Tag Archives: poveste

Noapte rea ce-nghite duh

road by piotr gajda

– Numa’ de-ar veni odată! Că mi-o zis că numa’ ce-are de dus coșul la mumă-sa, apoi se-ntoarce degrab’. Numa’ de nu s-o-nsera de-a binelea!, suflă Mina în taină ca pentru ea, trăgând nădejde că duhul i-o auzi gândul și i l-o duce prin văzduh până la Miron departe. Palmele fierbinți se luptau să topească florile de gheață care îmbrăcaseră geamul până sus. Cu răsuflarea mai fierbinte chiar decât palmele, Mina se căznea să pătrundă prin pojghița de gheață ca să vadă dacă vine cineva pe cărare. Cu greu ghicea umbrele și asta pentru că lumina lunii cădea doar pe-o parte a potecii care ducea către codru.

Tresări când vântul plesni crengile din nou peste oblonul tras pe jumătate.

– Numa’ de-ar ajunge ’nainte de ultimul dangăt… Mina se lipi cu tot obrazul de fereastră. Fierbințeala din trup dădea roade. Se formase un ochi mare prin care vedea acum bine până la liziera pădurii. Se foiau încă vulpi prin zăpadă, dar Mina știa că în curând aveau să se-aprindă scânteile, iar Miron n-ajunsese încă. Odată cu scânteile, începea pădurea să frământe. Clocotea brusc, iar scânteile se-apropiau, se depărtau, urmate de-un urlet care făcea să se-ndepărteze parcă puțin și Luna. Apoi, când încetau preț de-o clipă, strălucea cu-o lumină ruginie, învelind pădurea-ntr-o plapumă de vălătuci sângerii. Atunci Mina închidea ochii și-aluneca-ntr-un murmur de rugăciune de treceau ore-n șir, iar când se trezea nu mai ținea minte nimic. Nu se-abătea nicicând de la rugăciune. Avea cu limbă de moarte de la mumă-sa să facă așa negreșit. Se petrecea așa, numa’ dacă-l prindea pe Miron plecat înainte de miez de noapte.

Prin ochiul de geam topit, Mina vedea cum noaptea sticlea. Luna se mutase acum și-i lumina cărarea mult până la intrarea în codrul tăciune.

Pe potecă, în fața lui, se-așternea covor de ceață. Miron ridică ochii spre cer, căutând felinar de lună. Începu să se simtă ca-ntr-un cocon. De jur împrejur se formase o haină grea și udă de negură ca o pânză de păianjen care-l ținea prizonier. Pipăia cu talpa cărarea, înfrigurat că putea rătăci drumul. Din cenușie, cu câteva firicele de lumină care mai pătrundeau prin ea, pâcla se-ndesi în jurul lui până se făcu de smoală. Că închidea ochii, ori că-i ținea deschiși, era totuna. Se-nciudă când prinse o lacrimă care i se zbătea-nr-un colț de ochi. Se scutură și-o aruncă pe loc. Închise ochii, alunecă în el și ascultă. În jur, pădurea prinse a fremăta. Știa. Mina-i spusese de-atâtea ori. Codrul fierbea. Iar el nu înainta nicicum.

Se lăsă moale pe genunchi în jos și se-adânci prelung în tăcere. Lăsă tot colcăitul din jurul lui să crească. El se făcu din ce în ce mai mic și nevăzut. Coconul de-ntuneric îl înghițea.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă, nu-ți da suflu pe-ntuneric, să-l înghețe duh de moarte, deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, pân’ la mine să te ție, să te-aducă viu acas’, că sufletul mi-l apas’, și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

Răsuflarea i se întretăia. Geamul se topise tot. Mina lumina dimpreună cu luna cărarea. Ochii îi luceau mai tare decât scânteile de la marginea pădurii. Împroșca foc cu fiecare vorbă pe care-o murmura și topea gheața dimprejur. Vâlvătaie ce se făcu pe potecă de tăia întunericul cu cruzime.

Învelișul de beznă îl amorțise de tot pe Miron. Nu vedea nimic, nu simțea nimic. Auzea tot. Vântul vorbea limbă neștiută până ieri de el. Acum pricepea fiece șuier. Frunzele vâjâiau într-un fel bătute spre miazăzi și-ntr-altul spre miazănoapte. Cucuvelele șopteau molcom. Zăpada foșnea surd pe sub crengile care o măturau. În scorburi animalele mormăiau cu ochii pe jumătate deschiși. Lupii urlau departe la început. Apoi urletul se înteți.

– Miron, mi te-ntoarce, de oriunde-ăi fi, pe unde-ăi veni, ia lumină de desface, toate ițele întoarce, desfă drum și cale largă…

Miron tresări. Cu ochii închiși, ghemuit pe zăpadă, în învelișul de beznă, nu mișcă.

– … deschide ochii pe dinăuntru și cată scânteie vie, să te ție pân’ la mine, să te-aducă viu acas’…

Clipi. Văzu întuneric. Clipi iar. Văzu întuneric îmbibat în ceață lăptoasă. Se ridică anevoie, șovăind unde să pună picioarele pe cărare. Se luă după voce.

