Tag Archives: poveste fantastica

Foișorul

scara spirala

Îmi plăcea să vin mai devreme, până să se dezmeticească toate vrăbiile și să foșcăie pădurea pe care o străbăteam, mai mult pe marginea lacului, pentru că mă încânta cum își umezea soarele razele în apă și-apoi desena cu stropii nori pe cerul dezmorțit. Aerul era încă blând, dar ceva din frigul ce avea să vină curând, mușca din dulceața în care se mai înmuiau frunzele leneșe să moară. Singurul sunet care tulbura dimineața neclintită eram eu, foșnind cu lăcomie frunze crocante înghesuite în paturi de rugină. Așa simțeam gustul cel mai copt al toamnei, nu în struguri ori gutui.

Ajungeam tocmai când soarele clipea pe lângă țiglele foișorului. Nu intram imdeiat. De cum mă apropiam, pașii se topeau într-o lentoare care prelungea dimineața atât cât puteam. Dar mai presus de orice, întârziam ca să dau prilej soarelui să pice într-un unghi nemaivăzut pe o arcadă, sus-sus în mansardă, care preț de doar câteva clipe mă orbeau. Răsfrângerea era atât de puternică, încât uitam să respir, gândurile se încleiau pe loc, tălpile se împământau.

Despre bolta luminoasă visasem multe. Niciodată nu îndrăznisem să urc mai sus de primul etaj scara în spirală care ducea în foișor. Domnișoarea Havsi mă privea cu ochi de oțel prin ochelarii rotunzi cu ramă metalică foarte subțire, iar mie îmi îngheța mai întâi gândul de urcat în turn, apoi pe loc picioarele. Mă răsuceam pe călcâie pe dată și-mi găseam de treabă în alte unghere ale casei. Nici nu știu cum apărea lângă mine. De regulă, pândeam momentele cele mai bune, când o vedeam de la fereastră în grădină rostuind tufe de trandafiri sau caprifoi. Nu-mi ieșea niciodată. Oricât de departe părea când măsuram eu dacă am timp ori nu să fug iute până-n foișor, în clipa următoare răsărea din pământ ca o umbră. Parcă se scurgea pe pereți. Nu rostea nimic, doar mă oțelea cu privirea. Mă întrebam adesea dacă era din carne și oase, căci prea apărea și dispărea din nimic.

Cum singurele clipe pe care nu mi le putea confisca erau cele de dimineață, înainte să intru în casă, trăgeam cât puteam de mult de ele, doar-doar aveam să ghicesc printre faldurile razelor, ce se ascundea după arcada învăluită în taină. Intram în cele din urmă, după ce și ultima umbră îneca cu totul orice o fi fost sus în turn și aveam ori nu aveam să aflu.

Cum pășeam în vestibulul larg în formă de semilună, care dădea înspre salon, îmi agățam haina în cuier, înhățam repede de la Mari în bucătărie un covrig sau un pahar cu lapte, ce se nimerea, apoi urcam la domnul Diamandopol. N-am știut niciodată ce fel de rudă îi era domnișoarei Havsi. Sau dacă îi era rudă. Păreau și nu păreau de aceeași vârstă. Nu puteam ghici. Erau zile în care părea nespus de tânăr, ca atunci când povestea, foarte rar, cum luptase pe front. Apoi altele, când mi se părea ca ridurile se înghesuiau pe chipul lui ca pentru sărbătoare.

În schimbul câtorva pagini dimineața și altele câteva după-amiaza, pe care i le citeam domnului Diamandopol, domnișoara Havsi îmi îngăduia să stau cât vreau și să mă înfrupt pe săturate, deși niciodată nu-mi potoleam pofta, dintr-o comoară aflată la etaj, în aripa de vest. Pereți ticsiți de la podea până la plafon cu vrafuri de cărți respirau povești nemaiauzite. Legate în piele, unele brun închis, altele purpurii sau albastru-cobalt, toate sclipeau sub scrisul auriu cu titluri halucinante. Pășeam în vârful picioarelor, căci mi se părea că liniștea aceea de pe alt tărâm face să nu se așeze fir de praf pe ele, deși duceau în spate veacuri. La început mi se părea ciudat, pentru că în afară de Mari, bucătăreasa, si, rar, Evgheni, grădinarul, nu părea să treacă altcineva pragul conacului. Iar domnișoara Havsi cu siguranță nu se mai îngrijea de-ale casei la vârsta ei. Rar, mai potrivea ceasornicul din salonul de est și îndrepta ramele de tablouri, dacă păreau strâmbe. Totuși Mari se tot perpelea să gătească în fiecare zi, ca pentru sărbătoare. Veneam vrăjit dimineața de nădejdea c-am să văd într-o bună zi ce se petrecea sus în foișor și plecam năucit spre ceasurile de amiază târzie, fără să pricep ce se petrecea chiar lângă mine pe nevăzute.

Oricât mă uluia neînțelegerea de sub nasul meu, locul mă trăgea cu putere înapoi și mă lăsam îmbătat de vraja asta cu prețul comorii de la etaj.

