Tag Archives: poveste reala

Bunica cu maramă neagră

bătrână

Numai bunica cu maramă neagră știa cum să-i șoptească poveștile seara, când se înfunda în așternut de-i rămâneau doar ochii vii afară. Ea era singura care făcea ca lumi plăsmuite să o înconjoare și să nu mai facă deosebirea între ce era vis și ce era adevărat. Păi, când venea cu zmei cu solzi albaștri-verzi care-și urlau foamea prin păduri după copii sfrijiți sau maștere cu părul încâlcit, cu bube pe nasul coroiat musai (!) și puse numai pe momit și viclenit, pe care numai feți viteji, bălai mereu, le veneau de hac, atunci da, lumea i se părea dreaptă. Atunci i se părea că se face dreptate cu totul și tocmai de-aia nu mai cernea vis de realitate. Sau nu vroia, oricum.

Numai bunica cu maramă neagră îi liniștea întrebările din ochi, alea nepuse, doar ridicate din sprâncene. Tot bunica avea cele mai zemoase coacăze roșii din lume. Și fir-ar ele de coacaze, că se încăpățânau să crească numai în spatele unui rug de mure, de făcea chinul și mai chin, când să le culeagă. Dar bunica știa și le culegea ea. O ajuta, ce-i drept și spatele încovoiat de mulți ani. Dar totuși și mai mult în ultimii doi. Așa, ca oamenii care încărunțesc peste noapte, așa s-a cocoșat și Bunica cu maramă neagră, brusc, de parcă nu mai voia să ajungă cu fruntea până la cer sau cel puțin să nu-i mai alunece ochii spre Dumnezeul din spatele norilor. De ciudă, i-a intors spatele și s-a revoltat uitându-se doar în pământ, acolo unde-i trimisese fiica, de i-o lasase pe Miruca, nepoată-sa, pustie pe lume.

O iubea de n-o țineau pe ea zilele destul de mult. Și se lupta ca ciuda pe Dumnezeul ăla din spatele norilor să n-o cuprindă prea tare, ca să nu-i curme zilele repede. Să poată să stea cu Miruca pân-o vedea-o la școală măcar. Prea era un ghem nelămurit de om acum. Și-apoi cine i-ar mai fi cules coacăzele roșii? Sau înăbușit întrebările cum că unde e mama? Când o privea pe Miruca alergând către ea, parca i se suspendau brațele în aer îmbrățisând în mers pe altcineva și nu pe ea, bunica. Atunci închidea ochii și-și spunea că trece, trece. Îi deschidea și nu trecea. Că timpul nu vindecă răni de-astea. Cine-și îngroapă copilul nu-și mai tămăduiește sufletul.

Numai Bunica cu maramă neagră îi arata și vis și viață. Miruca-nțelegea. Dreptatea Dumnezeului de după nori era doar în povești.

[Poveste sorbită vorbă cu vorbă din gura bătrânilor dintr-un sat, aproape de Sibiu. Culeasă proaspăt, zilele trecute și editată insignifiant.]


Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inimă și taci, că tu toate mi le faci.

picatura[Crâmpei de om frumos #2]

Când am cunoscut-o pe Lia, m-a fulgerat o senzație zdravană de dilatare a timpului, de stat în loc, ceea ce mi se-ntâmplă rar. Acum timpul își are timpul lui și calcă peste toate cadavrele răbdărilor noastre. Îți face o favoare când îți dă iluzia că te prinzi tu, chipurile, că trece săltăreț ca un gând – îți lasă impresia că te afli în control, că deții frâiele curgerii lui. Apoi își râde înfundat și cinic în barbă. Te-a păcălit. Sâc! Timpul dă buluc într-una într-o clipă viitoare. Și tu zaci, căznit, în drum, buimăcit de netrăit de tot prezentul.

Lia e o femeie cu frumusețe de cadră, nu depașește patruzeci de ani și își poartă frumusețea cu o grație întâlnită doar în vremuri asfințite. E din alte timpuri, dar nu-i pasă că lumea o acceptă greu. Știe că așa cum e ea, nenăscocită,  netăinuită, deschide suflete mai greu. Oamenii nu se recunosc în ea și o refuză, o pun de-o parte și nu știu cum să se poarte și cum să-i fie-n preajmă. Lia trage totul în sus, cu ea. Și sunt puțini cei care se lasă trași de mână.

Lia își îngroapă lacrimile în culisele pleoapelor înca de dinainte să-i umezească ochii. Își vrea copilul întreg din nou și și-ar da ea un ochi, o mână, și-ar da și sufletul să-i zburde iar în brațe fiul beteag. De cam cinci ani, Antim trăgea nădejde că picioarele schilodite l-or aduce alergând înapoi în brațele mamei. Copilăria îi fusese confiscată. Căzuse acum vreo șase veri din pod, de sus, de-aproape de coșul casei. Ademenit de doi porumbei albi, cum el nu mai văzuse, a urcat; l-au alunecat de sus și l-au împietrit, jos. Și i l-au ologit.