– … și te chem din hău, din beznă, vino, că-i noapte rea, ce-nghite și duce prin lumi departe, suflu tânăr, vieți deșarte…

De departe, de la marginea codrului, coliba părea în flăcări. Se-apropie mâncând pământul s-ajungă degrabă. Mina nu mai era. În locul ei, focul cel mai viu umplea coliba și lumina codrii până pe tărâmul celălalt.

 

[Foto © Piotr Gajda]


Nojițele

descult

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, stinse iute vorba Dumitra către fiu-su. Simion rămăsese de cu seară într-o întunecime tulbure.

– Nojițele, Simion, că trece vremea și nici lumânari nu mai am, că mi le-or luat babele la priveghiul lui Filimon. Dumniezău să-l hodine! Da’ acu’ hai de n-om pune pe drum că pân’ la vrăciță-i cale lungă, Simioane. Iar eu nici bucate nu mai am în cămara de la moară. Hai, hai, că-i vremea bătrână.

Smaranda i se-nmuiase pe picioare cu trei zile-n urmă. Nici copilă, nici femeie, așa-i părea de la o vreme. O lăsa pe prima-n spate grăbită să se facă mare. Urcase sus la schit cu lemne de iarnă și-acolo rămăsese, că seara o luă cu amețeli și febră. Dumitra o văzuse palidă de mai multă vreme, dar și-a zis că-i de la vreme, că demult nu se pusese pe-așa vifor cu toamna-n cap. Despuiase vântul toata marginea de pădure de vedeai din pragul schitului toate văgăunile și scobiturile unde se ghemuiau dihaniile codrului. Numai noaptea mișunau dintr-o scorbură-ntr-alta, și asta numai dacă nu pârâiau pietrele trosnite de ger în două. Sus, la schit încremenise lumea și așa avea să rămână până după Florii. Așa că trebuiau degrabă să coboare. Numai că acum aveau să care pe Smaranda, că singură pe picioare nu ducea. Când își mai revenea de-și mijea ochii preț de clipe puține, bălmăjea sunete nedeslușite. Tohii…Tooohiiii… zicea ea.

– Mamă, Smaranda abia dacă respiră. O s-o cărăm tot drumul. Pun drugii la roabă și-om trage-o cum om putea pe cărare-n jos, că-i drumul mai scurt, zise Simion trântindu-și clopul pe masă și-apuncând de-o cușmă cu blană să-i țină mai bine de cald. O îndesă bine pe cap și dădu ușa de perete, plin de furie pe-o soartă pe care n-o pricepea nicicum. Soră-sa, Smaranda, era cel mai curat om din lume. De ce stătea acum în prag de lumea ailaltă, se îndârjea să nu priceapă. Ce Dumnezeu veghea asupra lui și-a ei? Se înciuda că nu-i dă rost. Își înfipse pasul în pământ și se duse-n spatele schitului după drugii de fier. Scotea flăcări pe nas de năduf, nu abur de-ngheț. Gerul înțepenise orice piuit prin pădure. Lighioanele-și vedeau de iarnă.

Năucită de Simion, Dumitra încremenise-n prag. Acum, că-și luă seama la cum simțea Simion scurgerea Smarandei în altă lume, parc-o trăsnise ceva de nu se putu mișca vreme bună. Își reveni când o plesni gerul peste obraji, vânzolit înăuntru de ușa dată de perete, în spate de Simion. O-nchise și iuți pasul către Smaranda, nici ea nu-nțelegea de ce-i ceruse îndârjită lui Simion să lege bine nojițele. Doară nu avea să meargă pe jos. Ei or s-o care până la vrăciță-n vale. Cu ce-avusese ea pe sus plante sau prafuri, nimic nu fu de leac. Tare-i era teamă că fusese rău descântată, iar ea nu-i putea face nimic. Se mira și ea cum de stăruise atâta să lege nojițele. Smaranda nu mai purtase opincile de când părintele Antohie se urcase în munți și nu mai coborâse. N-avea atunci mai mult de patru ani. Mă cheamă sus, îi zisese, atunci părintele. Cine te cheamă, tată Tohi?, îl întrebase Smaranda. Ea nu-și pomenise tatăl, așa că părintele îi luase loc cel mai firesc. Mă cheamă, copilă, mă duc. Dar și eu te chem, tată Tohi. Ia, nu-mi pleca! Nu-i după mine, fetiță, mă cheamă, mă duc, îs bătrân. Știu ei ce știu. Las locul altora tineri. Tată Tohi, tu nu-mi pleca! Bătrânul șterse cu podul palmei scânteia de lacrimă de pe chipul Smarandei, luă din traistă o pereche de opinci făcute de el și-i spuse copilei: Ia-le și drum fă cu ele, călăuză să-ți fie pe unde-ăi apuca. Te-or duce prin lume și te-or purta. Te-or duce la mine, când o fi vremea și-așa, vezi, nu ne-om despreuna. Mă cheamă acum, ia, că mă duc. Nu mai zăbovesc că altfel îi bai.