Până când într-o zi, pe când, în încercarea de a ajunge la unul din rafturile de sus, cocoțat pe trepta cea mai de sus a scării, îmi alunecă un volum gros, care căzu cu putere făcând un nor de praf în cădere. Praf? Vederea lui mă amuți. Rămăsesem suspendat încă pe trapta scării obnubilat de norul răbufnit. Mintea mi se golise. Inima îmi duduia de să mă sufoce. Mi se păru că aud un scârțâit de ușă, iar când mi-am îndreptat cu greu ochii în direcția zgomotului… (va urma).

[Foto © themeatpicture.com]


Nora

carusel

Era trecut un pic de zece dimineața. Minutele se dizolvau palid. Chiar dacă treceau zile ori nopți de când începuse căutarea, scurgerea lor părea că are o culoare alburie. Nici nu mai știa dacă era ceață sau timpul în sine prinsese culoare. Oricum, nu una care să-i placă. Putea să priceapă că albastrul are un rost, roșul la fel. Cel mai mult îi plăcea indigo, dar pe care-l găsea greu în jurul lui. Nici el nu știa de unde vine obsesia asta cu indigo. Era ceva ce nu mai văzuse din copilărie, când copia între două foi, una dintr-o culoare scursă din călimară pe-o foaie cerată, ușoară, dar pe care dacă o punea în lumină, vedea treceri de litere fugare în jus și-n jos, până când rămânea franjurată. Nu mai întâlnise apoi culoarea asta specială decât vara când se coceau vinetele. Îi provoca cumva un soi de liniște călăuzitoare, ca un far nevăzut. Își închipuia că-i luminează drumul și că oriunde apărea culoarea aceea, era semn bun. De ceva vreme, doar în închipuirile lui se mai ivea, așa cumva în centrul frunții, sau acolo de unde simțea el că lipsește farul. Timpul îl împresura, iar el nu-și găsea încă drumul drept.

Pereții culoarului pe care se afla purtau pete maronii care-i mâncau. Vopseaua scorojită obosise să tot arunce felii din zid pe jos. Zăcea mută, cu urme de culoare vag albastră. Toata clădirea în care intrase părea că geme sub pașii lui, de bătrână ce era. Se opri în fața unei uși cu bolta rotunjită. În dreptul ochilor lui era o gaură camuflată, semn că fusese odată un vizor, dar care nu mai funcționa. Apăsă scurt pe sonerie. Din capătul culoarului se auzi un foșnet, dinspre scara de incendiu, dar nu-i dădu atenție. Niciun zgomot din spatele ușii. Își puse degetul din nou pe sonerie și prelungi apăsarea.

– Hm?, păru că mormăie bâtrâna care stătea acum în prag.

– Bu-bună ziua! Nu înțelegea de ce se bâbâise, că bătrâna nu părea să-l intimideze.

– Bună ziua! Pe cine căutați?, întrebă femeia.

– Mă scuzați, mă numesc Pavel Pricopie. Îl caut pe Panait Pricopie, arhitect.

Femeia părea pierdută.

– Partenie? Poate-l știți de Partenie, că așa-i zicea lumea. Eu sunt nepotul lui.

Bătrâna nu zicea nimic. Îl măsura minuțios, cu privire foarte limpede, judeca el, pentru vârsta pe care părea s-o aibă. Când își dădu seama de asta, începu și el s-o măsoare. Era ceva nelămurit în jurul ei, sau poate ea cu totul. Când o privea în ochi, bătrâna purta ani gârboviți în spate. Când își muta ochii ușor stângaci să nu pară că o privește prea direct, în față îi rămânea urma unui chip de nici douăzeci de ani, ori pe-acolo. O clipă doar, apoi pierea.

– Pavel, zici?, întrebă pe-un ton neîncrezător.

– Pavel zic, dar eu întreb de Partenie. Aici ar trebui să-l găsesc. Așa scrie în scrisoare.

– Scrisoare?, făcu ochii mari bătrâna.

– Da.

– Ia, nu mai bine intri tu un pic înauntru?, se dădu într-o parte și-l invită cu un gest vag, în timp ce-și încrețise fruntea roasă de curiozitate.

– Leonora Mărgărit, mă cheamă. Da’ zău dacă știu pe cine cauți!

– Nu se poate. Am venit aici când eram copil, dar atunci unchiul meu locuia în casa de jos, nu aici la mansardă, numai că jos e pustiu. N-am găsit pe nimeni. Aici, ce-am găsit fir de lumină pe sub ușă și-am sunat.

– Asta n-o cred!, zise bătrâna aruncând pe masă o batistă pe care-o ținuse până atunci mototolită în pumn.

Pavel amuți, văzând ochii bătrânei privindu-l fix. Bâigui ceva, dar renunță.

– Locatarii de jos fac un vacarm infernal toată ziua și toată noaptea. Nu-i chip să-mi trăiesc zilele care mi-au rămas liniștite.

Își mută privirea prin odaie și din nou îi apăru pentru o clipă un chip diafan de tânără cu părul lung, ușor ondulat care îi cădea jumătate pe un umăr, jumătate pe spate. Se scutură și își roti ochii în jur. Stătea la o masă ovală, unde-l invitase bătrâna și nici nu apucase să vadă bine unde intră. Văzându-l că privește masa, îi zise slab:

– Un cui n-are masa asta, să știi! Pic de fier n-a atins-o niciodată. Vezi tu piciorul ăsta frumos? E îmbinat într-altul și la fel și tăblia pe care-ți sprijini coatele.

