Tag Archives: poveste

Zenaida

z

 

Pe treptele de piatră ciobite din loc în loc, privea peste umăr. Avea părul bogat, de culoarea castanei târzii, răsucit și împletit, dar nu tot, și prins apoi în două ace mari care se sfârșeau în două boabe cu sclipire nici prea vie, nici prea stinsă. Pesemne că perle trebuiau să fie, dar ce știam eu? În scânteierea ruginie a soarelui ce-i apunea în creștet, îmi părea o împărăteasă ruptă dintr-un basm, pe capul căreia o coroană sclipitoare o făcea să pară de neprivit. Deasupra capului i se răsfrângea buchet de lumină din cer, iar în spatele ei, conacul lăsa umbra unei lumi către care fără îndoială trăgea, doar că ceva din ce făceam eu o țintuia nesigur încă pe loc.

Casa boierească ce se profila în spatele ei fusese a familiei Iorgulescu, care deținuse moșii bogate până dincolo de Mărgineni. Cât a trăit n-a avut parte de copii, așa că înainte să se ducă, boier Nechifor Iorgulescu lăsase cu limbă de moarte să rămână moșia întâiului născut al nepotului său de după frate-său cel mic, Gherasie. Iar el, ce să fie? Avu două fiice gemene, Ida și Zina. Dar numai una trăi, cealaltă se prăpădi iute, de numai nu văzu lumină de zi, așa zicea lumea, moașa mai ales, dar cine mai știe? Așa că-i ziseră Zenaida. Doar ea, fătuca cu ochi de smarald și păr ca scoarța de copac, trăi și se făcu frumusețe de-mi tăia sulful, acum când o revedeam după ani, de când copilăria își închisese poarta și ne lăsase în urmă. Zenaida venise de nicăieri în loc uitat de lume și mătura acum cu fustele lungi dalele țuguiate de piatră roasă ale aleilor conacului.

N-o mai văzusem de când eram copii mânjiti pe la colțurile gurii cu magiun de la măicuța Marica și cu picioarele goale, pline de noroi și cu scaieți în păr. Zenaida mea îmi plecase demult, de când văzusem intrând în sat șir lung de mașini închise la culoare cu oameni în uniformă ce vorbeau nemțește. Ultima imagine care îmi stăruia în minte era coșul cu afine, pe care Zenaida, Ida mea, cum îi ziceam doar eu, îl scăpase din poală la vederea oamenilor înfricoșători. Două vorbe abia murmurate… Au venit… așa zicea unchiu’ Nichi… că mai e puțin până vin… Gruie fugi, uită de tot și toate. Ne-o scoate bunul Dumnezeu în cale iar… și se zvârli în sus de după movilița care o acoperea și fugi pe drumul cel mai scurt prin poiană către conac. De atunci n-am mai văzut-o niciodată. Să fi avut, cred, nu mult peste vreo zece ani, și eu și ea. După război, totul e amintire năclăită, nu-mi mai aduc aminte ce-a urmat. Am doar frânturi ce leagă an de an ce a urmat.

Împietrisem de atâta vrajă care se petrecea sub ochii mei, iar cuvintele mi se înnodau sub bărbie. Aplecat cum stăteam, cu un picior ridicat pe prima treaptă, așa încât să ajung cumva în dreptul ei în chip firesc, îmi dădui brusc seama că par îngenuncheat în fața ei. M-am cabrat ușor, de-acum îi vedeam chipul și mai limpede. Păstra lumina aceea pe care și-o purta de dinăuntru, părul îi încadra desăvârșit chipul distins, simțeam că glasul nu putea să-i fie cu mult altfel, decât îmi răsuna încă-n urechi, în ciuda anilor trecuți.

Revederea mă gâtuia cu-atât mai mult cu cât, făcând un pas în spate și cuprinzând-o mai bine cu privirea, mintea îmi fu aruncată în timp, pe loc, la vederea straielor pe care le purta. Cu fir subțire de borangic țesut cu roșu și cu negru, îi curgea ie bogată, ca atunci când eram copii, iar pe poale îi strălucea fotă cu fir bătut de mărgele pe catifea neagră pană de corb, din care țâșneau boabe aurii și spicuri de grâu și cercuri întortocheate, spirale nesfârșite, coloane către ceruri și toate mă fermecaseră-ntr-atât, că greu îmi puteam luam ochii de la ele. Toate lucirile astea aveau o limbă a lor și mă duceau cu mult înapoi în vreme. Încă de dinainte să zică Ida mea ceva, îmi vorbeau ele, semnele, din limba ce o vorbeam pe când eram copii… Gruie, de unde-mi vii, tu Gruie?… că pe tine te cheamă alte vremuri… Priveam gura ce trebuie că le rostise, dar nu-mi părea că se mișcase. Glasul îmi curgea limpede în urechi, dar poate c-o făcuse doar cu ochii. Eram atât de năucit, c-ar fi putut la fel de bine nălucă să tot fie… Ida mea, tu de unde-mi vii? De ce acum, când mă-mpăcasem cu hău golit de viață? Îmi zburase gândul înainte să-l pot întoarce îndărăt, dar fără îndoială nu slobozise afară, de piatră ce eram și gânduri încleiate, că nu știam de-i zi ori noapte…Vin de departe Gruie, vin că nici prima oară n-am venit cu totul. Nu mai sunt Ida ta, sunt Zena, de m-oi găsi tu oare? La auzul răspunsului ei, mintea vâscoasă se-nvârtoșă mai abitir să curgă în gând mai deslușit, ori să închege două vorbe, dar trupul nu mă asculta nicicum.

Am închis ochii trăgând nădejde că mi s-or limpezi toate îndată ce-i deschid, iar tulburarea se prelinge-n vreme-apusă și-mi revin în trupul ce-l știam și-n mintea deopotrivă. Când i-am deschis, din soarele apus mai rămăsese fir subțire de țesut într-o poveste ce singură se furișa în ziua următoare. Liniște-n jur. M-am scuturat. Dădui să urc pe prispă, s-alung frunze căzute și câte și mai câte de primprejurul conacului, acum că se lăsa de toamnă pe sfârșit. Nimeni nu mai venea de-atunci, de când conacul fusese pustiit tot de soldați în fel și chip. Nimic nu se-alesese de-averea lui Nichifor Iorgulescu. Dar mai mâhnit fusese tot satul când fură martori la așa măcel, că nimeni din familie nu supraviețuise înstăpânirii celei negre. Unii ziceau că doar Zenaida se ascunsese-n podul casei pentru luni bune, dar vorbe doar păreau, căci nimeni nu știa pe unde-i urma, ori dacă fu într-adevăr de netăgăduit.

– Sara bună, Gruie! Ia, cum îți mai merge?, mă-ntrerupse cu voce răgușită, din șirul amintirii dureroase, moș Truică.

– Seara bună, Mos Truică!, brusc mă scuturai de-nchipuiri. Îmi merge, taică, binișor. La mata, toate așezate?

