa că se duse agale către gard și începu numărătoarea… unu… doi… foarte molcom, cântărind literele, pentru că așa îi spusese Mina, să nu se grăbească.

De cum auzi ”șase…șapte…”, Mina țâșni către foișor, acolo sus soarele era acasă, iar ea iubea lumina. Îi mai plăcea și că la ora aceea, locul în care se odihneau razele, făcea să pară că se forma un alt soare mai mic, o sferă înroșită care orbea preț de veun ceas pe oricine privea înspre foișor, așa că nici nu se străduia prea tare să se ascundă. Doar urca repede și se amuza de Filip care bâjbâia pe jos. Lui nu-i venea ușor s-o caute în pod sau în foișor, sau prin copaci, pe unde se-ascundea mai mereu Mina, pentru că i se-nvârtejea pământul sub el și i se făcea rău de înălțime.

De cum puse pasul pe ultima treaptă, Mina se prăvăli în culcușul pe care și-l făcuse special acolo din paie și o pătură veche. Mai împletise între timp și-un cuib la care chemase toată primăvara guguștiuci, iar acum dorința i se împlinise. De câteva zile o turturea îi dădea târcoale și adusese rând pe rând vreascuri și fire de paie. Era semn bun, avea să-și facă casă acolo. Se tolăni mai bine pe pătură și aștepta amuzată să o găsească Filip abia după mai bine de-un ceas. Când însă își întinse piciorul stâng spre una dintre grinzile de lemn, îi alunecară ochii pe ceva care licărea. Se ridică într-o rână să-l vadă mai bine. Un lacăt. Jumătate de toartă era ruginită, dar nu de tot, dar restul părea ca nou, sclipind tare acum în razele îmbelșugate. Ce-o fi cu asta aici? Ieri nu era, își zise Mina, furată de ciudățenia asta. Și ce treabă are un lacăt aici? Las’ că văd eu ce fac cu el, și îl strecură în buzunar.

Nici unul nu ghicea încă cum aveau să li se sucească visele, numărătorile, gândurile, ghicitorile.

 

 [Primul fragment dintr-o poveste în cinci părți. Va urma.]

[Foto via Maria Castillo]

 


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.