Din ziua aceea părintele Antohie nu mai coborî niciodată. Vârful muntelui se îmbrăca mai în fiece seară într-un inel de nori. Cela-i patul în care ăi dormi, îi mai spusese parintele, înainte să se-aștearnă la drum. Smaranda nu vru în ruptul capului să-și pună opincile în picioare. Le purta înnodate în jurul gâtului, lăsate pe spate sub părul lung de culoarea ruginei, fie iarnă, fie vară. Și umbla desculță.

Când o văzu cu trei zile în urmă Dumitra că-și puse prima oară opincile-n picioare, dădu s-o-ntrebe ceva, dar paloarea de pe chipul feței o-mpiedică. Se luă cu treabă și nu-și luă de grijă.

– Tu, ce-i cu soră-ta, de-o-ncepu’ să umble cu opincile lui Antohie?, întrebă Dumitra pe Simion. Cu lingura-n ceaun, învârtind fiertura, Simion se făcu pământiu. Pomeții obrajilor îi coborâră până aproape de colțurile gurii, care la rândul lor atingeau bărbia. Din ochi îi curgea un fir subțire de cenușă. Nu mai auzea nimic. Se-mplinea. Ce zisese părintele se-mplinea.

Se smuci de lângă oală, mai s-o răstoarne și se năpusti afară. Începuse să ningă cu ace de gheață, care i se-nfigeau fierbinte în carne.

Dumitra rămase tehuie în prag.

– Măicuță, eu nu las ursita să ia pe Smarandă. Hai de mergem iute la vrăciță să-nchege ce-o zis părintele. Hai, ia că pun brânză și mămăligă-ntr-o năframă și hai iute, că-n noaptea-asta s-o pune pe viscolit. Nu-i vreme. Trei zile or trecut și fierbințeala nu i-o trecut cu măcriș. Îi mai mult de-atât. Părintele știe că nu-i copil mai curat ca Smarandă. O cheamă, măicuță, o cheamă, înghiți vorbele Simion odată cu nodurile de lacrimi pe care voia să le-ascundă de mamă-sa.

Dumitra închise ochii. Acum îi era limpede. Dădu din cap, semn că-nțelese către Simion. Nu era vreme de pierdut.

Apoi, își puse broboada pe cap și se-ncuie în paraclis. Când ieși, mai ținea mâinile încă împreunate în rugă. Cu ochii-n pământ, ca să nu-i întâlnească pe-ai lui Simion, se duse țintă la opinci. Trase aer adânc în piept și-i spuse lui fiu-su:

– Nojițele, leagă-i strâns nojițele, Simioane. Ele-or purta-o pe drumul ales.

 

[Foto © Gina Buliga]


Răzmerița

write

M-am trezit împuns de un cuvânt colțuros. Zgribulit. Un colț de fereastră se fărâmase pe podea. Prin el pătrundea un vânt zorit. Buimac cum eram, mi se amestecau toate înaintea ochilor. Greu ghiceam conturul lucrurilor din jurul meu. Știam însă că e o dimineață târzie după lumina dulceagă dimprejur. Se vede treaba că adormisem adânc. Nu-mi aminteam mai nimic. Cred că dormisem toată vara. De-asta se și-ndulcise lumina acum mai devreme, spre prânz.

Pe jos erau îmrăștiate foi de hârtie. N-am băgat de seamă la început, mi se păreau cocoloașe aruncate cel mai probabil cu năduf. Asta îmi aminteam de dinainte să adorm. Nimic nu se-așternea firesc. Toate Cuvintele se propteau în vârful peniței. Își căutau loc de sus din vârful pârtiei și-și potriveau sania să curgă lin la vale. Dar nu! Zăpada se topea mereu miraculos, de se poticneau mereu pe la jumătatea pârtiei, apoi săreau de pe sanie în praf.

Mă trase Cerul de mânecă și-mi zise cu ecou prelung: Dezmeticește-te degrabă, până nu te-or părăsi toate! Nu pricepeam ce vrea să zică, dar când îmi ridicai brutal peoapele ca să deslușesc ce era primprejur îmi fu dat să văd vânzoleală cum nu se poate mai mare. Hârtia își împăturea poalele și le întindea una peste alta în cateva valize mărișoare. Cerneala umplea sticle ochi și pregătea și câteva butelci, cred, de rezervă. Într-o cutie cât un geamantan, Penița își alinia ca într-o farmacie suratele, mai mari, mai mici. De pe perete, Ceasul aliniase clepsidre multe și mărunte. Se ciondănea cu Timpul pentru că nu voia să șadă cuminte ori în ceasornicul cu Apă, ori repede în cel cu Nisip. Sus, în mansardă, Culorile ciorovaiau în ce ordine să se așeze și să-ncapă toate în valijoară, pe lângă guașe și-acuarele. Că lângă cele cu ulei, nici una nu voia în ruptul capului să stea să se mânjească. Altfel, cum reușeau ele vreodată să mai croiască Curcubeu?

Mi-am făcut curaj în tot vacarmul ăsta să mă ridic de pe divan. Cerul trimise Vântul de mai să mă doboare, să-mi șuiere pieziș: Dezmeticește-te odată! Că apăi vai și-amar! Rămâi schilod și gol de vorbe. Cu ce mai umpli cocoloașe?