Oftă prelung, în loc de răspuns. Se-ntoarse către drum înainte și se-ndreptă atât cât putu de spinarea gârbovită.

– După ce-i termina cu treaba, tu lasă ușa descuiată, ori pune cheie pe sub prag, că vine seara Zena și n-are a descuia și-așa se-nfurie, zăluda…

M-am apucat s-adun frunză cu frunză.

 

[foto via Mark Muller]

 


Trezit în ceruri

dealu_ocii-biserica_de_lemn-cruce_de_coama

– Nu te uita-n pământ nicio clipă! Fugi de du pân’ la asfințit ierburile la maica stareță, auzi! Mâncând pământul du-te degrabă că nu-i vreme de pierdut. Tot ce-i culege după zori, a ofili și-a aduce boală-n oase, Tudor, maică! Vâră repede-n coș vâzdoagele și măieranul. Când te-i opri la baba Rădița, cere-i și-un mănunchi de izmă creață. Știe maica la ce-i trebuie, da’ tu să nu uiți, Tudorele și să nu mă faci de rușinea satului, că nu-ș ce ne facem pân’ la Alexii dac-om rămâne făr’ de leacuri. Să nu te puie vreun duh slab să-mi adormi pe cărare și s-ajungi când s-o miji de ziuă, că iarbă smulsă de după ce soare răsare îi de rosătură și urzicătură și nu ne-o pune pe picioare când ne-o fi lumea mai dragă de ne-or năji toate oasele. Ăi prieput, ce-ți zisei, Tudorele?

– Da, măicuță, am priceput.

– Ia d-aci desagii cu de-ale gurii și du-te iute, că soarele-i sus. Să nu care cumva să-ntinzi mâinile după nuci ori mere, copile, că nu-i a bună. Tu vezi-ți de drum și-ăi bate nucii când or trece negurile, ca să trecem și noi în iarnă teferi. Bagă de seamă că nădejde numai în tine tragem, că nu mai e sânge crud rămas în sat. Toți s-or dus deja în jos cu oile, ori pân’ la Sânmedru mai e multă vreme. Om vedea ce s-o alege când or pune dulama-ntre oi, de-o fi neagră, ne-o scăpat Dumnezeu de iarnă grea, dar de-o fi albă, apăi să umplem șura cu stive ‘nalte, că ne-o zbici ghiforul, de-am gălbeji-nțepeniți. Hai, iuțește pasul, cum îți zic!

Dădui să ies pe prispă, când maica mă-nturnă.

– Tudorele, nu te uita-n pământ! Tu să ții minte bine toate ce-ți zic, că n-am credință decât în tine, copile. Toate ți-or forfăi pe la picioare. Lighioane mărunte ți s-or mișuna și-or roi primprejurul tău, mai cu seamă târâtoare ți-or împletici mersul. Tu să nu te uiți în pământ oricât de greu ți-o fi. De-asta zorește cât poți că pe toate le-o mânca pământul și s-or trezi la anul. Ce te-ai albit așa la față, pricăjenie? Hai că nu-i mare pădurea! Într-un ceas, două, ăi ajunge la biserică unde te-așteaptă maica. Hai! Iute, iute.

Mă-mbrânci puțin, că tresării mai să mă-mpiedic de prag, așa de-mpietrit pesemne că eram, de mi se agățaseră ochii de maica Lenora, dar nu era chip să leg una de alta din ce mă-nsărcinase. Petruș trebuia să le facă pe toate astea, dar pe el îl prinseseră frigurile de cu seară. Și maica Lenora zicea că-i tare păcat de bolânzeală dacă-l prinde Cristovul viilor așa războlit. Și-așa mă puse pe mine la treaba asta. Îmi porniră picioarele sfiicios înainte, dar brânciul maichii mă trezi de tot din amorțeala fricii. Mi-o luară picioarele înaintea drumului, că numai ultimele păsări ce le mai auzeam cântând și mâncam cărarea gonind către biserică. Tăiam crengile cu coatele și mă țineam de lumina străbătută printre ele. Urmă de potecă nu vedeam, ci fir de soare printre copaci care să mă scoată la capăt. Îmi mușcam obrajii să nu urlu de frica dihăniilor care-mi foșcăiau în jurul gleznelor. Nu mai știam nimic din ce zisese maica Lenora. Mă afundam în codru, aninat doar de-o fărâmă. În goană, mi-alunecă pământ cleios sub mine și mă rostogolii până spre Cascada Lupilor, sub troița dinspre dumbravă. M-am înecat în vis gros.

Când mi-am împins pleoapele în sus, maica stareță mă privea de după nori: ai ajuns cu bine, copile. Părea că din jurul capului îi iese roată de lumină. Mă orbea și mă liniștea în același timp. Dădui să zic ceva, dar părea că am pecete pe gură. Își ridică degetul în dreptul buzelor să tac.

– Ai ajuns copile, șezi în pace. Ai lăsat în urmă pământ viu ce se-așterne pe iarnă. Petruș a scăpat de friguri. Tu fă-ți culcuș bun, că primăvara-i departe. Tu nu te-i mai înturna. S-or dezlegat toate și ți-a fi bine acum. Somn bun, copile, dormi ușor!

M-am adormit trezit în ceruri.

 

 

[ Foto (c) Alexandru Baboș]


Ucenicul

 

ucenicul librar

 

-Bonjour, Madame Sophie!, îl auzii rostind mâncând silabele, cu zgârcenie. Acum, nici nu eram foarte surprins. Judecând după întunecimea cu care privea precupeața pe toată lumea împrejurul ei, fără motiv, aprobam scumpenia omului pentru cuvinte. Domnul Calomfir, neschimbat în ciuda anilor, era altfel o bogăție nesfârșită de vorbe care mai de care mai rare sau alese. Nu știam să-l cheme altfel și nimeni nu fusese în stare să-mi zică dacă-l știau altfel după nume. Și nici când sau de unde venise omul aici. Părea că are rădăcini de când lumea și știa despre toți aproape orice. Era însă și întruchiparea discreției. Nu prea era văzut ieșind din vizuina lui. Purta mereu un fel de halat-pardesiu aspru verde închis și papuci de pâslă. Rătăcit printre rafturile cu cărți, nu știam niciodată când apărea lângă mine. De când mă știam, ca ucenic la el, el era acolo. Zi, noapte, iarnă sau vară, în prăvălia cu cărți vechi, legat cumva de miezul pământului cu niște rădăcini telescopice nevăzute. Ori de câte ori deschideam ușa prăvăliei, fire de praf parfumat erau ușor deranjate de pe rafturi. Ceva între vanilie și tămâie îmi părea mie. Domnul Calomfir îmi zicea mereu că e pulbere de aur desprinsă din literele cărților și să nu mă feresc să inspir profund. Aveam șansa să pătrund astfel ceva mai adânc în rărunchii scriiturii și mai repede decât alții care întorceau nasul strănutând.

