Tag Archives: poveste de iubire

Zaza dintre lumi

Zaza

Când vru să scrie ultimul cuvânt, pe foaia mototolită pe jumătate, vârful creionului i se frânse în două sec. De cele mai multe ori, scria cu stiloul, cu stiloul ei, parcă într-o prelungire nedeslușită a ceea ce nu mai era. Zamfirei îi plăceau lucrurile vechi, patinate. Ori ce câte ori avea ocazia, se ducea pe la târguri de vechituri, pe la negustori de lucruri vechi sau, mai rău, cerea voie să urce prin podurile oamenilor și scotocea cu voia lor prin cufere vechi. Spunea că lucrurile vechi nu și-au terminat de spus poveștile și că era nevoie de oameni (uite ca ea așa) care să le reînvie. Când găsea câte ceva care îi plăcea, îl lustruia bine, și avea un har nespus de a-l pune din nou în valoare, de parcă aducea de pe un alt tărâm un fel de reflector cu lumină caldă și care făcea să scânteieze tocmai colțul cel mai frumos. Ultima dată găsise un ceas în formă de glob, care se sprinijea pe un picior de marmură cu figurine de dansatori, ca într-un carusel. Nicăieri nu mai văzuse atâta fericire, ca pe chipul Zamfirei când se apucă să șteargă petele de pe ceas, lăsând totuși câteva muchii imperfect curățate, semn că vremea era trecută și așa avea să rămână, și că povestea dansatorilor trecuse, doar că mai punea ea acum un fir de lumină, ca să trăiască încă un strop. Așezase ceasul pe pian, în stânga.

Așa credea Leon, că Zamfira trăia alte vieți, dar pe ai ei, nu, sau prea puțin. Că doar de-asta se-ndestula cu căutările astea neobosite. Ochii îi rătăceau mereu după ceva. Avea nenumărate astfel de obiecte pe care le adunase în salonul cu vederea spre apus. Spunea ea că acolo cade bine soarele după-amiaza până târziu când se înserează și că lumina caldă face ca lucrurile ei vechi să prindă viață, doar că trebuia să le asculți cu băgare de seamă ca să știi când freamătă și zumzăie, altfel par niște fleacuri. Dar mai presus de orice, cel mai drag îi era Zamfirei un caiet legat în piele. Fusese al unui compozitor, zicea ea, și avea, atunci când îl găsise, doar vreo douăzeci de pagini pline cu tot felul de noțițe cu un scris imposibil de descifrat. Zamfira zicea că ea înțelege ce scria, doar că nu-i povestise niciodată și lui. Până nu pricepea ea toată povestea mai întâi, nu avea să-i spună și lui. Nu i-a spus-o niciodată. Purta caietul asupra ei aproape mereu. Avea o încuietoare metalică de care prinsese un lacăt foarte mic, pe care îl găsise demult într-o cutie veche a mătușii ei, Zaza – tot Zamfira o chema, dar îi zicea de mică Tușă Zază. Zamfirei îi plăcea din cale afară sunetul pe care îl scoteau dinții ei când spunea ”z”, îl repeta cu poftă de parcă mușca dintr-un măr și de atunci așa-i zicea mereu. Uneori își spunea ei Zaza mică, atât de mult visa să devină ca Tușa Zaza când va fi mare, o femeie frumoasă, fermă, cu piele de marmură și ochi de foc. De lacătul prins de caiet, legase o panglică și în felul acesta îi purta legat de încheietura mâinii. Spunea tuturor că urma să afle povestea compozitorului și din când în când își nota diverse lucruri știute numai de ea în carnet. Oamenii se învățaseră cu ea și o lăsau în pace.