M-am aplecat și-am ridicat de jos un ghem sau două de Hârtie… un nod mi se-așeză în gât de nu puteam să scot un sunet. Erau de-a dreptul despuiate. Gogoșile zăceau pe dușumeaua aspră fără să-nșire nicio silabă, vreo virgulă, ceva.

În groaza bruscă ce mă cuprinse, am început s-aleg ca apucat. Le ridicam, pufneam, citeam. Dar n-aveam ce. Hârtia se încăpățâna și goală așa se priponea mai abitir în fața mea. Văzând privirea mea războinică, Stiloul se-ncovoie de spate și mi se puse în gardă, de n-apucai nici să clipesc, dar să mă dumiresc. Pe rând, se-aliniau ostași făcuți din orișice prin casă, că erau ace de prins foi multe, creioane verzi, albastre, portocalii, să apere gogoșile umflate de necaz pe mine, că după ce că adormisem vară-ntreagă, acum le luam la rost, pe ele, pline de vrednicie.

M-am dat un pas în spate, ele după mine. M-am dat încă vreo doi. La fel. Plin de sudoare mi-am scos batista să-mi usuc fruntea îmbrobonată. Pe dată tot flancul se retrase-n liniște. Făcură o mișcare sincron către stânga și se-așezară pe loc repaus. Abia atunci am respirat până la capăt. De m-am surprins și eu. Venise Aerul să-mpace tulburarea. Și izbuti, fără tăgadă. Tot Aerul făcu atunci să zboare scântei aprinse de Lumină. Știusem de c-un an mai înainte că sticluțele de rezervă aveau un pic și se cam terminau, dar nu mă îngrijisem să le umplu iar la loc. Că doar ele vin de toarnă sclipire-n vorbe și meșteșug pe hârtie. Eu? Doar unealtă smerită de scris. Peste vară, în nepăsarea mea sfârșiră fără urmă de speranță, dând bir cu fugiții, că grijitor ca mine plecase mult, demult în somn. Se vede treaba că acum mă pedepseau. Nici una nu mai curgea lin, unsă în Cerneala din peniță. Mi-am adunat toate puterile să zic ceva, dar Cuvintele se-mpotriviră să se lase rostite. Grămădite toate-n gâtul meu se înghionteau să iasă și ni-mic.

Am închis ochii în deznădejde și am plonjat în întuneric iar în mine. De sus, de la mansardă Culorile auziseră mișcare și se învălmășiră toate să vadă ce se petrece. De-acolo, dinăuntru, m-am dus și mai adânc, pînă ce îmi vorbi Tăcerea. Am asculat-o tainic și-am priceput. I-am mulțumit și-am înotat sus-sus și-am luat o gură de Aer tăios și sățios.

Hârtia începu să despacheteze faldurile prinse-n geamantan. Culorile prinseră viață în Cuvintele care își scriau singure Povestea.

Timpul curgea fără proptele.

N-o să mai cad în somn acum prin nicio vară.

 

[Foto via Maije Morsink]


Bătrânul clopotar

 

calugar toaca

Toaca si clopote.mp4

– Să-ți fie de bine!, îi alunecară vorbele din gura posmogită bătrânului clopotar către mine. Moș Antonie părea că se născuse odată cu clopotul bisericii, dar iuțeala din mișcări și strălucirea din ochi sfidau anii cu care l-ai fi cocoșat vrând-nevrând la prima vedere.

De când venisem în Vadul Luntrii trecuseră mai bine de nouă luni. Zi de zi, găseam de povestit cu bătrânul clopotar, dar greu îi ieșeau vorbele slobode. Numai că n-aveam altfel cum să culeg povestea luminii din Biserica Orbului, așa se pomeniseră sătenii că-i rămăsese numele, dar niciunul nu știa de ce. Tot ei șușoteau că numai Moș Antonie știe. Mai știuse și nevastă-sa, Sofia, dar se prăpădise de curând. Și, oricum, îi lăsase cu limbă de moarte să nu lase taina dezlegată așa oricui. Ei n-aveau copii, că nu dăduse Dumnezeu, dar avuseseră viață liniștită, cu belșug și rod bun până îmbătrâniră. Acum că i se duse femeia, moșului i se stinseseră un pic din lucirile care-i ținuseră ochii vii, însă mai păstrase atât cât să mă pună pe mine pe jar cum că era o poveste tainică, la care greu mi-era încă să pătrund.

– Să ți se-așeze pe suflet!, continuă bătrânul cu ochii în două blide pe care le împărțea cu mine în zori, de cum mijea slab soarele. Zâmbii în sinea mea, nu mai auzisem cuvintele astea de multă vreme, pe când eram copil și mi le zicea tata după ce mâncam. Și el se trăgea din părțile astea. Pesemne că era o vorbă de-a locului. Parcă ținuse loc de tata preț de-o clipă… Mi-am scuturat un pic capul să-alung amintirea, încă mi-era vie vocea lui, dar tata nu mai era nici el.