Se uită mai cu băgare de seamă. Nu înțelegea cum putea o masă să se țină așa, fără cuie. Și observă că era aproape toată roasă de carii. Găurile mici mâncaseră în timp tot lemnul, că acum părea că cineva cu multă răbdare înfipsese multe ace în ea de lăsase urmele astea.

– Tinere, n-am ce să-ți ofer. Poate dulceață? Nu mai am șerbet.

Pavel zâmbi ascuns. Hm, șerbet.

– Nu, mulțumesc. Nu-mi trebuie nimic. Poate un pahar cu apă. Trebuie să dau de Partenie. Trebuie.

– De patruzeci și ceva de ani, băiete de când stau eu aici, nimeni n-a locuit jos cum spui tu. Iar înainte casa a fost părăsită foarte mulți ani. Zicea lumea că nu-i tocmai primitoare că una, că alta. În fine, prostii. Eu n-am plecat urechea la ele. Oameni fără minte. Dar eu tot nu pricep ce cauți.

– Am o scrisoare de la el și-acolo îmi scrie că locuiește aici. O mătușă îmi zisese că ar fi murit, dar eu am primit scrisoarea acum două luni. Uite! Are data poștei. Eu nu înțeleg. Ar trebui să aibă șaptezeci și șase de ani.

Femeia se uită cu luare aminte la scrisul de pe plic. Un colț de buze îi tresări ușor, dar și-l ascunse cu dibăcie în batista de pe masă. Scoase scrisoarea și dinăuntru alunecă și o fotografie veche. Partenie, pesemne, iar alături o femeie tânără șezând pe un scaun. O diademă îi separa părul ușor ondulat. Jumătate îi cădea pe umărul drept.

Pavel privi din nou în jur. Mobila tăcea acoperită de praf și vreme. Lipită de perete stătea o pianină. Simți că nu mai ieșise demult nicio notă din clapele ei. Apoi, un fotoliu sub un lampadar cu abajur din mătase căreia îi trecuse demult strălucirea, iar în celălalt colț al camerei o servantă prin a cărei vitrină se vedeau aliniate tacâmuri de argint, grele și un set de porțelan cu flori albastru-indigo.

Bătrâna dădea din cap, bălmăjind ceva de neînțeles. Ochii îi păreau văpaie, dar poate i se păru. Pavel oftă. Îi venea să plece, dar ceva îl ținea încă.

– Mai vin, poate vă mai amintiți ceva, îi zise bătrânei într-un final.

Se ridică. Văzu în trecere pe un colț al pianinei o fotografie ovală, înrămată. Avu impresia că timpul înțepenește în loc. În ea, o femeie, cu diademă în păr și o umbrelă de dantelă. Părea că se află într-un iarmaroc, în spate se vedeau călușei și un copil cu acadele. Se scutură. Era limpede, oboseala îl ajunse din urmă. Dădu să se scuze, dar abia îi ieșiră câteva sunete slabe.

Femeia se ridică, îi dădu scrisoarea înapoi și îl conduse. Nu mai rosti nimic sau poate c-o făcu dar doar cu ochii, după ce îl privi îndelung, clipi apăsat, ca pentru a-și amprenta imaginea lui pentru totdeauna în suflet și închise ușa.

Pavel își târî picioarele afară, fără voia lui. Ar mai fi vrut să stea, sa împartă chiar și tăcerea cu bătrâna. De frică să nu piardă scrisoarea, o vârî cu un gest brusc în buzunarul de la piept. Simți că e mai ușoară și căută să vadă de ce. Din ea lipsea fotografia. Se opri în loc și dădu să se întoarcă, desi ajunsese deja la capătul străzii. Se răsuci. Felinarele tocmai se aprindeau. Se întunecase brusc în seara asta. Ceasul arăta trecut mult de miezul nopții. O ceață alburie îi îngreuna pașii.

În capătul aleii, de pe scările casei coborî o femeie cu umbrelă de dantelă. Râdea zgomotos și se prinse iute la brațul unui domn în frac, joben și cu baston, care-o invită într-o trăsură.

– Nora, hai! Hai că ne-așteaptă toți, grăbește-te!

Jumătate din păr i se răfrângea pe umăr, în bucle.

[Foto © Stefan Killen]


Șapte lacăte

oglinda

– Vii odată?, mă întrebă înmuind vorbele Zina.

Începui să-mi târăsc picioarele anevoie. Nu, nu voiam să mă mișc. Aș fi dat orice să mai zăbovesc, așa de sleit de puteri eram, dar trebuia să ajungem până se-nsera la Fântâna de Foc, la Fira acasă. Și deja începuse să scadă lumina. Nopțile înghițeau lacom zilele. Doar zăpada ce mai lăsa fir de lumină să se strecoare-n noapte. În nopțile geroase cu cer sticlos răzbăteau scântei din cer până la noi, se izbeau de lucirile din zăpadă de scăpărau focuri mici, apoi luminau tainic de jos în sus. Noaptea, aici la poalele munților, lumina venea de jos în sus. Călcam poteca bătută de zăpadă și mi se lumina drumul pe măsură ce pășeam.

– Hai, n-avem cum altfel. Trebuie să trecem râul până-n cascadă, altfel ne-apucă noaptea și nu mai ajungem la vreme la Fira.