Se făceau în după-amiaza aceea șaisprezece ani, de când Leon nu mișcase nimic în salonul cu lucrurile vechi adunate de Zamfira. Trăia singur, nimeni nu mai dădea pe la el. Era ursuz mai mereu, așa că cine să mai vină să schimbe o vorbă? Intra în salon doar în ceasurile dinspre seară când Zaza lui îi spusese că lumina prinde vrajă și coboară peste ele și le-nvie. Daca avea să asculte atent, toate lucrușoarele acelea începeau să murmure încet poveștile vieților lor. Cameea prinsă în perna de catifea, cutia muzicală, tabloul cu câmpul de maci, balansoarul pe care i l-a dat Lala, penița și călimara din cristal și toate nesfârșite începeau să zică încet șoapte. Leon intra mereu tăcut, cumva să nu tulbure freamătul făgăduit de Zamfira, ori poate să-i zică unde se găsea ea și să i-o aducă acasă. Se așeza la masa rotundă din lemn de cireș, despre care Zaza spunea că nu are nici un cui bătut, că-i făcută doar din șipci îmbinate, deschidea caietul legat în piele în care Zaza lui scrisese numai de ea știute și îi lăsa câte un gând. De cele mai multe ori foarte scurt, câteva cuvinte scrijelite. Mai mult ca să-și țină el mintea vie și să nu se smintească de dor. Încercase să citească notițele Zamfirei, dar nu reușise să descifreze nimic. Toate semnele ei aduceau mult cu notițele presupusului compozitor căruia îi aparținuse caietul, de parcă Zamfira învățase limba lui și nu mai știuse apoi să scrie firesc în românește. Nu era nici o altă limbă cunoscută. Nu semăna cel puțin cu nimic din ce știa el. Era mai degrabă un amestec de note muzicale cu litere, dar din care nu pricepuse niciodată nimic. Toate semnele erau înclinate puternic la dreapta, așa scria Zaza.

Când Zaza lui plecase într-o după-amiază după o salbă rară de galbeni de care auzise că fusese a unei țigănci îndrăgostită cu mai bine de jumătate de secol în urmă de un fiu de boier cu renume și care-o dăduse la rândul ei fiicei ei și tot așa până ajunsese uitată în podul mătușii, nu se mai întoarse. Leon, după ce o căută zile în șir, săptămâni la rând până i se uscară anii de zădărnicie, încărunțise mocnit și își lăsase barba deasă să crească nestingherit. Chipul îi era brăzdat de așteptare. În ruptul capului nu vru să accepte că Zaza lui murise sau că nu se va mai întoarce. Cumva, cumva, spunea el oamenilor, din poveștile ei sau din viețile trăite de Zaza mea prin ale altora, s-o-ntoarce ea. Eu am s-aștept.

Nu mai intrase în salon de două zile, fiindcă plouase și, deci lumina plină de vraja care însuflețea lucrurile vechi nu avea cum să cadă cum îi spusese Zaza. Scrisese atunci pe un colț de caiet: Te aștept. Știi că te aștept. Uite, am găsit în sipetul de fildeș un medalion, pe una din fețe e chipul unei tinere întoarsă către iubitul ei care o privește la rândul lui din profil. Pe cealaltă scrie ”Nu am cum să te uit. A ta rămân pentru totd…” aici însă se frânse creionul în două și cum nu găsise de scris nimic repede, lăsase așa neterminat. Cerneala din stilou se uscase. Lasă, că scriu mai mult data viitoare, că Zaza m-așteaptă.

Intră acum din nou foarte încet în salon, tot pentru a nu tulbura nimic. Până și praful îi era drag. Își închipuia că e același aer respirat de Zaza lui. Și așa, parcă era cu ea. Când vru să închidă ușa, îi fu ușor împinsă fără voia lui de vânt, și se miră. Faldurile draperiilor cădeau mult într-o parte lăsând perdeaua să se legene sub adierea slabă. Să fi uitat să-nchidă fereastra când fusese ultima oară? Nu-i cu putință, își zise. Doar n-o deschid niciodată. O-nchise ferm, dar nu dădu atenție prea mult. Cine știe, casa e bătrână, poate că a cedat chederul, își murmură abia deslușit în barbă.

Se așeză la masa rotundă din lemn de cireș, dechise caietul și dădu să scrie. Pe foaia palidă, ușor velină pulsau în fața lui, cu litere aplecate foarte mult către dreapta: ”…eauna. Zaza mică.”