Am adunat firimiturile de pâine și restul de brânză în ștergar, am pus farfuria de-o parte și-am turnat din ulciorul cu lapte în două căni. În tăcerea care urma întotdeauna după ce mâncam, de parcă moșul mormăia un fel de rugăciune, și pe care o respectam negreșit, îmi odihneam ochii pe motivele vaselor de lut. Eram aproape de Corund și mă minunam să văd că oamenii din părțile locului nu-și schimbaseră obiceiurile. Și moșul avea roată de olărit și frământa la ea, dar cel mai mult îi plăcea să le picteze. Așa zicea el că scrie povești, dar nu mai credea că le vor plăcea tinerilor de azi. Am rămas adâncit în tăcere. Mă odihnea mormăitul moșului. Nu mai nădăjduiam să aflu povestea bisericii, prea trecuse multă vreme și greu izbutisem să leg două-trei vorbe de pe la oamenii din sat. Cumva devenisem de-al locului. Mi-era greu să mai cred înfloriturile pe care le dădeau enoriașii. Nu mai conteneau cu crucile când începeau să vorbească, oricum fără cap și fără coadă și rotindu-și ochii în jur, ferindu-se de o frică nevăzută. Mai mereu abia șopteau și schimbau repede vorba, ceea ce mă obosea nespus. Se fereau cu precădere când apărea preotul, om încruntat, nu tocmai cu Dumnezeu în suflet și cu har, dar oamenilor le era frică și-l acceptau. Auzisem, atât cât voiau să-mi spună, că tare l-ar mai fi vrut plecat, că era un venetic, că eram om negru pe dinăuntru, cu căutătura strâmbă și că nici în timpul slujbelor nu se simțeau în apele lor. Îl chema Vladimir Sötét…cumva… că ei nu știau ce fel de litere erau alea și nici nu vorbea tocmai bine românește. Venise de cinci ani și tot de cinci ani lumina nu mai apăruse la ceas de seară în fiece duminică. Șșșș… se opriră, preotul tocmai aapăruse în bătătură. Mi-am văzut de drum să nu le fac necazuri oamenilor. Nici la mine nu se uita preotul prea cu căldură. Nu-l văd bine, îmi șoptise o dată Moș Antonie. Nu-i vrut aici, dar nici el nu se face iubit. Nu-l văd bine. Poartă griji cam negre. Eu m-am mirat mult că se scăpase către mine, că nu-mpărțea ușor vorbele moșul, dar m-am și bucurat. Apoi am luat un pic mai mult luare-aminte.

– Hai de-om bate clopotele, că se făcu de ziuă!, zise bătrânul ridicându-se de pe laviță. Numai afară își mânca bucatele moșul, niciodată înăuntru. Bătut de aer, zicea, la lumină ori de soare, ori de stele-i mâncarea faină, d-apăi nu altfel. Altfel, îi păcat. La poalele copacilor îi plăcea cel mai mult, acolo întindea ștergarul și cei câțiva posmagi și-și bucura viața cu câte-un răgaz.

– Te văd necăjit, îmi zise Moș Antonie. D-apăi de ce? Ai văzut ce soare răsare și cer ți-e deasupra?

Îmi înghiții respirația, că nu știam ce să zic. Eram eu preocupat de povestea mea greu de cules, dar îmi închipuiam că m-ascund bine.

– Au venit mulți să culeagă rod, dar eu știu că nu-i pentru oricine. Și baba mea mi-o zis, când s-o dus. Auzi tu, Antonie, zicea, nu te-ngriji prea tare, că lumina s-o arăta numa’ când îi veni ceasul și numa’ cui trebuie. Tu să păzești bine și să nu dai clopot să bată altcuiva, că nu s-o mai împlini prorocirea. Și să nu uiți, Antonie, că o fi să fie cui îi fi, nu cui ăi crede tu, așa că tu să primești pe toți care-or veni să cerceteze de lumină, fără să-i alungi. Tu dă-le de-ale gurii și stei de vorbă cu ei, că s-or alege după cum îi cheamă și inima și lumina.

Cu vorbele astea rămăsese în cap multă vreme bătrânul clopotar. Dacă până să se ducă Sofia, mai lăsa pe Lazăr ăl mic sau pe Iurie, țâncii lui Niculai, să mai tragă în joacă clopotele, de-atunci păzea clopotele și biserica la orice ceas și nu mai lăsa pe nimeni.

Era scump la vorbă moșul, dar ceva din gesturile lui mă făceau să citesc printre ele, să picur poveștii viață, chiar dacă erau crâmpeie. M-am ridicat și eu de pe laviță și-am pornit după bătrânul clopotar. Duminica era pe-ncepute, iar moșul zisese că vremea-i schimbătoare azi. Eu vedeam doar cer senin, el zicea că e înșelator. După ce bătu toaca în jurul bisericii de trei ori și clopotele sunară peste vale, m-am așezat din nou în tăcere lângă moș. Păstra mereu un fel de ritual, tăcea în prelungirea ecoului pe care îl prăvălise peste vale. Muzica clopotelor trezea satul, iar moșul rămânea în siajul de liniște lăsat în urma ei.