Când vorbea, Zina grăbea silabele într-un fel ciudat. Pe măsură ce le șuiera slab, topea vorbele într-o pastă moale, plăcută auzului. Prima dată părea că nu pricepi nimic, apoi, după ce te obișnuiai cu vocea ei și felul de-a vorbi, ți-era dragă. Trebuia s-ajungem degrabă la Zamfira. Fira-i zicea lumea și trecuse cu vreo șapte ani peste-un veac. Nimeni nu mai pomenise pe-acolo așa vârstă lungă și femeie în putere încă. De cu-o seară înainte trimisese un porumbel cu răvaș legat de picior la noi. Mă luptam cu zăpada s-o dau în lături, când am zărit la fereastră guguștiucul bătând cuminte cu ciocul în geam. Mi-am ridicat privirea și chipul Zinei se încenuși. Cu șapte ani era mai mică decât mine. Trăiam singuri la stână de când eram copii. Zamfira ce grijea de noi până m-am făcut flăcau și-am luat eu în grijă pe Zina mică. Mi-am zis c-oi avea eu vână să duc și stâna și pe Zina, că ne-om face noi mari și le-om duce pe toate. Curând Fira nu mai veni. Trebuia să străbată bezna codrului și să treacă două ape până să vină la noi. Și mă hotârâi eu, bărbat așa, să las pe Fira acasă la ale ei.

– Grăbește pasul, s-o prindem caldă. Hai odată, c-apăi îi blestem cu șepte lacăte de nu ne mai curăță apă curată dacă n-ajungem să ne deie cheie vie. Zina părea că zboară peste nămeți. Eu m-afundam mai tare. Ea lucea pe deasupra plăpumii de zăpadă luminând și mai tare drumul.

– Mi-o zis mie Fira să nu mă pierd cu firea când o fi să fie. Mi-a zis, tu scutură-l pe Mitrea, că parcă văd c-o rămâne stană de piatră și n-o fi-n stare să puie picior-naintea celuilalt și să vină degrab’. Numa’ când mă uit la tine, alb ca varul și cu picioarele-ncurcate, mă pufnește râsul. Hai, că-i musai s-ajungem până-și dă suflarea.

Mă sileam să grăbesc pasul, dar zăpada mi-era potrivnică. Nu știu de unde găsea Zina puterea să zburde peste nămeți, că uneori ziceam că nu-i din același aluat cu mine. Când eram mici, Fira-i cânta la ureche Zinei în zile de sărbătoare, în timp ce-i împletea cosițe. Urături ce-i șoptea, nu știu, dar Zina mică prindea stele-n ochi după ce-i cânta șoptit de numai ea auzea. Nu pricepeam cum se făcea că vremea trecea, noi creșteam, eu mă făceam mai flăcău, Zina mică scânteia. N-avea vârstă. Zamfira parcă-ntinerea. Deși babele de prin sate șușoteau că bate suta, c-or uitat-o îngerii p-aci.

– Da’ momâie mai ești, Mitreo! Nu știu ce mă fac cu tine. Hai c-apun stelele și-odată cu ele legăturile, bombăni în continuare Zina.

Gâfâiam și mi se făcuse trupul de plumb, de mi se părea că se scurseseră zeci de ani prin vine când ajunserăm la Fira acasă. Pe pat, palidă cum n-o văzusem niciodată, zăcea Fira fără vlagă. Răsufla anevoie. Își agăță privirile de Zina și nu le coborî, parcă să n-o piardă. Din prag de unde-nțepenisem, nici eu nu mai știam dacă de osteneală sau uluire, rămăsei mut când văzui cum un fulger unește privirile Zamfirei cu-ale Zinei. Scânteia tot în întunericul odăii ca vrăjit. Se scurse apoi pe tocul ferestrei și se lăsă înghițit de-ntunericul de-afară, topindu-se-n lacul înghețat. Zina era-n altă lume. Eu nu mai eram, călăuză de drum ce-i fusesem până atunci, apoi se duse. Zamfira mi-o luă și mi-o duse. Se ridică mai strălucitoare ca oricând și se-nfățișă în miraza pe care Zamfira o ținea mereu cu fața către ea, pe jumătate și către lac cealaltă jumătate. Acum Zina era de-a dreptul o stea. Nu mai vedeam trup de lumină. Simțeam cum mă fac mic în toată grozăvia ce trăiam. Buzele mi-erau lipite. Și mai mic mă scurgeam pe măsură ce lumina din jurul meu creștea. Fira se topi-n oglindă care-o azvârli în lac. Era mai tânără ca oricând, frumoasă ca o crăiasă. După ce lacul o topi în apele lui, aburi albăstrui pluteau până ce prinseră trup de femeie și-o îmbrăcară pe Zina mea.

Se-ntoarse către mine și-mi zise: Așa-i că vezi? Mi s-o-mplinit ursirea. O lacrimă uriașă se-mpleti cu sclipirea de pe chipul ei când mă văzu mărunt, preschimbat în lacăt. Gura cheii murmura mut: Așa-i Crăiasă nouă, s-o-mplinit.

Țăndări m-am făcut atunci și chiar mai mic. Șapte lacăte s-or așternut apoi peste lac. Și nu s-or povesti decât când s-o-mplini ursirea iar.