[Foto © Louis Fleckenstein]


Pe cărarea luminii din umbră

barefoot

 

Mâinile afundate în buzunarele pardesiului nu-și găseau astâmpăr. Căutau cusăturile și desenau pe dinăuntru conturul firului de ață, sărind imperceptibil ca pentru a număra împunsăturile acului, până sus la marginea tivului. Își ascundeau lupta într-un cotlon pe care-l credeau ferit de priviri aluzive. Acolo mâinile puteau să ducă lupta pe care ochii sărăciți de vise o abandonaseră deja. La fel, puneau la adăpost răbufniri care s-ar fi putut trezi, fără voia ei, să erupă haotic. Îi plăcea ordinea pe care o impuseseră mâinile, care frământau buzunarele, amorțind restul de trup și ajutându-l să nu se descompună acolo, pe loc, pe caldarâmul lustruit de ploaie. Iar asta îi presăra o liniște în privirea care baleia acum somnoros între vise zidite și neputință generoasă.

Eva își întorsese capul pe care trupul i-l urmase docil într-o parte ca pentru a-l feri de efluviile dinspre el, ieri firești, acum încifrate. Lucian îi părea acum mai înalt și mai copleșitor decât altădată. Compensa probabil tăcerea uscată cu umbra uriașă proiectată pe asfalt, mai neagră din pricina ploii și mai adâncă cu cât se afunda în pierderea ei iminentă. Îi aluneca din viață așa cum venise, ca un dar neînchipuit, însă la fel i-ar fi putut locui pe veci, dacă și-ar lăsa slobod un ”da, rămâi!”.

Umbra felinarului contura o linie în tuș negru care glisa lin pe sub tălpile Emei și se izbea de bordura trotuarului, mușcând cu marginea ridicată tălpile lui. Lumina cădea egal în stanga și în dreapta fâșiei întunecate, iar Eva știa că nu se află pe caldarâm. Picioarele ei se prindeau strâns de umbra neagră care desena podul sfărâmicios de peste prăpastia dintre ei. Mâinile știau să-și țină echilibrul pe dinăuntru în buzunare. Refuzau întinderi ample în aer, de frică să nu se îmbibe iar cu speranță și să atârne apoi greu, șubrezindu-i din nou echilibrul. Își creaseră oricum propria disciplină față de celalalte părți ale trupului. Și-și urmau supus noua rutină.

– Vino!, auzi stins Eva.

Eva clipi prelung.

– Vino, hai!, auzi din nou.

Buzele îi tresăriră slab.

– Vino!

Abia acum îi era frică. Simțea că-și ajută ochii cu palmele să se ridice către Lucian, pentru că singură nu-și găsea forța care o epuizase în execițiile de echilibru. Când privirea i s-a odihnit pe pleoapele lui, a știut că nu fusese vocea lui. Acum frica avea chip.

Mâinile au ieșit libere din buzunare. Eva s-a întors dintr-un pas către linia pe care o contura celalalt felinar, din spatele ei, lung și departe unde se mai întretăia cu alte umbre. A început să pășească ținându-și echilibrul, fără plasă de siguranță și cu restul de trup săltând descătușat. Ploaia spăla meticulos tot. Nu mai lăsa loc uscat sau ascunzișuri prin buzunare.

 


Ina lui Petru

oak love[Crâmpei de om frumos #4]

Gândul că tânjise orb toată viața după ceva ce nu știuse că există, o încremenea cu totul, fără loc de spasme, chiar și involuntare. Toate lucrurile nespuse și nefăcute vreodată se prăvaleau acum lacom, însă, paradoxal, înecau gândurile cele mai brute, fără să mai dea șansa vreunor intenții să se clădească, ba mai mult, să-și urle trăirea-n afară. Ina aluneca într-o vâltoare pe care nu știuse că o chemase în viața de dinaintea vieții până la Petru.

Dintr-un bărbat care nu știuse niciodată că nu iubise, lăsându-se trăit în amoruri părelnice, Petru recupera cu nesaț. Petru săpa în cuvinte. Refuza să priceapă că până la ele, era nevoie de loc să se crească dor, că nu mergea ca-n basme, cât alții-ntr-un an, el într-o zi. Ina amuțise în propria baltă de vise. Odată fertile, visele zăceau acum într-o stare de nepuțință stearpă. Nu mai aveau putere nici să se zămislească.

Ina încetase să mai fi e a ei, la puțină vreme după ce Petru îi confiscase lăcașurile unde inima ei hotărâse să locuiască. Petru golise încăperile de toate trăirile nepetrecute încă. Îi făgăduise pe loc că avea să i le ofere cu totul, poleite în aurul unei fericiri eterice.

