Tag Archives: poveste de iarna

Douăsprezece nopți

moon – Iute, iute, hai!, îmi șopti Catinca în timp ce mă scurgeam pe lângă perete lângă ea. Acolo părea că mai e loc. Restul încăperii era înmuiată în lumină de lumânări mușcată din loc în loc de umbre tulburi.

– Eu am venit devreme, dar tot ce-am găsit lume adunată cu mult înainte. Ia zi, or mai rămas lumini aprinse? Se răsuci și-și aruncă ochii pe ferestruica tăiată-n patru de lemnul scorojit. Își miji ochii, pentru că lumina dinăuntru o împiedica să vadă mare lucru afară.

– S-a pus pe vânt năprasnic, Catincă. Eu vin din vale și m-a uscat pân-am urcat. Nu bate zăpadă, îți zic. Nici vorbă! Două nopți le-om trece cu șuierul ăsta uscat, dar nu cade. Ce-o aduce crivățul ăsta? Asta nu știu…

– Tu zi-mi dacă oamenii or stins lumină, cum o zis Moș Vitalie? Că de-aia n-o-nceput încă, mă-mpunse Catinca cu cotul colțuros, așa prin cămașă. Că-i noaptea din an a mai lungă.

– Catincă, tu! Abia pot vorbi de rebegit ce sunt! Mi-am pus felinarul prins în spate legat de sac. Cum treceam pe ulițe, oamenii stingeau tot. M-am grăbit s-ajung iute, cum mi-ai zis. Ia de-aci și desaga cu lumânări!, zisei stins.

Căzu un pic pe gânduri, apoi se scutură brusc și-mi făcu semn să tac. Oamenii se strânseseră în jurul lui Moș Vitalie care părea că se pregătește să rostească ceva, dar stătea cu ochii aninați în lumina focului, sprijinit cu o mână de toiag. Nodurile coșcovite ale mâinilor trădau vârstă înaintată, barba lungă și albă ajungea până la podea, dar Moș Vitalie avea cei mai vii ochi din câți văzusem eu vreodată și se mișca mai sprinten ca mulți dintre noi. Nimeni nu știa câți ani adunase moșul. Și când se mai trezea câte-un copil care n-avea de unde ști că nu erau bine primite întrebările astea, se pomenea cu fulgere în privirile oamenilor care-l mustrau că are așa curiozități. Și eu trecusem prin asta, ca de altfel, cred, toți pe care-i știam, și mai tineri și mai bătrâni.

După ce mi-am recăpătat suflul și m-am încâlzit, mi-am rotit privirea-n jur. Nu-mi dădeam seama dacă oamenii vorbeau sau nu. Un murmur părea că-i însoțește, deși toți își odihneau privirile-n jos tăcut, în foc. Și fiecare-și ținea lumânările-aproape. De jur împrejurul nostru grămăjoare de candele își așteptau rostul.

– Catincă, nu mă mai ține-așa! Zi, ce-i! Că-i prima oară că vin. Tăăăt nu mi-ăți da voie pân-acu’. Am făcut ce mi-ai zis, da’ nu mă ține pe jar, zău!, am îmboldit-o din nou. Vorbele păreau că mi se amestecă cu ceara din jurul meu și iau forme noi. Umbrele de pe pereți mă amețeau. Vuietul se întețise afară și încerca întocmai ca un musafir nepoftit și supărat să zgâlțâie lucarnele și ușa care se ținea bine.

– Șșșșștt!, se încruntă Catinca spre mine, făcându-mi semn să tac.

Deodată auzii vocea lui Moș Vitalie cu un sunet grav mai întâi, pornit cumva de dincolo de el, apoi molcom și adânc așa cum îl știam. Îmi fixai privirea pe el, însă gura lui nu se mișca. Eram cu totul convins că glasul lui se-auzea. ”Zare-napoi sub ochi vi s-așterne, nu zăboviți că-i soare mărunt. Acum e zgârcit, sub Lună, scânteie chircit. Și tace mocnit, dar nu pentru mult copleșit.” Mă surpinsei murmurând vorbele lui Moș Vitalie, de parcă le știam pe din-afară… ”Foc de la foc să s-aprindă, noapte să nu lase dezlegată, strop cu strop ceară să lege douăsprezece noduri, în douăsprezece zări, șase să lase în urmă cu trai bun trecut, șase să lege-nainte de-acu’, rază mare să crească pân’ s-o măsura ziuă cu noapte iar și iar.” Mă-ntrebam dacă Moșul cununa nopțile dintre ani, că așa răsuna vocea lui. Catinca, lângă mine, cânta nu murmura. Ochii-i erau închiși. Glasul îi crescu până-l întrecu pe Moș Vitalie și-o auzii cum n-o mai făcusem niciodată. ”Lună-mpreună, cu raza curată, învelește-n amintire an lăsat în spate și-nsoțește-n înoire cu belșug și roadă bună, soare nu abate de pe zile multe, ce-au să vie înainte. Străluce Lună cunună, ș-apăi lasă Soare, lume să-nvioare…”

Nu mai deosebeam lumină de umbre, de întuneric și vuiet de vânt aprig afară, de glas grav, adânc, de murmurul meu ori al altor oameni. N-am mai știut nimic de timp, ori de era zi sau noapte. Nu mi-am mai deschis ochii, n-am mai căutat să decifrez ce era bine de ținut așa. Nu mai eram și eram, toate dimpreună, în râul de foc care lega lumile. Lumânările se împuținau, semn că douăsprezece nopți se legau. La anul altcineva avea să stingă luminile în sat și să țină misteriile aprinse de veacuri.

 

[Foto sursă – flickr.com]


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Șapte lacăte

oglinda

– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

 

[Foto via Laugharne]


Și-am plecat

Wintertraveller_SpencelayhȘi-am plecat

…să găsesc apă de rouă

să umplu desagă nouă

să bat lung din ușă-n ușă

să cânt of și dor și râvnă,

ca să-ți vin cu luna-n prag.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Și-am ajuns

…să umplu ulcior cu rouă,

să prind stele-n sac de iască,

în buchet să le-mpletesc

jurubițe să urzesc

farmece s-alunge

visele nu-mi frânge

ochii nu mi-i plânge,

curgă apă vie

prin vine, prin carne

prin oase, prin tâmple

să curețe rele

să scape de iele.

Luna să te învelească,

soarele să te-ncălzească,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

Deschide-ți fereastra

nalucă de fată,

dă drumul la poartă

și ia-mă cu tine și du-mă

cu râvnă departe.

Și calcă pe rouă

și bea apă vie

și-aleargă desculță,

iarba să te-nvețe pașii

către dor de mine.

[Mulțumesc Jeanina Cirstoiu pentru inspirație 🙂 și din nou Mario Barangea pentru bobârnacul de a mă lua în serios cu basmele și ielele :)]

[Photo Charles Spencelayh – A Winter Traveller 1895, ulei pe pânză]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.