 

[Foto via Laugharne]


Balansoarul (II)

 

oglinda spre alta lume

Când deschidea ochii, nu distingea bine noaptea de zi. Capul îi era năclăit în gânduri amorfe. Se tot opintea să se trezească de-a binelea, însă cu timpul Chira găsi mult mai dulce starea de transă în care naviga. Așa, era ferită de lumea în care domneau fricile cu straie grele de plumb.

Nu înțelese multă vreme de ce nici nu voia să-și revină pe de-a-ntregul. Lumea din care venise prima dată avea culori palide și, de fapt, nu mai era convinsă că distinge între nuanțele de gri care oricum se suprapuneau. Imaginile îi apăreau pâclos, nimic nu-și mai păstra limpezimea, așa că renunțase să mai lupte. Aștepta doar să fie din nou vie în vis. Restul era înecat într-un somn letargic care-i ștersese și ultimele urme de memorie. Un singur lucru își amintea când deschidea ochii: că și-a uitat cu totul viața.

Cuminte, lăsa zilele să se dizolve în nopți de păcură și aștepta să plouă. Doar atunci balansoarul prindea a se legăna singur. Știa dinainte când avea să-nceapă ploaia pentru că acesta se-nclina mai întâi ușor pe picioarele din spate, apoi își lua avânt slab în față. O chema. Chira se-așeza fără întârziere și se lăsa alunecată acasă, în lumea plămădită în culori. Dincolo era vie. Simțurile toate îi erau așa de-ascuțite că auzea norii împinși de vânt, aerul avea consistență de lapte, iar ea nu era tocmai sigură, dar parcă albastrul mirosea a cer, verdele a apă vie, stacojiul a maci, iar restul pulsa a curcubeu. Acasă-i era tărâmul de dincolo, iar Lala mai vie ca nicicând. Chira nu știa de Lala. Lumea din care venise trăsese obloanele la granița cu tărâmul celalalt. Pe când Lala o primea cu brațele deschise pe Chira și știa despre ea câte nici nu știa Chira.

De câteva săptămâni bune plouase neîncetat. Oamenii de pe strada Chirei se obișnuiseră de atâția ani s-o vadă ieșind doar pe vreme rea. Și Chira ieșea negreșit. Cu cât se-ntuneca mai tare și se-neca pământul sub ploaie grea, cu atât Chira se zorea să iasă și se-ntorcea întotdeauna cu puțină vreme înainte să înceteze ploaia. Parcă știa ceasul ploii și cum nu voia s-o suprindă soare curios cu raze nepoftite pe chip, iuțea repede pasul și intra în casă o dată cu ultimii stropi. Ploaia o-mbrăca.

Însă în tot răstimpul ăsta cât nu mai contenise ploaia, Chira nu fusese văzută de nimeni. Oamenii nu băgară la-nceput de seamă. Își ziseseră că, cine știe, n-o mai fi nici ea în puteri. Dar zilele trecură, iar serile nu mai licărea nici o lumină la Chira-n casă. Și nici chipul nu se mai profila după perdele ca-n zilele în care Chira privea oamenii din culise.

În cele din urmă, părintelele Gherasim se hotărî să bată drum și să afle de Chira. Dar bătăile în ușă lăsară-n spate casă goală. Împinse ușa care scârțâi sec și înaintă în casa cotropită de cenușiu. Pe masa rotundă din mijlocul încăperii zări o oglindă scorojită, care-l miră pe părinte, căci știa că le spărsese pe toate Chira demult, cănd vremea-i devenise potrivnică. Dar părintele amuți de tot când pe oglinda de nicăieri văzu cum sclipea viu balansoarul unduindu-se în lumina pălită a amurgului. Părea însuflețit de un murmur ce se-auzea în timp ce se legăna: Chira să adoarmă lin, Lala cheamă hai! Și vin! Chira să adoarmă…

Părintele auzi câteva picături de ploaie bâtând ritmic în fereastră. Balansoarul se-nclină ușor în spate, apoi slab în față. Și prinse-apoi leagăn cu viață din care nu se mai opri, nici chiar când ploaia conteni.

 

 

[Foto via Christine Shia]


Tărâmul viu (II)

copil

– E a mea!

– Ba a mea!

– Eu n-am mâncat decât două, tu patru.

– Ba e a mea!, plesni Mina plăcinta care rămăsese pe farfurie, încât se zdrobi de tot. Acum e a ta. Ha! Arată ca o pătlăgică storcită. Pufni în râs și mai tare.

Filip se uita cu jind la plăcintă, dar nu reușea să-și rupă pofta de mândrie. Până la urmă-și călcă peste inimă și-o mâncă, așa sleită.

Dada Dida îi privi înduioșată. Ar fi vrut să-i dojenească, dar știa ea bine că vremea trece clipind, și n-avea ea să se mai întâlnească cu ciondănelile lor o viață, așa că-și văzu de curățat ceapa în continuare. Nici ea nu știa dacă ochii i se umeziră din pricina cepei sau a goanei cu care alerga timpul năuc de-i făcuse copiii mari. Îngrijea de ei de când aveau abia un an, când îi lăsase soră-sa în grijă, pentru că picase bolnavă la pat. Erau ai ei, și-și stăpânea greu dragul, așa că se lăsă în voia lacrimilor. Oricum ei nu se prindeau, doar Dada curăța ceapă.

– Dadida, mai vreau una, zise Filip molfăind felia de plăcintă cofleșită.