De cum pricepu, că într-un loc chircit de vreme seacă, ploaia nu poate crește peste noapte copaci iar vii, ci trebuie și soare și lună să treacă ca să rodească, Ina îi spuse cu glas palid, pierit. Vii cu prea mult către mine, Petru iubit. Până învăț să cresc loc în inimă, mi-o lua vreme. Înduri tu răbdare?

Fie ce-o fi, Ină dragă! Chiar și urmă de tine, parfum peste timp e mai plin decât viață goală de tine. Tot ce-i al tău îmi aparține. Mie.

[Foto © Bess Hamiti]


Monograma

Peter-Callesen

 

Peste foaia mută de hârtie, întinsese un “d” amorf. Lungise o linie tresărită către un început de “r”. Apoi se prăbuși peste un spațiu ce se adâncea din ce în ce mai mult. Foaia se depică în două și trăgea cu putere tot ce se întâmpla să fie primprejur, tocul stiloului, două agrafe, o scrumieră cu trei mucuri de țigară… o jumătate de prescripție ruptă cu o parafă ștearsă, un plic lung indigo,  o camee de sidef… și-o ceașcă de cafea cu monograma ei gravată, I. Toată odaia îi era jupuită pe rând de lucrurile care o locuiau cu clipe înainte. Nimic nu mai mirosea a ieri. Iar ea stătea suspendată pe scaunul care nu mai avea podea pe care să se odihnească.

A închis ochii și s-a abandonat. Poate ca ea urma să intre în vârtejul foii albe, de pe care lipseau celelalte litere “…agă”.

…………………..

– Nu vă puteți descurca singur. Va trebui să o internați. Nu va fi deloc ușor. E demență galopantă. Orele în care vă va mai recunoaște sunt numărate.

Doctorul rostise cuvintele cu meticulozitatea unui farmacist bătrân, cu voce joasă, ușor condescendent, pentru că vedea zilnic cazuri de felul ăsta și sigur altele mai rele. Lungise silabele, pentru a-l face să priceapă gravitatea și urgența, dar care, în urechile lui, sunau ca pleznituri ude și usturau cumplit. Așezase astfel fiecare literă, cuvânt și apoi frazele ca pe două eprubete în care amestecase soluții fără culoare, doar cu miros înțepător, pe etajera minții lui. Și acum ce era el să face cu ele? Știa din clipa în care rostise ultimul sunet, că nu erau din cele care sublimau, ci din cele care precipitau. Și urmau să-i lase viața într-un  malaxor de gusturi amare. Știa deja că cel mai tare îl va schingiui, nu pierderea ei în prăpăstiile unor lumi pe care nu le va-nțelege, ci neputința lui de-a o urma.  I. îi pleca cu tot, și fără el.

…………………..

Ridurile  îi adânciseră de vreme multă o frunte care se căznise să priceapă cu ani prea mulți în urmă, de ce pleacă suflete vii, grăbit așa de printre oameni iubiți. Cenușa din ochi mai permiteau ochilor atât cât să se descurce să vadă pe unde merge. De mers, nu mai mergea mult oricum, bastonul cocoșat făcea treaba în locul lui. Nici mâinile nu-și mai împărțeau planurile cu el. Aveau gânduri obosite mereu și făceau mișcări spasmodice și bruște, așa încât spărgea aproape orice se străduia să țină în mâini. Cu cotul bătrân sprijinit de colțul mesei, se trudea să ducă la gură ceașca cu monogramă, I. Ochii aveau pregătită resemnarea cu care știa că va reuși poate doar o singură sorbitură, restul avea să se prelingă ca de fiecare dată pe lângă el. Acum însă pata căzuse pe o foaie veche de hârtie. Spatele îl ajuta greu să se aplece, dar ghici în scrisul șters aproape un… “d” și parcă greu un …“r”.

Abia atunci, și prea târziu gândi, se prăbuși cu totul într-un rest de “…agă” Să o urmeze-n lumi pe care-acum le va-nțelege, e tot ce-avea să mai râvnească.

[Foto © Peter Callesen]


Pe furiș

toaca-batutul-lemn-(16)

Până să vină, să i se arate așa toată și nudă, El n-o văzuse decât ilicit în vise amânate. Pufăise aproape un pachet întreg, iar mucurile de țigară se îngrămădiseră curioase, sumețite într-o grămăjoară, în care se cocoțau unul peste altul să fie cât mai sus, iar când o veni, s-o vadă mai bine. Gustul îi devenise metalic, prăfos, dar lungea fiecare inspirație cu nesaț, de parcă s-o aducă mai iute la el.