– Pe la chindie, ne găsim din nou la poalele stejarului, no. Bine așa?, îmi zise bătrânul și-și puse furca pe umăr, îndreptându-se către căpițele care trebuia adunate. E bine așa, i-am răspuns. M-am ridicat apoi și-am coborât la râu. Aveam o boltă făcută de o grotă, sub care îmi plăcea să stau ziua, cât era soarele-n toi. De-acolo vedeam bine cum curgea apa limpede. Îmi linișteam gândurile care se tot împleteau unele cu altele. Scriam. Mult. Cât puteam, până aluneca soarele pe după costișă și vedeam greu, dar era semn că trebuia să mă întorc la Moș Antonie, pentru că se pregătea de toacă. Îmi dăduse moșul o biblie roasă de vreme, pe care o luam mereu cu mine. A lui era mult mai groasă, iar cuvintele erau mult mai pline de înțeles, decât ce citisem eu odată. Îmi terminasem demult hârtia, dar moșul făcuse cumva de-mi adusese alta, mai galbenă și mai aspră, dar mie-mi plăcea. Pe ea curgeau poveștile mele mult mai la vale. Până și cerneală făcuse el rost și-mi adusese de pe la oamenii din satul vecin. Și ea curgea mai repede decât ce-aveam eu înainte.

De cum văzui umbra pe foaia de hârtie, mi-am adunat lucrurile-n traistă și-am pornit către biserică. Amurgea leneș.

Moș Antonie porni cu toaca, ținându-și mereu spatele drept și adâncindu-și privirea în sunetul cântat de toacă. Bătu apoi și clopotele în tihnă, ca de fiecare dată, fără grabă, dând fiecărei bătăi respectul cuvenit. Apoi se adânci-n tăcere, ca mereu.

Preotul nicăieri.

Oamenii se adunaseră în curtea bisericii și fremătau. Mai șușoteau, mai dădeau din cap, legând vorbe dintre cele mai amestecate, ba despre grâul adunat, ba despre hambare, ba despre copii sau maica Zamfira, care căzuse rău bolnavă la pat cu două zile-n urmă.

Preotul nicăieri.

După ce clopotele își stingeau ultimul dangăt, urma o liniște scurtă, în care oamenii așteptau să-i cheme preotul și să înceapă slujba. Acum însă, era o liniște încremenită. Pe cer se conturau siluete lucitoare, fulgere îndepărtate. Moș Antonie avusese dreptate, vremea fusese înșelătoare. Dar norii tot nu se vedeau. Vreme de clipe bune, fulgerele brăzdau firide pe cer, făcându-l pe tot pânză de păianjen.

Mi-am ridicat privirea către bătrânul clopotar. Gura lui posmogită i se odihnea acum într-un zâmbet liniștit. Mi-a întors privirea înapoi, făcându-mi semn să intru în biserică. Am șovăit. Cum o să intru eu primul în biserică? A mai clipit o dată, nelăsându-mi loc de nicio altă întrebare. M-am trezit că pornesc picioarele înaintea minții mele și-n câteva clipe mă aflam în biserică. Am început să chem oamenii. Așa, fără straie preoțești, doar îmbrăcat în darul pe care-l primisem de la Moșul și m-am apucat să le vorbesc oamenilor. Pe chipurile lor citeam căldură. Asta m-a liniștit, căci teamă mi-era și mie. Lor nu. Lor le era firesc. Crezui la început că soarele se-amestecase cu fulgerele apărute din senin. Într-un târziu am luat aminte că noi cu toții și biserica eram scăldați în tocmai lumina de prorocise maica Sofia. Am știut atunci pe loc. Moș Antonie a clipit scurt, ca spre a-mi confirma ce tocmai pricepusem.

Nu mai aveam poveste de pus în continuare pe hârtie. Eram în ea, în taină, înăuntru.

 


Buha nopții

owl

Dacă-mi lipesc obrajii de geam, o să mă vadă oare? Poate-mi fac și curaj să bat ușor cu degetele în timp ce trece, să m-audă… Ce ciudă mi-e! Dintre toți de ce-oi fi tocmai eu de nevăzut? Lia a plecat aseară, Vlad ieri dimineață… erau sfrijiți amândoi. Normal c-au plecat. Apoi mereu se face liniște, iar pe noi ne scoate Nina brusc la plimbare. Toată ziua zumzăie ocupată cu schimbatul cearceafurilor, cu verificatul termometrelor, cu tot felul de sticluțe colorate pe care le vântură cu un aer solemn, întotdeauna solemn. Nu-i alunecă nici un zâmbet din greșeală pe față. Nici când noi ne-nșirăm unul lâgă altul, soldați strașnici în uniformă de pijama, ne ținem respirația și-i cerșim măcar un strop de joacă, până când nările ni se umflă de râs și țâșnim în hohote. Ni-mic! Nina e de neclintit. Râde cu noi doar seara când ne citește povești dintr-alea fermecate cu copii care ajung prinți sau care găsesc comori pe te-miri-unde. Povești! Nici când îi pitim boneta și ne hârjonim, n-azvârle și ea un zâmbet, ceva.