– Mai face Dadida, mai face, dar mai pe seară. Acu’ tre’ să văd de coșcogeamite cocoș… Hai, voi mai zbenguiți-vă p-afară înc-un pic.

Dadida îi spuneau dadei, de când erau mici. Pentru că se bâlbâiau atunci în așa nume rostogolit, amândoi au ajuns să-i zică simplu Dadida și se hlizeau cântându-i numele de cele mai multe ori: dam-da-di-dam…dam-da-di-dam…dadada…dididi…dododo… Apoi, o ștergeau repede să nu prindă o smotoceală, așa, pe furate.

Filip se ridică și se duse-n cămară să-și toarne o cană cu lapte. Mina se furișă pe loc la urechea Dadei și-i șopti:

– Dadida, am găsit o comoară, știi? Da’ nu mă spui lui Filip, că vreau să ți-o arăt ție mai întâi. Și e a mea. Promiți? Promite-mi, că altfel nu zic o vorbă.

– Hai, că nu zic nimic. Ia, ce-i?, zice Dadida ridicându-se anevoie de pe scaun.

– Așa, hai! Ia să vezi! Când ne jucam v-ați ascunselea, să vezi Dadidă peste ce-am dat! M-am lovit un pic, să nu mă cerți. Uite, am acoperit cu părul cucuiul ăsta și nu se vede. Las’ că-mi trece mie zbenghiul repede. Nu-i bai mare. Da’ ia fii tu atenta aici. Ia, ce comoară am! Și Mina desfăcu cu mândrie și ochi bulbucați legătura de chei. Eeeeeeehhh?, se-nfoi de plăcere Mina. Ia, tu, ce strălucesc! Și să vezi ce…

Chiar în clipa aceea, Filip ieși din cămară cu cana de lapte. Mina își înghiți cuvintele.

– Lasă acum, pe mai târziu. Și îndesă cheile adânc în buzunar, de frică să nu strălucească prea tare de-acolo și să se dea de gol. Apoi, o șterse fuga afară și se îndreptă către scara ce urca în pod.

Filip băgă de seamă repezeala Minei, dar își văzu de treabă și-și termină de băut laptele încet. Avea de gând s-o aștepte pe Mina să plece și să-i dezvăluie Dadei o taină. Imediat ce se simți în siguranță și-o văzu pe fereastră pe Mina urcând în pod, se apropie de Dada și-i șopti:

– Dadidă, ai o țâr’ de vreme și pentru mine? Uite curăț lângă tine ceapă, vrei?

– Hai, copile, șezi. Ia de-mi zice, zâmbi Dada complice.

– Dadidă, eu cred că pe-aici e-ngropată o comoară. Șșșșșșșșș…..Uite peste ce-am dat eu în foișor. N-o să-ți crezi ochilor, dacă-ți zic. Și scoase cu băgare de seamă din buzunar lacătul, uitându-se încă o dată în jur să nu cumva sa vină hoața de soră-sa și să-l vadă. Sus în foișor l-am găsit. Zi tu, Dadidă, nu-i așa că n-ai mai văzut așa lacăt cu lumină pe dinăuntru? Da’ n-are cheie. Mi-e ciudă că n-are cheie. Eu cum o să văd pe unde vine lumina asta. Parc-a-nghițit un soare. Zi tu, nu?

Dadida păru un pic încurcată. Mai devreme crezuse că-l văzu pe Filip strecurându-se în șopron, iar pe Mina cocoțată în foișor. Nici nu pricepea cum de se petrecură toate astea, când știa limpede că Filip fugea ca ars de înălțimi, iar Mina nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de șopron. Dacă o timitea cu treabă acolo, hoața de ea găsea o cale și-l trimitea pe Filip de-i făcea mereu treaba în locu ei. Până și noaptea mai lăsa lumina de veghe o vreme până ce adormea, ca să n-o sperie întunericul. Cine știe ce le-o trece prin cap, își zise-n sinea ei? În ultima vreme erau mai mereu puși pe șotii. Dar n-apucă să zică nimic, că Filip și tâșni afară și-o luă la fugă către dealul din spatele casei.

– Doamne, da’ copiii ăștia și-or sucit mințile-ntre ei, ș-alta nu!, bombăni ca pentru ea Dadida, în timp ce se punea din nou pe treabă.

(va urma)

 

[Foto © Wen Nag]


Tărâmul viu (I)

de-a v-ati ascunselea

– Uuunuu, doooi, treei, paatruu, cinci, zece, douăzeci, treizeci, paaa..zeci, cinzeci, șai…, șaptezeeci, obzzz…nouăzz…suuuutaaa! Cine nu e gata îl iau cu lopataaa!, lungi silabele Mina, savurându-și victoria. Avea aproape șase ani și își dorea cu râvnă să numere mai repede și neapărat înaintea lui Filip, care avea cu un an mai mult. Simțeau că erau stăpânii pământului deja. Mina voia să prindă repede numărătoarea ca să-i lase puțin timp de ascunziș, iar ea să apuce un strop cu coada ochiului să-i găsească repede cotlonul în care se furișa pitit de ochii ei.