Madame Sophie puse pe tejghea o carte de grădinărit căreia îi lipsea o copertă. O întoarse mormăind către Domnul Calomfir, dar fără să rostească ceva clar. Din colțul în care stăteam afundat într-un fotoliu, vedeam un dialog mut care îmi abătu atenția de la repertoarul în care înscriam titlurile cărților. Madame Sophie cu sprâncenele unite și încovoiate în sus îi împungea răbdarea Domnului Calomfir. Acesta la rândul lui nu ceda. Ba, mai mult. Își înfipsese în colțul gurii un zâmbet pungaș și nu îi dădea drumul. Desigur, profita și de pipa cate îl camufla pe jumătate, dar se vedea treaba că îi făcea plăcere s-o țină pe Madame Sophie pe jar. M-am prins într-un târziu că precupeața voia preț mai mic pe cartea a cărei copertă lipsea, lucru care era inacceptabil de bătrânul cărturar. În fond, nu e jumătate de carte lipsă, așadar toată frumusețea e încă acolo, ba chiar un pic mai la vedere fără una dintre fețe. Cu chiu, cu vai, dar nu fără suficientă bombăneală din care nu deslușeai nimic, Madam cu mofturi plecă. Ușa închisă în urma ei, mai ridică un nor slab de pulbere cu miros dulceag de tămâie. M-am grăbit să-l respir cât mai adânc pe tot. Ceva nu-mi dădea pace de când îmi spusese bâtrânul că așa ajung mai repede în adâncurile cunoașterii. Îl mai surprindeam zâmbind, tot așa, în colțul gurii, când mă repezeam lacom să prind fiece fir mai auriu stârnit de vreun client nehotărât sau altul mai grăbit. Nu mai vorbesc că eu însumi în fiecare dimineață deschideam ușa cât mai larg, ținându-mi repirația până să trec pragul, pentru ca apoi să sorb toată pulberea iscată în aerul dezmorțit de zorii zilei. Mă miram în ultima vreme cât de ușor îmi era să port discuții aprinse și adânci cu Domnul Calomfir despre subiecte pe care nu le credeam la îndemâna mea. Mă uluia cu câtă ușurință vorbeam despre provocările lui Faust sau despre Calderon de la Barca. Nu o dată mă întrebam serios dacă visez. Dar nu, eram cât se poate de treaz și doar beția asta de povești pe care le inhalam cu nesaț mă făcea să nu mai știu nici drumul de-acasă spre prăvălie sau invers. Vremea căpătase alte veșminte, cred. Greu îmi dădeam seama când mi-e foame ori când trebuie să dorm, căci mai mult mă trezeam dintr-una într-alta, între vrafuri de cărți. Nu mai deosebeam zori de noapte ori alte lucruri care m-ar fi așezat cât de cât într-un ritm cu oamenii. Bâtrânul cărturar părea din ce în ce mai mult o umbră. Nu mai distingeam dacă mai vorbeam ori nu. Părea că gândurile ni se suprapun. Părea că se dizolvă-n cărțile din jur și-n gândurile mele. ”Hehe, băiete, pulbere o s-ajung și eu curând și m-oi ascunde printre cărți.” Alungam gândul îndată. În fond, bâtrînul nu părea, ci trebuia să fie nemuritor.

-Bonjour!, aud un glas care mi-era familiar în timp ce un volum gros, trântit un pic cam abuziv, ridica un nor imprecis de praf.

-Bonjour, Domnule Calomfir!, aud din nou, de data asta mai răstit. Îmi ridic ochii și-mi așez mai bine pipa în colțul gurii să-i răspund. În fața mea, Madame Sophie mă privește fix. Mă scutur vag, deși nu înțeleg de ce. Și mie mi se pare de-un firesc de netăgăduit că-mi spune Domnul Calomfir. Și-ncep să mormăi că nu, volumul de rețete nu-i mai prejos fără o filă, cea de cuprins. În fond, niciuna din rețetele de vis nu-i lipsă. Deci? De mare preț e orișicum, căci are tot ce trebuie în ea. Și după alte două bombăneli, Madame Sophie își îndesă în coșul cu verdețuri și cartea cu rețete.

Mai să mă-mpiedic în halatul-pardesiu cu poale verzi și lungi de se târau pe dușumea ușor în urma mea. Nu m-auzeam când umblu, se vede treaba că papucii ăștia ștergeau și fir de urmă.

O clipă mai târziu ușa se dădu de perete și-n prăvălie intră un puști care, cu tot pieptul învărtoșat, trase adânc ghemul de pulberi fine.

-Bună ziua! Căutați un ucenic așa-i? C-așa scrie pe ușă și-am intrat.

 


Străjeri de taină mare

pitici

– Unde e? Trebuie să fie aici! Of, of!, aproape țipă Norgomi.

– Aici, aici!, strigă unul dintre ei, mai-mai să scape ochelarii de pe nas, săltând de fericire. Apoi, cu un glas stins: Aaaah, nu! Aici e altă poveste…

– Ce ne facem? Ce ne faaacem?, se încecă în necaz Grunri, acoperindu-i pe ceilalți cu vocea lui mai amplă decât înălțimea lui, cât un degetar.

Zarva umpluse toată încăperea în așa fel încât nu părea să mai fi rămas strop de aer neumplut cu zgomot învolburat de freamătul lor. Vocile se țuguiau una într-alta de parcă într-adins voiau să lege șoaptele și vaietele prelungi și să nu piardă nicio vorbuliță care s-ar fi putut dovedi crucială. Sfetnicii căutau, răsuceau, întorceau tot pe dos, nu lăsau la întâmplare nici o literă, ori vreun semn, chiar mai șters de tuș ori de cerneală. Se puseseră pe treabă, iar răspunderea de găsi cât mai repede cu putință, apăsa pe umerii lor pricăjiți, cât un munte pe spatele unor furnici. Totuși, erau gardienii celei mai mari taine, iar acum fuseseră puși în situația nemaivăzută de a-și justifica paza care nu fusese tocmai strașnică. Ca dovadă, secretul cel mai bine păzit alunecase dintre paginile cărții și, primejdie mare! Putea ajunge pe mâini nevrednice. Și atunci ce s-ar fi ales de ei și de toți copiii care visau noapte de noapte?

– Trebuie să găsim o cale, rosti din nou Grunri. Nu putem lăsa să scape cea mai mare taină din lume. Nu am fost puși degeaba să păzim cel mai grozav secret, ci pentru că am dovedit că suntem păstrătorii cei mai de nădejde.