În seara asta nu mă dezlipesc de geam. Odată și-odată tot m-o vedea. M-am săturat să-i văd pe toți plecând, iar mie să mi se turtească nasul pe geam tot așteptând. Și nu-i cinstit. Au plecat deja mulți din cei mici. Toți sfrijiți, la fel ca Lia și Vlad. Abia mai mișcau când se făceau nevăzuți. Ce moț or fi având mucoșii aștia mici, nu știu. Doar Horia e mai mare un pic decât mine, restul s-au dus. Nina zice că acum și Lia și Vlad și Ileana, și …of! cum îl chema …? Ah, așa …și Aurel s-au dus toți în peștera aia misterioasă și că ne-așteaptă și pe noi acum. Nu știu de Horia, dar eu m-am mai plictisit rău. De când au plecat ei, cam brusc, nu știu… am prins-o pe Nina că nu se mai chinuie să stea așa serioasă. Am rămas doar eu și Horia în salon și măsuțele cu pastile colorate. O văd cum intră cu tăvițele ei și, cu un amestec de ochi înmuiați și-o voce moale, își lasă pomeții să i se urce un pic a zâmbet. Eu cred că Nina și-a pierdut pe drum dragul de râs. Eu cam pricep, și ea, ca mine, s-o fi plictisit să tot plece toată lumea. I-am zis să-și turtească și ea nasul de geam, că poate dacă ne-o vedea pe amândoi pociți, i s-o face milă și gata. Mă duc și eu la Lia și la Vlad. Ea, nu și nu. Iar Lia și Vlad mereu râdeau de mine. Purceluș lipit de stele, așa-mi ziceau. Invidioși. Habar n-aveau ei. Acum știu. Că s-au dus acolo. Dar eu știu că dacă stau așa seară de seară, până la urmă mă vede și pe mine Buha nopții. Nina mi-a zis demult că ea culege scântei. Că vede noaptea la geamuri ochi aprinși de copii, își desface aripi mari ca de șoim și-i urcă-n spate. Ș-apoi îi duce, duuuce… departe unde nu-s chipuri cenușii ca ale noastre, iar copiii rămân copii și au și obraji roșii ca scânteile. Așa că eu o aștept pe Buha…

Ooofff… de ce trebuie să vină Nina tocmai acum? Stau așa… purceluș lipit de stele cu nasul pe geam de-atâta timp… și tocmai când au început să cadă stele… of… mă duc în pat …las’ că mă fac un pic că dorm… până se moșmondește ea și pleacă… hmm… Aaașaaa… Gata! Ma-ntorc la stele, poate vine Buha.

Ce frumos se vede de sus… am prins-o de gât pe Buha să n-alunec… ce de lumini… ca furnicileee… Hahaaaaa… mor, ce-mi place! A venit, știam eu! Mă duce Buha la Lia. Mă uit un pic în jos. La geam e Nina cu nasul turtit de el. Îl soate repede pe Horia la o plimbare. Aud în spatele ei liniștea.

 

[Foto via Critter Zone]


Viață prin labirintul viu

labirint

Își amintea doar foarte slab cum din zorii cei mai zgârciți și p­ână în amurgul leneș, conacul era scăldat într-o baie de soare care poleia fiecare încăpere. Pe atunci, Zina nu avea niciodată răbdare să urce soarele prea sus pe cer că se și azvârlea din așternut ca să nu piardă lumina cea mai bună care învia totul în jur. Nu mai știa însă demult când o cortină groasă îi încleiase până și amintirile unei vieți vii.

În după-amiaza aceea, i se păru că ceasul se grăbește și bate de ora patru mai repede decât de obicei. Când scăpă globul de cristal pe pardoseala rece, crezu că se fărâmă în mii de cioburi și praf. Când însă se rostogoli fără gând să se oprească și văzu cum își caută singur drumul afară din încăpere, ocolind marginile pragurilor, sărind iute pe scări până în holul cel mare, porni fără șovăială după el. În globul de cristal își închipuia mereu că-și oglindește viața. N-o încânta că, atunci când se apleca, își vedea chip chircit în el, iar nu ce tot visa ea să-i strălucească. Urechile i se alungeau, nasul se țuguia, iar ochii i se bulbucau făcând-o să pară o creatură nemaivăzută. Mereu îl îndepărta cu un gest brusc, se îmbufna și-l punea de-o parte, nădăjduind că o dată și-o dată îi va arăta tot ce visa.

Întunericul îmbrăcă conacul în veșminte grele în câteva clipe fără ca Zina să-i dea atenție. Și el se grăbea, precum orologiul care bătuse ora patru înainte de vreme. De sus, din iatacul ei și până jos în vestibul, pluti după glob alunecând din zi în plină noapte. Abia când globul se-mbrăcă în mantie de lumină, Zina grăbi pasul după el să nu-l piardă din ochi. Întunericul o împingea afară.

Săltând pe trepte, globul părea viu, iar Zina mai mult ca oricând se-nsufleți, căci zidurile conacului îi erau acum parcă haină strâmtă. Pesemne că-și dormise viața mult prea multă vreme.