Cu puțin înainte de a sfârși din numărat, își roti ochii pe sub mâna cu care se sprijinea de copac, ca să fure pe nevăzute din mișcările lui Filip. Alegea mereu să se pună la nucul din spatele casei, acolo unde începea dealul să urce spre pădure. De-acolo putea să-l păcălească pe Filip, fără ca el s-o știe. Nucul făcea umbră groasă și, de bâtrân ce era, îi ajungeau unele crengi până jos, așa că o acoperea destul de bine, cât să nu fie văzută când trișa. Sigur, de dragul jocului. Sub nuc, se simțea ca ținută-n brațe, iar bunicul chiar așa le spusese că fac copacii când îmbătrânesc, își coboară coroana din cer, iar când îmbrățișează oamenii, le dăruiesc o bucată din el.

– Te găseeeesc! Nu scapi tu nepriiiins, ia să vezi!, lălăi Mina în timp ce se ducea glonț către șopron, unde-l zărise pe Filip că se furișase. Mina nu intra în șopron niciodată. Îi părea că întunericul de-acolo o-nghite, iar ea nu-și putea închipui cum e în burta întunericului, așa că-l trimitea numai pe Filip, dacă era nevoie de ceva de-acolo. Mai știa că el se ascunde dinadins acolo, ca să-i facă-n ciudă. Acesta, de cum intră, se-mpiedică și se rostogoli până se lovi ușor cu capul de ceva tare. Își frecă fruntea să-nmoaie cucuiul care avea să crească curând, iar când se dezmetici îi căzură ochii pe un lanț de chei lucioase de-i luau ochii. În viața lui nu văzuse așa ceva. Tot ce era adunat prin șopron erau numai vechituri, ruginite, prăfuite, vechi de pe vremea când nici nu erau oameni, își închiuia el, într-atât de bâtrâne-i păreau. Iar acum îi strălucea-n față minunăția asta de chei de parcă aveau lumină pe dinăuntru. Se apropie cu teamă de legătura de chei și o ridică. Prinseseră acum și mai multă strălucire. Le vârî în buzunar și căută să se ascundă, să nu-l găsească Mina.

– Aaaa-ha! Te-am prins! Te-am prins! Poți să zbori, să fugi, să pieri, că de mine tot nu scapi, ochi la spate am și văd, nor și zbor și tot ce-mi ceri, cânta Mina necăjindu-l. Filip se posomorî și ieși leneș din șopron. La el ținea jocul atât de puțin. Mina mereu câștiga. Filip nu se prindea niciodată că pe el îl punea Mina să numere la stâlpul gardului, de unde îi putea vedea orice mișcare, iar ea-și alegea cele mai tainice locuri, în care el niciodată n-o ghicea.

Acum era rândul lui, așa că se duse agale către gard și începu numărătoarea… unu… doi… foarte molcom, cântărind literele, pentru că așa îi spusese Mina, să nu se grăbească.

De cum auzi ”șase…șapte…”, Mina țâșni către foișor, acolo sus soarele era acasă, iar ea iubea lumina. Îi mai plăcea și că la ora aceea, locul în care se odihneau razele, făcea să pară că se forma un alt soare mai mic, o sferă înroșită care orbea preț de veun ceas pe oricine privea înspre foișor, așa că nici nu se străduia prea tare să se ascundă. Doar urca repede și se amuza de Filip care bâjbâia pe jos. Lui nu-i venea ușor s-o caute în pod sau în foișor, sau prin copaci, pe unde se-ascundea mai mereu Mina, pentru că i se-nvârtejea pământul sub el și i se făcea rău de înălțime.

De cum puse pasul pe ultima treaptă, Mina se prăvăli în culcușul pe care și-l făcuse special acolo din paie și o pătură veche. Mai împletise între timp și-un cuib la care chemase toată primăvara guguștiuci, iar acum dorința i se împlinise. De câteva zile o turturea îi dădea târcoale și adusese rând pe rând vreascuri și fire de paie. Era semn bun, avea să-și facă casă acolo. Se tolăni mai bine pe pătură și aștepta amuzată să o găsească Filip abia după mai bine de-un ceas. Când însă își întinse piciorul stâng spre una dintre grinzile de lemn, îi alunecară ochii pe ceva care licărea. Se ridică într-o rână să-l vadă mai bine. Un lacăt. Jumătate de toartă era ruginită, dar nu de tot, dar restul părea ca nou, sclipind tare acum în razele îmbelșugate. Ce-o fi cu asta aici? Ieri nu era, își zise Mina, furată de ciudățenia asta. Și ce treabă are un lacăt aici? Las’ că văd eu ce fac cu el, și îl strecură în buzunar.

Nici unul nu ghicea încă cum aveau să li se sucească visele, numărătorile, gândurile, ghicitorile.

 

 [Primul fragment dintr-o poveste în cinci părți. Va urma.]