Grunri avea barba cea mai albă. Piticii nu aveau vârstă, dar se ghiceau unii pe alții după cât de albiți erau. Cei mai de seamă se vede treaba că aveau bărbi lungi, bogate, dar mai cărunte. Așa era a lui Grunri. Iar la ultimul Sfat de Taină pe care îl ținură cu privire la soarta Lumilor, toți piticii se puseseră de acord ca Grunri să le fie căpetenie. Avea tot ce aveau ei nevoie ca să îi cârmuiască. Era înțelept, spunea cele mai întortocheate ghicitori, de-i punea zile în șir pe gânduri, avea vocea adâncă, de le ciulea urechile tuturor pe loc, iar când rostea ceva parcă se împământa. Lumea prindea rost cu fiecare vorbă a lui. Mai presus de orice însă, când vreuna dintre povești o mai lua razna și se mai trezea, rar ce-i drept, că știa Grunri să le țină în frâu, să zburde dintr-un tărâm într-altul, eh, atunci Grunri făcea ordine din două mișcări, așa încât rostul lumii să nu fie tulburat. După două sau trei încercări grele, în care piticii se luptaseră din răsputeri să țină orânduiala, când se pomeniseră că Stihiile o luaseră la goană și ba pârjoleau, ba potopeau, ba înghețau tot ce le stătea în cale pe tărâmul altor basme în care se abătuseră nelegiuit – și nu pentru că se rătăciseră, ci pentru că voiau să calce granițele până la capătul lumii – ei bine, trebuiră ei de câteva ori să se prefacă în uriași, iar asta se întâmpla foarte rar. Însă Grunri, care îi chemase pe toți piticii din Subpământ la luptă împotriva neorânduielii, care era în primejdie să arunce toată lumea știută într-o negură, în care oricât s-ar fi preschimbat ei în uriași falnici, nu ar fi izbutit să îi doboare, mai ales că aceștia aveau obiceiul de a-și împreuna puterile cu balauri, jumătăți-de-om-jumătăți-de-fiară și îndeosebi căpcăuni.

Acum era grav. Pericolul nu venea de la răzvrătiți pe tărâmurile lor care voiau să rupă zăgazurile, ci de la Hel mai ales, care pesemne căuta răzbunare pentru atunci când Grunri și oastea lui de Pitici-Uriași o aruncase în genunile Subpământului. Grunri simțise că pământul fierbea de la o vreme, iar din când în când tresălta, de ca și cum cineva bătea din picior a nerăbdare… Tare îi era teamă că Hel ardea să iasă acum să-și răzbune mândria de a fi fost înfrântă de niște nimeni mărunți cândva și să-i facă scrum.

Făcu sfat în seara aceea, pe loc, acolo printre sutele de cărți legate în piele, revărsate care încotro. Nu mai era vreme de pierdut. Piticii bocănitori ziceau una, mărunțeii alta. Zumzăiau și căutau frenetic încheierea poveștilor și… nu era de găsit! Grunri își mușca barba și mormăia că venise clipa în care Hel căzând în cazanul Subpământului urlase cu ultimele puteri că va veni vremea când ea va sfârși poveștile pe lumea asta, iar atunci va fi prăpăd. Gwydion, magul înțelept, veghease atunci, că doar el îi dăduse sarcină să învingă pe Hel și-i pusese pe el și pe oștenii lui, pitici de nădejde, să păzească cu sfințenie fiecare filă în parte în fiece noapte, fără cusur, și să se încredințeze că totul rămâne neschimbat, altfel Ordinea Lumii avea să se tulbure și urmau șapte ani de beznă rea, în care s-ar fi aflat sub stăpânirea Făpturilor Fără Nume.

– Zic să chemăm cu mic cu mare și pe piticii din Regat, zise ferm Zorlun, privind pe fiecare în parte în ochi.

– Așa e, așa e!, răsunară ca un ecou Vuik, Kerlum și Hael.

– Doar oastea noastră de Subcolină nu-i de-ajuns! Hel o s-arunce urgia pe noi, continuă Zorlun.

Grunri, așezat pe un scăunel mai sus decât ceilalți, tăcea și-i asculta adânc pe fiecare. Din când în când trăgea aer adânc în piept și-i dădea drumul de parcă voia s-arunce o greutate nevăzută de undeva din adânc. Bombănea și le dădea dreptate fiecăruia.

– Eu nu cred că putem să ne batem cu Hel așa…, rosti pițigăiat Horli, după care își înăbuși ultimele silabe.

Toți ochii aruncau foc în Horli, care se chircise aproape. Grunri ridică brusc ochii de deasupra pipei.

– Ia, zi, dar cum crezi tu că izbândim?, se sumeți Zorlun către Horli, care se făcea din mic în și mai mic, că părea că dispare. Horli vorbea rar, nu numai pentru că râdeau toți de el, că avea voce pițigăiată, ci pentru că știa să spună lucrurilor pe nume și văzuse că asta nu prea place celor din jur, așa că băgase el de seamă că era mai bine să tacă. Iar din când în când, doar dacă simțea el că ia lumea foc, atunci vorbea. Chiar și așa, avea impresia că vorbele lui picau ca toporul în moalele capului, dar avea mulțumirea că, într-un fel și în cele din urmă, ajutau.

– Horli grăiește cu minte, zise Grunri. Oricât de mulți am fi, chiar și cu oastea din Regat, nu o putem răpune pe Hel. Dar am putea chema altfel de ajutoare, pe puterea lui Hel, și-atunci ne-om lupta în luptă dreapta și pe potrivă. Am să-l convoc pe Gwydion cât de curând să ne sfătuiască cum să pornim la drum. N-avem multă vreme de pierdut. O noapte și-o zi, căci mâine noapte vor dori copiii să citească povești și vor descoperi tot necazul. Noi vom avea atunci două lumi de vindecat, a noastră și a oamenilor. Ori asta-i treabă mult peste putința noastră. Noi suntem gardienii tainei din povești. Mai departe puterile noastre sunt depășite. Nu trebuie să lăsăm să se ajungă acolo. Cu foarte mic, cu mic și cu un pic mai mare, așa cum suntem noi croiți, avem o însărcinare mare, cât să nu se ducă rotocol într-alta și mai mare, pe care noi n-o vom mai duce. La treabă, așadar!, îndemnă Grunri ferm. Încetați să mai căutați capătul poveștilor. E limpede c-a fost furat de Hel. Toți căpcăunii ei vor căuta filele goale lăsate-n voia sorții. Și-atunci să te ții nenorocire! E nevoie acum să căutăm ajutoare care să ne sprijine s-o răpunem. Întoarceți deci fiece pagină oricât de roasă și-ngălbenită și chemați din ele la luptă de la cel mai mic solz de pește, tăune ori vultur sus pe cer și dimpreună pornim la drum.

Cât ai pocni din degete, piticii se înturnară la cercetat file de poveste de nu rămase una nerăsucită, și-așa se puseră pe strâns pene de corb, albine, păsări cu grai de om, frunze cântătoare, omuleți de prin văgăuni, până la ființele apelor ori uriași ce trăiesc în vârf de munte și țin stelele.