O văzuse doar de două ori înainte. Atât. Și trecuseră patru luni de când se căscase un hău de nicăieri între El de atunci și El de acum. Năluca de cu luni în urmă își făcuse cuib în Casa lui, fără să-l întrebe dacă are odăi libere ori de închiriat. Pe rând, își adusese și haine și mobilă, ca păsările primăvara când pun nuiele peste nuiele pentru culcuș cald. Iar El stătea încă în prag, buimăcit de ușa dată de perete de o Nepământeană care îi trecuse pragul, iar El nu vopsise măcar tocul ușilor.

Își cânta singur victoria-n barbă, când își răpuse întrebările semețe care-i dădeau perfid târcoale… că de ce el? sau ea?… de ce acum? Le văzuse aliniate ostășește cum se pregăteau disciplinat să-l atace și să-i prăpădească mirarea uriașă cum că i se întâmpla lui. Ce moț o fi avut? Numai Ea știa. El, limpede că nu. Le-a încolonat pe toate și le-a azvârlit într-o pivniță neagră și oarbă, înecată în mucegai din alte vieți. Acum, putea s-o aștepte liber, fără întrebări. Vremea era puțină, așa că ce hățiș de căutări putea el să răzbească fără vreo bună gătire de dinainte? Iar cal, așa, plocon, sălbatic și de dar, cine era el să caute? Nu. Doar de așteptare îi era vremea.

Către Miazănoapte cocoloș făcuse toate necurățeniile de prin Casă și de prin curte. Gunoaie netrebuincioase ori parazite care-i rodeau din pofta de trai, făcute grămadă și lepădate pe vecie acolo.

Din pragul casei spre Miazăzi, privea cum curățase poteca de buruieni, care ducea prin spatele Casei spre Mânăstire, pe lângă Pârâul Viu de printre brazii ce mărgineau Codrul. Atât știa despre ea, că-i plăcea Toaca bătută. Aflase, tot de la ea, că nu-i la fel bătută de maici, ca de călugări. Făcuse loc pe cărare, ca bun de dar pentru ea și era un pic mândru de parcă El era Stareț și El îi ridicase Biserică și tot El îi dăruia cânt de Toacă, și nu doar bătuse calea să-i adie vântul Toaca mai aproape Ei. Cum Ea îl învrăjise-atât, nădăjduia c-o fermeca-o și el cu ce avea, cu toacă ce bătea. Drept taină cununie, poate.

Iar Înăuntru și prag, podea, pereți, lemn cald pusese căptușit, belșug de drag să-i țină Ei, ca Toaca ce cânta.

Noaptea i se învălătucea și mai gros și slab trăgea nădejde că o să-i vină așa în beznă cu drum greu, opintit în prag.  Poate însă cu noaptea-n cap, în Zori. Dar pân-atunci acol-o sta, să nu cumva să-i fugă printre uluci, s-o piardă dus, când Cerurile se deschid și să-i danseze furișat prin Codrul dinspre sat. S-a pus cu tot cu suflet pe-așteptat.

 

Toacă și clopote

[Mulțumesc  Jeanina Cîrstoiu pentru Toacă și clopote  | Sursă foto]


Ioană cu înger în trup

angelIoană zăludă,

cu gură agudă,

cu ochi de zanfir,

cu păr de mătase,

vino, dansează-mi

cu joc de copil,

și cântă-mi

în șoaptă tiptil,

și vino, ursește-mi

cu grai de crăiasă

și ia-mă și du-mă acasă.

Ioană cu înger în trup,

cu aripi de nori,

cu piele de flori,

vino și toarnă apă vie

de leac să îmi fie,

vino și varsă apă ne-ncepută,

să știu viață neavută,

să-mi zici mie ce-o să vie,

fă-mi noaptea în zi,

fă-mi ziua-n lumină,

și vindecă-mi trup

și spală-n uitare

și naște-mă iar

și cheamă-mă dar

și ia-mă și du-mă acasă.