[Foto via Maria Castillo]

 


Balansoarul (I)

colors

Se mutase de ani mulți, atât de mulți că așezarea lor lineară sub controlul amintirilor îi devenise istovitoare și nici nu-i mai păsa. Casa îi ajunsese o a doua haină. Ținea în fiecare clipă cheia strâns în buzunarul drept, uneori își învârtea șnurul în jurul închieturii, să fie sigură că nu o pierde. Ieșea foarte rar și atunci prefera să iasă pe vreme rea, când știa că nu sunt oameni prea mulți pe străzi. Se găsea în ochii tineri din jurul ei, dar nu se mai găsea în sine, iar trupul avea propriul lui ceas care nădușea de atâta alergare. Mereu câștiga înaintea inimii care îi rămăsese leneșă pe vreun vals în urmă. Chira nu avea oglinzi nicăieri în casă. Le aruncase pe toate, când își văzuse prima dată chipul de care își bătuse joc viața. Își amintea de ea cu obraji înalți și unduiți slab înspre bărbie, care lăsau pomeților întâietate. Ei se-arătau mereu regește, puși în lumină de ochi curioși, cu o tușă ușor ridicată, de parcă pictorul care îi desenase, ridicase la sfârșit foarte ușor în sus vârful pensulei, așa în joacă. Colțurile buzelor aruncau arcuri care știau întotdeauna încotro se ridică sau se coboară, având mereu vreo vorbă care se înghesuia să iasă afară. Când chipul sfidase oglinda slut, Chira o sparse și o aruncă cât colo.

Acum din ce în ce mai des se afla între două lumi. Își amintea detalii miniaturale din povești trăite pe vremea când inima și trupul își potriveau bătaile în același ritm, la fel cum sălta peste prăpăstii goale de amintiri. Și pentru că nu izbutise să găsească o cale de a lupta cu frica de a nu-și pierde pe de-a-ntregul memoria, urmărea cu religiozitate un ritual strict: zilnic, cu migală, înșira ca mărgelele amintiri de prin cufere cu praf, dar în ultima vreme se poticnea des. Uneori făcea salturi ștrengărești ca un școlar care trăgea de timp să nu-și facă temele. Avea mereu bucuria retrăirii și știa că e singurul fel prin care se pricepea să țină viu ce era în ea, dar în același timp simțea că-i alunecă o felie groasă de viață tainică ce refuza să iasă din culise. Iar pe scenă, abia dacă se profilau umbre, despre care îi era din ce în ce mai anevoios să spună cine erau, ori ce făceau. Ori, mai rău, dacă fusese pe scenă și ea sau nu.

Când își pierduse tatăl, cu ani în urmă, Chira alunecase fără să știe într-o frică atroce. Amnezia survenită perfid confiscase povara vieții grele a tatălui ei și, odată cu ea, smulsese dramul de siguranță în care se simțea. Se gândea atunci că uitarea își avea rostul ei. Venea cu leac, să vindece un șir prea lung de cazne prin care îi răzbise tatăl, iar acum ștergerea lor era compensatoare întrucâtva. De atunci se chinuia să se ridice deasupra mlaștinii de doliu care o înstăpânise meschin, dar căzuse și pradă unei a doua frici, cum că și ea și-ar pierde bruma de memorie.

Ploaia care se pornise după-amiază târziu și anihila brutal ziua, o țintuise pe Chira în fața ferestrei multă vreme, mâncând lacom din miezul nopții. Avea un loc drag în care de obicei ședea citind, un balansoar vechi de lemn, de care se lipise cu ani în urmă, când se adăpostise pe o furtună de vară într-un anticariat. Scârțâia slab și era ros de cari pe unul dintre brațe, dar anticarul spunea că nu scârțâie, ci-și strigă stins tinerețea înapoi, pe când era lemn crud, ceea ce o făcuse atunci să zâmbească și să afle mai multe despre cui aparținuse. Lala Mireanu era numele boieroaicei care îl donase, iar pe spatele lui se mai vedeau șters inițialele ei. Chira se hotărâse pe loc că-l cumpără și-și promisese atunci, că odată și-odată va căuta să afle mai mult despre Lala. Avea un nume care cerea să i se spună povestea. Îl păstrase chiar așa, cu vopseaua roasă și îl îmbrăcase cu un șal greu de mătase verde smarald, iar din când în când, atunci când nu voia să se legene, proptea o pernă sub unul dintre picioare. Îl așezase în colțul din stânga al camerei de zi, în fața peretelui vitrat care dădea înspre vest. În felul acesta își rezervase cele mai frumoase apusuri spre pădure, în timp ce lumina cădea leneș pe peretele opus al camerei îmbrăcat în cărți de jos până la tavan. Când îl cumpărase, negustorul îi mai spusese că se dusese vorba că cine se așează pe el, dacă prinde ritmul, balansoarul nu va mai scârțâi, ci va șopti povești pentru urechi care știu să audă. Eh, povești, pufnise ea atunci.

În întuneric, ploaia încleiase totul. Apa se amestecase cu bezna groasă și crease un soi de noroi greu, în care se afunda. Chira uitase de când se legăna pe balansoar, parcă era ceva lumină atunci, dar doar crâmpeie de amintiri. Cădea în spirală către o limpezime de cristal, culori cu forță, criante, vii îi îmboldeau toate simțurile aflate într-o trezire intensă, brută, amplificate de tunelul de oglinzi în care patina. Pesemne că prinsese ritmul, percepea un amestec polifonic de voci și muzică armonizate perfect. Tot ce era în jurul ei era făcut din pastă colorată și vopsea. Muzica era violet, copacii erau de safir, cer verde smarald, lumina venea în valuri cu alte culori care n-aveau nume știut.

Aici lumea prinsese trup. Chira rămăsese sus. Lala, acum, zvârli cheia și nu mai aruncă nici o privire-n spate.

(va urma)

[Foto via Christine White]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.