Ce-a fost în noaptea aceea, puțini au curajul să povestească, cu atât mai puțin noi aici, căci o taină e-o taină până la capăt. Când oastea, plâpândă la prima vedere, se înfruntă cu urgiile aruncate de Hel peste lume, părea că-s doar două clipe în care totul s-ar fi cufundat în cei șapte ani de întuneric, atâta de cruzi și răzbunători erau. Dar istețimea lui Horli de a se lupta într-alt fel decât cu forța îi răpuse pe Hel și oastea ei de păcură mai iute decât ar fi nădăjduit. Pe când toți fremătau printre filele cărților căznindu-se să le găsească sfârșitul ori ajutoare, Horli cu pana înmuiată-n cerneală aduna una câte una și o rânduia înapoi pe raft, nu înainte însă de a scrie pe ultima filă: Sfârșit. Dacă știa el că asta o să-i năucească pe căpcăunii lui Hel când se puseseră pe înfulecat povești, probabil n-o vom ști niciodată, căci numai la asta nu se-așteptau nătângii.

Ce știm este că totul e rostuit întocmai cum trebuie să fie, că noaptea următoare și cea de pe urmă și până-n zilele noastre și-au urmat firesc înlănțuirea, așa încât cine citește acum povești fie-și găsește încheierea-n ea, fie și-o caută într-alta, căci ele nu s-or sfârși acum nicicum.

— SFÂRȘIT —

[Foto via art-of-ahonore.blogspot.com]

 

 

 

 

 

 


Drum de noapte în lumină

lumina

–  Și cum oi ști eu calea, măicuță? Că numa-ntunecime mi-i în drum. Și de ce pe mine m-o ales, că-s ăl mai sfrijit și n-am ieșit din sat vreo zi de la Dumnezeu?, se tângui Petruș cu ochi lăsați și rugă grea în vorbă.

Îl priveam cu câtă căldură-mi mai rămăsese în ochii bătrâni. La mine venea, nu mai credea nimeni pe nimeni în sat de prea mult răstimp. La poarta mea se tot ghesuiau oameni care cu ce-avea pe suflet cum că să-i descurc. Le zisesem de cu multă vreme că ce-or veni să-mi ceară, cum să creadă că le-i fi eu vreun reazem. Ești a mai bătrână, Leancă! Vrei, nu vrei, noi tăt la tine tragem, că ni s-or uscat tăte. Să ne zici pe un’ s-apucăm, că drumuri deslușite ca tine, nu-i p-aci picior de om să dezlege. Așa-mi ziceau oamenii priponiți în poartă, de-mi îndoiră ulucile de-atâta aplecat. Și le dădeam drumul, cum nu? Mult ascultam, că povețe mari n-aveam. Mai c-aruncam o-ntrebare ia, ici și colo, pe când oamenii-și vărsau amar sau bucurie. Pesemne, că li se lumina lor ceva pe dinăuntru, că plecau împacați. Așa mi s-o dus buhul că vindec. Iar eu în afar’ de ierbi adunate dinainte de rouă și de leac de bube ori fierbințeli, nu știu ce vindecam. Numa’ și sclipirile din ochii lor storși când se propteau în poartă și apăi lucii când plecau, mi-era de-ajuns.

– Acu-i necaz, îmi zise Petruș, mic cât bobul de neghină, lungind vorba a-ntrebare. Și din tăți pe mine mă găsirăți?

Milă mi-era mai degrabă că-l mânca frica de viu, că puternic îl știam, cât era el de pricăjit. Și doar el mai putea face ceva, tocmai că era cel mai crud, dar nu mă lăsa inima să-i zic că toată nădejdea era-n el acuma. Eu vedem agățați peste uluci ochi sfredelitori. Tot satul pândea. Petruș se căina. Acu’ că trebuia să pornească la drum, amar ce simțea că zisese da prea curând. Nici nu i se limpezise bine ce-i ceruseră sătenii, iar el, repede, da! Doar de bucuria de-a trece hotarul. Ce nu știa Petruș e c-avea semn să plece și de vrea și de nu vrea. Iar eu-i ușuisem pe toți după poartă să nu-ngreuieze povara de pe umerii copilului și mai abitir.

– Nu-i Petruș, maică. Nu-i. Îi ce trebe că să vie lumină iar printre noi. Iar tu nu ești nici pe departe așa slab cât crezi.

– Ce m-o ajuta pe mine în pustișag colo, cât ăi vedea cu ochii maică Lencuță? Ce? Că ia! Plec cu bocceaua asta mai mult goală, decât plină. Și cu picerele-astea mai mult rupte, decât zdravene. Și numa-ntunericime în față. Ce să mă fac?

– Ochii ți-s far, să știi bine. Și-ăi mai găsi tu, dar îi ști singur. Tu să te-ncrezi în mine că-i aur ce zic, c-altul n-am. Vorbe ce-ți dau acum și ele să-ți descâlceacă drum înainte. Nu te griji de burtă goală ori de tălpi desculțe. Foama ți-o fi de lumină și ți-o ostoi-o, iar cale ți-o fi bătută de să te ducă-n miez de lumină. De-acolo te-i întoarce mai viu decât toți cu scânteie aprinsă. Nu te-abate, oricât te-or ustura picioarele și te-or ademeni te-miri-ce grozăvii pe-alături. Că nu degeaba toți sătenii visarăm vis asemenea și toți dintr-o dată. O venit clipa de scuturat beznă-ntr-alături ș-așa că d-aia acu-i ceasul, iar nu altminteri. Te du cu Dumnezeu și cu fiece suflet alături! Să ni te-ntorci luciu-napoi!

Își împinse ochii rostogol către-ai mei și ghicii în ei un bob de pace. Cu fărâma asta, își potoli oleacă frica, trase desaga mai sus pe umăr și păși pe prispă. Luna se-nfundase în pâclă de ani mulți și nu mai ieșea de-acolo. Afar’ din tindă ochii sătenilor îi luminară drumul lui Petruș cât să nimerească poarta. Dincolo de ea, îi avea doar pe-ai lui.

Se opri o clipă. Nu se uită în urmă, ci trase întuneric în piept. Ăi găsi eu scânteia și dac-ăi căta-o pe ăl mai de dincolo tărâm. Inima-ncepu să-i bată-nspre miazănoapte. Păși.

 

[Foto sursă: thisiscolossal.com]

 

 


Sântoader

horse

Împinse poarta cu cotul, pentru că în mână încă îi atârna coșul pe care îl umpluse la întoarcere cu mâțișori de salcie. Nici o lingură de colivă nu-i mai rămăsese, iar acum se întorcea alene acasă. Își simțea anii în fiecare pas, trăgea greu de ei, și se grăbea cum putea să ajungă acasă degrabă la moșul ei.

Când intră în curte, o găsi pe Lizuca acolo unde-o lăsase, privind îndelung un fir de ghiocel care împingea gluga de zăpadă de deasupra. Nu făcea nimic, nu zicea nimic. Doar îl privea prelung. Pe Evdochița o trecu un fior de frig. Nu pricepea cum stătea copila, în cămașă și opinci, cu șosete de lână aspră și abia cu o bundiță aruncată pe ea. Evdochița se propti în pragul porții și-o-ntrebă:

– Lizucă, maică, cum de șezi așa-n frig? Că te-or lua bolile de nici nu știi. Du-te de te-mbracă gros degrabă, că ne păcăli anu’ ăsta Sântoaderu’. Mai are, Lizucă, mai are pân’ să vie. Hai, de intră-n casă!