[Photo © Paula Allison]


Dinții albi și negri

partituraUn ‘la’, te rog, maestre! De restul mă ocup.  Îi răsuna ca un ecou stricat în cap de ieri. Își îndesase mâinile în buzunare, sperând că-i face pianului în ciudă. Își închipuia că așa e el, că mereu tânjește după mâini, care să-l atingă duios sau dimpotrivă, cu hotărâre, și, în felul ăsta, să-l facă să trăiască. Altfel, ce era? O piesă de mobilier, cam pretențioasă, ce-i drept, dar atât. Mobilă care, cel mult, putea să aibă aerul că dă camerei un iz baroc. Coada pianului, ea era de vină. Ea păcălea privirea. Albă, unduioasă, îi amintea de coapsa ei. Ela avea piele de marmură, era convins.  Așa că, și mai îndârjit își înfigea degetele în cusăturile buzunarelor, pregătite să plesnească.

Clapele rânjeau hâd, cu dinți albi și negri, aliniați, aparent cuminți. Partitura atârna într-o parte, pe jumătate căzută, tânjind să alunece de tot pe jos. Se mai ținea slab într-o parte, care se lăsa și ea convinsă să cedeze în bătaia unui vânt inconsecvent de vară… de toamnă. Habar n-avea. De luni de zile, mintea îi era tranchilizată, picioarele atrofiate, iar mâinile încleiate. Inima i se dăduse de-a dura până la colțul străzii pe care îi văzuse Elei ultima dată silueta topindu-se. Și rătăcită rămăsese.

Până să plece, abia dacă dormea două-trei ore. Scria febril, își așternea pe clape vieți netrăite încă cu Ela. Hămesit și îngrozit că zilele nu-i ajungeau. Degetele îi zburau mai iute decât prididea creionul pe portativ să înșire ordonat notele. Vrafuri îngrămădise, iar rafturile pe care încercase Ela să le ordoneze cedaseră demult să mai înghită partituri rânduite, așa că deveniseră munți amorfi de hârtii care se întinseseră ca iedera sălbatică, până la ferestre. Era acum permanent amurg în cameră. Lumina răzbătea doar prin niște firide zgârcite și ținea razele prizoniere. Îi plăcea.

De când i se rostogolise inima pe caldarâm în siajul tăplilor desenat de Ela, nu mai pusese creion pe hârtie. Îi jucau în cap pe-o muzică nebună niște fiare plăsmuite și dizarmonice, care-i speriaseră gândurile, de-i rămasese în loc un gol mâlos. A facut atunci un legământ cu el, că n-o s-o mai primească-n viața lui pe veci. Sigur că… o s-o ierte. În casa sufletului lui, însă nu mai avea vreodata loc să aibă.

Cerea din nou un ‘la’ unui maestru mag închipuit. Nimic nu hăulea a gol ca ce lăsase Ela-n urma ei. S-a așezat demonstrativ pe taburet. Și-ar fi bătut și cuie în mâinile care cereau să se dezlege încet din buzunare. Să ia în brațe coapsa Elei sau să se joace, măcar ușor grăbit, pe clapele cu chipuri de bufon ale pianului? S-a prăbușit într-o efervescență surdă, știută doar de el, în re major.

Când s-a trezit, s-a găsit prăvălit peste foi zburătăcite și pline-ochi. Pe obrazul de pe care își dezlipise în grabă o pagină, cu un gest brusc, ca să-și grăbească trezirea, îi rămăseseră urme de fa bemol, de sol, un re și-un do. O fi venit cât el se prăbușise-n vis? În transă, în alte lumi? Așa își amintea. Că o rugase insistent să stea în prag, atât, și să nu intre. Și îi șoptise amețit că da, o iartă, dar că de-acum încolo o aștepta așa, în prag. Atât, acolo, să nu intre.

Acum coapsa seducătoare a pianului avea doar dreptul să sălășuiască. Ela deloc. Doar muză veche, dacă voia, putea să șadă, din când în când, în prag. Atât. Doar a plecat, se poate reîntoarce, dar nu intra. S-a pus pe așternut iar partituri, până doar noaptea încăpea în cameră. Firide de loc pentru lumină nu mai avea. Iar cusăturile de buzunare plesniseră demult și degetele sfredeleau și zi și noapte (mai mult așa) dinții și albi și negri ai pianului.

[Photo © “Belle, bonne, sage” de Baude Cordier]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.