De-atunci Lia a uitat cum o cheamă. Când greu au convins-o oamenii din sat că o să și-l vadă pe Antim întreg, doar dacă se scutură ea de neființă și-și cheamă viata-n ea din nou, să-i cheme îngerii-napoi copilului și nu să uite-așa de tot de trai, Lia s-a-nsuflețit în așa chip, că nu-i răbdare pe lume să îi astâmpere zorul cu care-și vrea fiu-ntreg iar înapoi. Și de-atunci umblă-ntr-una pe la toți doctorii din țară.

Așa e Lia acum. Durerea o face și mai frumoasă, iar pripa cu care sper-acum să-i fie Antim vioi și înapoi îm brațe, o face și mai neobosită. Cutreieră săli de spitale cu neoane înghețate și împarte nădejde în sufletele altor parinți suferinzi, cum că nu-i totul isprăvit. Multe-s de adunat și de-ncercat pâna ce sufletul să se predea. Dar nerăbdarea-i nemiloasă. Învață ea rabdarea cum îi învață pe-alții, ca din mers să și-o asculte. Și-o clipă să nu uite și să creadă. Acum se fac minuni în medicină. Antim își va găsi tămăduirea lui.

Rabdă inimă și taci, că n-ai alta ce să faci. Rabdă inima și taci, că tu toate mi le faci. Își scuipă-n sân și-și zice-n fiecare seară, când parc-o-ncearcă fricile clandestin. Lia mi s-a ancorat în suflet și nici  nu vrea să plece și nici n-o las. Lia m-a învățat neînvățate, dar mai ales cum își strămută harul de speranță-n alte inimi care își uită rostul. E Lia mea un pic. Și-a lui Antim cu totul.

[Am insistat cu blândețe să o fotografiez și să îi arat lumii frumusețea ei. Lia m-a refuzat. Mi-a zis că dacă țin neapărat s-arăt lumii ceva din ea, să zic de necuprinsul de răbdare și de nădejde din ochii ei. Și-atât. Și fac așa.]


Preaplin. Bun de dat

two_open_hands-other[Crâmpei de om frumos #1]

Pe fruntea ei ridurile sunt niște glume. Ochii ei n-au învățat decât să râdă umezi și limpezi. Iana nu vorbește, cânta vorbele.

Orice-ar face și prin oricâte ar trece, sfidează timpul și viața care nu i-a prea râs în ultimii ani. Iana e mamă și e puternică.  I-au trecut pragul de la ploi mărunte, vijelii mediocre pâna la tornade intransigente și năucitoare. Iana mea nu găsește fel în care să nu se ridice de pe jos, oricât de zburătăcită i-ar fi vâltoarea.

Și-a proptit părinții când erau să cadă sub povara datoriilor, rupți din casa lor, din rostul lor și în curând rupți și de viața lor. Când să respire, îi pleacă din lumea asta de-o știm noi, mama. Îi încremenește tatăl, obnubilat de pierdere și Iana se-nțepenește reazem, să țină lucrurile drept, să-ngroape viața așa cum o știa ea și să-și puna înapoi pe picioare tatăl. Bolnav.

Îi pleacă-n timpul ăsta barbatul, așa, hai-hui. Un fel de-a spune, c-o face sub nasul și-acoperișul ei. O deraiere modernă, fără rafinamentul discreției de-altdat’ măcar. Și Iana mea se scutură și-și vede iar de drum. Copilul crește sub ochii ei și-ai tatălui uituc de-ale familiei, branșat la fantezia amoroasă. Pe Iana mea n-o întreabă nimeni de-i sufletul acasă, ori de s-a veștejit.

Ba-și face-un EKG și nu e treaba oablă. Că-s oscilații tahicardice de n-are doctorul hârtie să încapă sinusoide de of senin. Pentru că Iana refuză să se cocârjeze-n fața mai-știu-eu-căror bube, pricini și-altor mofturi mici.

Dar Iana își ia seama după ani groși de tras la rame de una singură. Și iese din mariajul imatur, steril și puhav deopotrivă. Da. Iese și ia o gură lacomă de aer verde proaspăt. Și mai vrea una, și-ncă una. Se face-ușoară fulg sau future sau gând și zboară cu sufletu-n octave-nalte. Și-și mută acolo tot – copil și suflet, casă, vis.

Și din preagolul de mai ieri, Iana abund-acum de bun. Și mult, mult. Îmi șade-n față cu fruntea hotărâtă să rămână netedă ca firul de mătase crud. Și-mi cânta o vorba-n tril ritmat: Măi, zice, am de dat. N-aveam pâna mai ieri, dar am acum și-i vremea. Ajută-mă să dau. Sunt alții de nu-i știe nimeni, care au lipsuri și nevoi și-s singuri. Tu ești deja acolo de o vreme. Ia-mă de mână și du-m-aproape de ei și ale lor. Și-oi fi fi eu în stare s-alin un suflet, doua, vreo durere. Să pun un plasture pe-o rană doar, sau chiar să vindec, cine știe?

Mi-a răsuflat povestea Iana peste o cană de lapte bătut si cozonac. Și-acum am gustul dulce-n gură. O sa-l mai savurez așa, cu râvnă o vreme.


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.