– Da’ n-a ieșit încă, bunico! N-a ieșit. Iar primul nu trebuie lăsat singur, doar știi. Nu plec, bunico. Nu plec încă.

Baba Evdochia văzu hotârâre încruntată pe chipul copilei și, cum puține îi mai aduceau bucurie pe chip de când nu mai era mamă-sa, o lăsă să-și aștepte floarea să răzbească prin omăt. Tare mai era frig, iar Evdochița simțea în toate oasele orice vânt mic. Se uită înspre răsărit cu rugăciune în ochi să vină vreme blândă și să deie jos veșmintele care-o trăgeau în jos, că parcă se împuțina pe măsură ce iarna era mai rea. Îi păcălise soarele câteva ceasuri, dar nu cât să-nmoaie plapumă de zăpadă. Doar din loc în loc răsăreau ceva insule din pământul care stătea încă pitit sub pătura albă, dar iarba nu prididise încă.

Urcă treptele prispei și-l strigă pe moșul ei. Pentru că n-auzi nimic, îl mai chemă o dată. Moșul mormăi ceva nedeslușit. Evdochița lăsă coșul în pridvor și intră în tindă, ținăndu-se de șale.

– Hai că s-o-sera, bărbate, să punem ceva în blide. Numa’ ce zici să facem cu Lizuca?, îl întrebă Evdochița, în timp ce trebăluia să încropească de mâncare.

– Tu, femeie, dacă-ți zic, de când ăi plecat la biserică, s-o-nvârtit p-aci tot îndrugând într-una că de ce nu-l lăsăm slobod pe Toader? C-o venit vremea, iar noi nu-i dăm frâu liber, că-l cheamă și că mare păcat facem dacă nu-l slobozim pe Toader, roibul ’ăl mare. Și că să-l lăsăm pe mânzu’ ăl mic aici lângă mamă-sa.

– Ce-o zis?, făcu Evdochița ochii mari, scăpând un coltuc de pâine pe dușumea.

– Abia auzeam, femeie, ce zice, că bâiguia ca apucată de fierbințeli. Mai să mă spariu și să viu după tine la biserică, numa’ că dintr-o dată amuți și se duse glonț la petecu’ ăla de pământ și șade acolo de când ăi plecat. Na! Ce să zic?

– Tu, Do’mne! Cum să zică fata asta? D’apăi de unde-și mai aduce, tu, ea aminte de To’der? Tu, omule, că eu nu-mi vin in fire.

Evdochița se răsucea între vatră și masa pe care apucase să pună două oale de pământ, un fund de lemn și-o stacană cu vin. Dar nu-și găsea rostul acum, de parcă uitase cum să tocmească masa.

– Da’ Toader îi cal bătrân, ce să vrea ea să-l slobozim, că moare săracu’ numa’ până ce-ajunge la drumul dinspre văi. Ce ne facem, Ieremie, acu’? Ce ne facem? Și n-avea decât doi anișori când i-om zis că oamenii de-acu’ nu mai au credință și de-aia nu mai slobozim caii când le vine vremea, că o s-o păzească cum ne-a păzit pe noi de rele, dar că nu mai știu ei să desfacă lumile și s-aducă soarele din noapte grea și vreme bună din ger năprasnic. Ieremie, ce ne facem? Zi, omule, că eu îmi pierd mințile. Niculina i-o ursit că nu ne vedem noi bătrânețile cu ea prin preajmă, da’, Ieremio, abia-i o copilă. Nu mai șade, omule, mut! Zi, ce facem?

– Știu, Dochiță, știu, da’ pun-te tu de-a curmezișul și zi-mi dacă poți!, rosti moșul îmbufnat că-l repezise nevastă-sa.

Ședeau de-o parte și de alta a mesei cu ochii răsfrânți în străchini, fără poftă de mâncare și căutând să găsească o cale. Mâna moșului se-ntinse către a Evdochiței și-o împresură tăcut. Ieremia răsuflă adânc și-apoi încă o dată. Din ochii Evdochiei căzură în blidul gol două lacrimi care se scurseră pe pereții vasului și se uniră în mijloc. Mâncară în tăcere.

Se-ntunecă curând. Lizuca se desprinse cu greu de grămăjoara de zăpadă. Bău pe nerăsuflate o cană cu lapte și se băgă pe tăcute în așternut. Ieremia stinse opaițul care-i veghea la cap și-i mângâie ușor părul copilei.

În miez de noapte, Evdochia se trezi scurt. Nu pricepea de ce-i lumină tare-n jur. Își zise că visează, așa că se întoarse pe partea cealaltă. Ieremia nu era în pat. Cine știe?, s-o fi dus după apă, că de la o vreme nu mai are somn, mormăi. Adormi de îndată.

– Bună să fie dimineața!, o întâmpină chipul Lizucăi, cu scântei parcă, de-i ieșeau din ochi. Mușca dintr-o pară și fremăta de bucurie. Evdochița aruncă plapuma cât colo și-și dădu seama că dormise prea mult.

– Unde-i Ieremia?, mormăi Evdochia necăjită pe ea că fusese lăsată să trândăvească.

– Ia, in cerdac, zise Lizuca luând încă o mușcătură.

Moșul își fuma pipa în tihnă. Pe chipul lui sălășuia o liniște fără margini. Îi zâmbi. Bună să-ți fie dimineața!, îi spuse blând.

În cămașă doar și în picioarele goale, Edvochia își dădu brusc seama că nu tremură de frig. Amuțiță când de unul, când de celălalt, nu-și găsi cuvintele să-ntrebe ce se petrece. Zăpada rămasă se prefăcuse în broboane care împodobeau firele de iarbă. Printre ele, ochi albi răzleți umpleau grădina. Evdochia se smuci de pe prispă buimăcită.

Poarta mare a grajdului era deshisă. Mânzul păștea cuminte lângă șopron. Toader era dus.

Lizuca, aflată pe neașteptate în spatele ei, o luă de mână și-i surâse slab.

– Ți-am zis eu, măicuță. I-o venit vremea.

Când se-ntoarse, doar șoapta-i rămăsese în urechi. Lizuca nicăieri.


Patru stele

innocence

– Ioană, mamă, ce faci aici?, aproape urlă Voichița cu fusta ridicată înaintând anevoie prin noroi. Se arzvârlise aproape cu totul văzând copila până la genunchi înnodată în nămolul care molfăia din malurile înalte. De o săptămână ploua fără gând de încetare. Dimineață se oprise preț de vreun ceas, cât începu mamă-sa să se învârtească prin tindă. Apoi se porni din nou, dar mai molcom și mărunt. Malurile creșteau ca gogoșile în care mâlul se bulbuca hulpav către casele din vale. Trăgea tăcut cu el tot ce găsea rătăcit.

Voichița o strigă pe fată din răsputeri. Niciun răspuns. Râul umflat șuiera în urma strigătului făcându-i în ciudă. Fata nu era de găsit. Acum vântul îi tăia din putere, iar glasul se strângea mai mult în el în loc să țâșnească din răsputeri afară. Ploaia stingea strigătele și îi spăla lacrimile. În neputință nu-i rămânea nimic. Cum putea să-i sece glasul când din nori se prăvălea atâta potop?

Mai grea simțea povara că striga în gol. Ioana ei nu mai vorbea. Copil îmbătrânit deodată, asta-i Ioana mea, zicea Voichița oamenilor care mai întrebau ce face fata. Le răspundea mereu cu sprâncenele lăsate și ochii adânciți în orbite, cu vocea uscată, înfundată. I-am pierdut pe-amandoi, nu numa’ pe Ioan ăl mic. Mi s-o dus și Ioană mică. Amândoi. Și ziua neagră de atunci era ca azi, când mi s-o aruncat în râu copila după Ioan. Dar n-a vrut Dumnezeu să fie. L-or scos vânăt, fără suflare. Așa o fost să fie, să mi-l înghită apele. Zicea fătuca că o chemat-o mult Ioan ăl mic și ea s-o dus, c-o auzit c-o strigă a greu… I s-o sfârșit în poală… De-atunci Ioană mică și-o uitat de grai…

Cu fiecare vorbă se mai împuțina un pic. Oamenii-și vedeau de drum apoi și parcă mereu le părea rău că întreabă.

– Ioană, mamă, prinde-te de mine! Răsucește-te p-un picior cum poți și apucă-te de mine! Ioană, nu-mi aluneca, că nu te las!, țipă Voichița ascuțit să pătrundă prin ploaia neagră și s-ajungă la copilă.

Prin păr i se prelingeau fire de noroi, iar trupul i se îngreuna sub povara ploii negre. Fata întindea mâinile către mamă-sa și se căznea să-și tragă picioarele să înainteze. Mâlul o trăgea în jos. Voichița era încă sub podișcă, își ridicase poalele sus și-și arunca restul de haine ca să n-o încurce și s-o înghită de tot, dar tot greu înainta. I se înfundau gleznele care-o țintuiau ca ventuzele. Icnea și-și striga fata, numai s-o țină vie și deasupra mâlului. N-o pierdea din ochi în vreme ce se îngloda și mai tare, deși se descotorosise de aproape tot ce-avea pe ea ca s-alunece ușor.

– Ține capul sus, Ioană! Întinde mâna către mine și nu clinti picioarele, că te afunzi mai tare, mamă!

Se lăsa întunericul acum și, amestecat cu vălătuci de ceață, făcea să-i piară din vedere trupul copilei. Doi ochi doar scânteiau și i-o țineau pe Ioana mică vie. Voichița își fixă ochii ei într-ai fetiței și se împinse cu toată forța înainte. Își urni anevoios piciorul stâng și se strădui să facă pasul cât mai mare ca să se aproie cât mai mult. Copila tăcea. Doar ochii i se măreau pe măsură ce trupul i se micșora înfulecat de mâlul hămesit.

– Ioană, vorbește, copilă! Se lasă întunericul, te pierd altfel. Răsuflă tare, Ioană și spune-mi, mamă, unde ești!, strigă Voichița printre sughițuri.

Stelele din ochii copilei se stingeau. Cenușa serii se odihnea acum pe ceață tulbure. Ploaia părea întreruptă, deși stropii atârnau fără stinghereală la fel, doar că nu curgeau, ci se-aninau de orice prindeau și-și înfigeau gheare de gheață.

Voichița închise ochii. Sughițurile o sufocaseră. Căzu în liniște adâncă. Un strop gras de apă prelins pe tâmplă o făcu să tresară… Nime’ nu mă vede, nime’ nu m-aude, numa’ frate dus, numa’ soare-apus, numai maica me, ce le-a auzit, glas pe dinăuntru stins, punte lină o întins, cale-ntoarsă mi-o aprins… de-i fi din miez de noapte, de-i fi din zori de zi, vin, mă-ntorc cu tot ce-oi fi…

Voichița prinse putere, se smuci din nămol și-o prinse pe copilă tocmai când mâlul avea să-i pună pecete pe gură. O aruncă pe mal și se scoase și ea odată cu copila vlăguită.

Întinse pe pământ sclipeau acum patru stele și cântau pe dinăuntru…de-i fi tu din miez de noapte… de-i fi tu din zori de zi…

 

[Foto © Alain Laboile]


Marginea lumii

apa vietii

Am coborât până la marginea lumii. Mi se căscau în față văi pântecoase care-nghițeau răsuflare de vietate încă dinainte să se nască.

Prin apele care uneau zările se scurgea luna dimpreună cu stelele și legau noaptea cu ziua. În zori argintul din ape se preschimba în aur orbitor prin care se prelingeau razele soarelui cu sete să pârjolească ochii care nu-i vedeau frumusețea. Încingeau pământul și-l trezeau din adormire. La poalele lumii rămâneau vietăți sărace. În miezul ei amușinau gâze străvezii, omizi și fiare cu ochi sticloși. Văgăuni uitate de lume îi ascundeau ziua de soare. Noaptea își răsuflau pofta neostoită de animal plăpând. Câte-un zbierăt împungea aerul tăios. Frica păstra ordinea în lumea care supraviețuia ucigând. Alt zbierăt rostuia totul așa cum se cuvenea de când se făcuse lumea. Iar până-n partea cealaltă a tărâmului nu cuteza neam de om. Cele mai surde țipete erau de la cei mai curajoși că se-ncumetaseră să ducă drumul mai depare. În liniște, vietățile-și purtau neliniștea. Abia după ce zbierătul era slobozit fiecare-și vedea necurmat de viață. Așa… toate erau așezate. Și noaptea se năpustea în zi, așa cum ziua se lăsa pradă nopții lacome. Toți știau că apele se-adună în lacul de cleștar și nici picior de viețuitoare nu prihănea izvoarele și pâraiele care-și făceau trupul mănunchi și se scurgeau dincolo de ochii oricui.

Am coborât până la marginea lumii. Mi se-așternea în față lucirea orbitoare. În urmă-mi rămăsese bezna vindecată. Dar n-am putut să iau ulcior de apa vieții să-ntorn cu el ‘napoi stropi de crâmpei de viață. L-am scufundat și m-am alunecat cu el adânc odată.

 


Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Nojițele

descult

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, stinse iute vorba Dumitra către fiu-su. Simion rămăsese de cu seară într-o întunecime tulbure.

– Nojițele, Simion, că trece vremea și nici lumânari nu mai am, că mi le-or luat babele la priveghiul lui Filimon. Dumniezău să-l hodine! Da’ acu’ hai de n-om pune pe drum că pân’ la vrăciță-i cale lungă, Simioane. Iar eu nici bucate nu mai am în cămara de la moară. Hai, hai, că-i vremea bătrână.

Smaranda i se-nmuiase pe picioare cu trei zile-n urmă. Nici copilă, nici femeie, așa-i părea de la o vreme. O lăsa pe prima-n spate grăbită să se facă mare. Urcase sus la schit cu lemne de iarnă și-acolo rămăsese, că seara o luă cu amețeli și febră. Dumitra o văzuse palidă de mai multă vreme, dar și-a zis că-i de la vreme, că demult nu se pusese pe-așa vifor cu toamna-n cap. Despuiase vântul toata marginea de pădure de vedeai din pragul schitului toate văgăunile și scobiturile unde se ghemuiau dihaniile codrului. Numai noaptea mișunau dintr-o scorbură-ntr-alta, și asta numai dacă nu pârâiau pietrele trosnite de ger în două. Sus, la schit încremenise lumea și așa avea să rămână până după Florii. Așa că trebuiau degrabă să coboare. Numai că acum aveau să care pe Smaranda, că singură pe picioare nu ducea. Când își mai revenea de-și mijea ochii preț de clipe puține, bălmăjea sunete nedeslușite. Tohii…Tooohiiii… zicea ea.

– Mamă, Smaranda abia dacă respiră. O s-o cărăm tot drumul. Pun drugii la roabă și-om trage-o cum om putea pe cărare-n jos, că-i drumul mai scurt, zise Simion trântindu-și clopul pe masă și-apuncând de-o cușmă cu blană să-i țină mai bine de cald. O îndesă bine pe cap și dădu ușa de perete, plin de furie pe-o soartă pe care n-o pricepea nicicum. Soră-sa, Smaranda, era cel mai curat om din lume. De ce stătea acum în prag de lumea ailaltă, se îndârjea să nu priceapă. Ce Dumnezeu veghea asupra lui și-a ei? Se înciuda că nu-i dă rost. Își înfipse pasul în pământ și se duse-n spatele schitului după drugii de fier. Scotea flăcări pe nas de năduf, nu abur de-ngheț. Gerul înțepenise orice piuit prin pădure. Lighioanele-și vedeau de iarnă.

Năucită de Simion, Dumitra încremenise-n prag. Acum, că-și luă seama la cum simțea Simion scurgerea Smarandei în altă lume, parc-o trăsnise ceva de nu se putu mișca vreme bună. Își reveni când o plesni gerul peste obraji, vânzolit înăuntru de ușa dată de perete, în spate de Simion. O-nchise și iuți pasul către Smaranda, nici ea nu-nțelegea de ce-i ceruse îndârjită lui Simion să lege bine nojițele. Doară nu avea să meargă pe jos. Ei or s-o care până la vrăciță-n vale. Cu ce-avusese ea pe sus plante sau prafuri, nimic nu fu de leac. Tare-i era teamă că fusese rău descântată, iar ea nu-i putea face nimic. Se mira și ea cum de stăruise atâta să lege nojițele. Smaranda nu mai purtase opincile de când părintele Antohie se urcase în munți și nu mai coborâse. N-avea atunci mai mult de patru ani. Mă cheamă sus, îi zisese, atunci părintele. Cine te cheamă, tată Tohi?, îl întrebase Smaranda. Ea nu-și pomenise tatăl, așa că părintele îi luase loc cel mai firesc. Mă cheamă, copilă, mă duc. Dar și eu te chem, tată Tohi. Ia, nu-mi pleca! Nu-i după mine, fetiță, mă cheamă, mă duc, îs bătrân. Știu ei ce știu. Las locul altora tineri. Tată Tohi, tu nu-mi pleca! Bătrânul șterse cu podul palmei scânteia de lacrimă de pe chipul Smarandei, luă din traistă o pereche de opinci făcute de el și-i spuse copilei: Ia-le și drum fă cu ele, călăuză să-ți fie pe unde-ăi apuca. Te-or duce prin lume și te-or purta. Te-or duce la mine, când o fi vremea și-așa, vezi, nu ne-om despreuna. Mă cheamă acum, ia, că mă duc. Nu mai zăbovesc că altfel îi bai.

Din ziua aceea părintele Antohie nu mai coborî niciodată. Vârful muntelui se îmbrăca mai în fiece seară într-un inel de nori. Cela-i patul în care ăi dormi, îi mai spusese parintele, înainte să se-aștearnă la drum. Smaranda nu vru în ruptul capului să-și pună opincile în picioare. Le purta înnodate în jurul gâtului, lăsate pe spate sub părul lung de culoarea ruginei, fie iarnă, fie vară. Și umbla desculță.

Când o văzu cu trei zile în urmă Dumitra că-și puse prima oară opincile-n picioare, dădu s-o-ntrebe ceva, dar paloarea de pe chipul feței o-mpiedică. Se luă cu treabă și nu-și luă de grijă.

– Tu, ce-i cu soră-ta, de-o-ncepu’ să umble cu opincile lui Antohie?, întrebă Dumitra pe Simion. Cu lingura-n ceaun, învârtind fiertura, Simion se făcu pământiu. Pomeții obrajilor îi coborâră până aproape de colțurile gurii, care la rândul lor atingeau bărbia. Din ochi îi curgea un fir subțire de cenușă. Nu mai auzea nimic. Se-mplinea. Ce zisese părintele se-mplinea.

Se smuci de lângă oală, mai s-o răstoarne și se năpusti afară. Începuse să ningă cu ace de gheață, care i se-nfigeau fierbinte în carne.

Dumitra rămase tehuie în prag.

– Măicuță, eu nu las ursita să ia pe Smarandă. Hai de mergem iute la vrăciță să-nchege ce-o zis părintele. Hai, ia că pun brânză și mămăligă-ntr-o năframă și hai iute, că-n noaptea-asta s-o pune pe viscolit. Nu-i vreme. Trei zile or trecut și fierbințeala nu i-o trecut cu măcriș. Îi mai mult de-atât. Părintele știe că nu-i copil mai curat ca Smarandă. O cheamă, măicuță, o cheamă, înghiți vorbele Simion odată cu nodurile de lacrimi pe care voia să le-ascundă de mamă-sa.

Dumitra închise ochii. Acum îi era limpede. Dădu din cap, semn că-nțelese către Simion. Nu era vreme de pierdut.

Apoi, își puse broboada pe cap și se-ncuie în paraclis. Când ieși, mai ținea mâinile încă împreunate în rugă. Cu ochii-n pământ, ca să nu-i întâlnească pe-ai lui Simion, se duse țintă la opinci. Trase aer adânc în piept și-i spuse lui fiu-su:

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, Simioane. Ele-or purta-o pe drumul ales.

 

[Foto © Gina Buliga]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

Ethnography.com

A group blog on a wide variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Corina Savu

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

endorfinul

diminueaza perceptia durerii

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

FLOAREA DE LOLDILAL

POVEŞTI... şi alte alea

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.