Închisese ochii și se lăsă călăuzită de incandescența globului care sfida tot întunericul vieții ei amorțite. Zina sălta de bucurie, iar curiozitatea o făcea să pulseze fără astâmpăr. Globul păru că se oprește o clipă să vadă dacă e urmărit în continuare de Zina, apoi își văzu liniștit de salturile printre firele înalte de iarbă. La marginea primului tufiș care deshidea aleea se opri. De data asta, Zina nu mai avu nici o îndoială. Globul se oprise și o aștepta. Nici Zina nu știu de ce simți nevoia să se uite în jur ca nu cumva să o vadă cineva. Apoi porni grăbită să nu piardă din ochi globul. Cele două tufișuri tunse în formă de cheia sol care încadrau aleea părură că-și unesc capetele formând un arc prin care Zina pătrunse în labirintul viu. Înaintă șovăielnic pentru că nu-și amintea vreodată ca grădina-labirint să semene cu ce vedea acum. Înăuntru lumina cădea dintr-un cer pe care Zina nu-l vedea. Nu pricepea nimic. Doar era noapte cînd intrase. Se sperie puțin și dădu să se întoarcă pe unde venise, dar acum arbuștii se încovoiaseră și formau scuturi care o împiedicau să iasă. Se răsuci înapoi și căută instinctiv globul. Cu siguranță avea să o conducă spre ieșire, dar când își întoarse privirea nimic nu mai semăna cu cărarea pe care pornise inițial. Zina se-nfricoșă de-a binelea acum. În spate nu era chip să găsească drumul, iar în față șovăia. Închise ochii și respiră adânc, golindu-se de gânduri, frici, neliniști. Când îi deschise iar, văzu copaci pictând cerul în verde cu frunzele. Îi închise la loc. Apoi, din nou, când îi deschise văzu stele aruncate de vântul jucăuș pe cer ca artificiile. Reluă jocul de câteva ori lâsându-se surprinsă de fiecare dată de spectacolul care i se așternea. Treptat, începu ea să-și închipuie cum avea să fie următorul tablou. O bucurie voluptoasă o îneca. Nu-i mai păsa de ieșire. Nici nu încercă să și-o închipuie. Pricepu acum că globul îi fusese călăuză. Îi aruncă o privire pe furiș. Acesta păru că se asigură pentru ultima oară că Zina era acum pe drumul ei și, cu un salt, sări în cer și îi fu stea. Închise ochii.

Zina știa acum că tot ce-avea să împletească-n gând cu ochii-nchiși avea să-i fie viață de-acum și pentru totdeauna. Porni cu ochii larg deschiși și lacomi să-i curgă viață înainte. Uită tot întunericul din urmă.

 

[Foto via Caitlin van Horn]

 


Tărâmul viu (III)

umbra

– Șiiiiiiii?, întrebă nerăbdător Filip.

– Șiii… am fugit cât am putut eu de repede. Mai că voiam să am aripi, să zbor și să scap. Voiam să strig după ajutor, dar mi se-nnodase gâtul, știi tu cum e în vis, nu te auzi, zise Mina precipitat.

– Îhîmmm, mormăi abia auzit Filip. Șiiii?, continuă la fel de nerăbdător, dar vizibil mai necăjit că Mina nu întra în amănunte. De ce trebuia mereu să-i smulgă vorbele cu cleștele? În clipe ca acestea, se îmbufna că se răzgâia atâta, ținându-l pe el ca pe ghimpi.

– Șiii… abia pe urmăă… lungi silabele din nou Mina, privindu-l șiret. Îi plăcea curiozitatea asta nestăpânită a lui Filip. Abia pe urmă, am reușit să-mi trag sufletul și atunci am văzut ca prin ceață o poartă înaltă, uuuuuriaș de înaltă de fier. Eu eram cât un purice lângă ea și nici nu-ndrăzneam să-mi ridic privirea. Era așa de înaltă poarta asta și așa de frumoasă, că mă temeam că dacă ajung cu ochii până sus, puf! dispare până să mă dumiresc eu ce se-ntâmplă. Nu era nimic împrejur, dar din spatele ei ajungea la mine un fel de lumină verzuie care mă învelea ca o ceață. Pătrundea pe dedesubt, pe lângă balamale, dar ce m-a vrăjit era lumina care țâșnea cumva prin lacătul cu care era ferecată poarta.

Filip făcu ochii mari, în timp ce una dintre buze îi rămăsese flască din pricina uimirii. Își înghiți sec o silabă.

– Eh, continuă Mina, atunci te-ai furișat tu cu niște chei, o minunăție! Filip, tu m-asculți? Sau ce faci? Parcă ai ochii agățați în perete, iar gura ți-e căscată cât o șură. Ia vino-ți tu în fire, că nu-ți mai povestesc nimic, auzi? Eh, zic, atunci ai apărut tu, cu cheile astea strălucitoare, care-ți luminau drumul în întunericul de până la poartă. Numai că atunci când m-ai văzut ai scăpat cheile pe jos, iar eu nu știu, de zgomot cred, m-am trezit. Vezi, Filip, ce faci? Ai stricat visul, trânti Mina vorbele în moalele capului lui Filip, care înțepenise înmărmurit de ce auzea. Nici nu mai știa când nu era el de vină pentru ceva. Toate se spărgeau în capul lui, dar acum era parcă prea de tot. Păi, el era de vină de ce se-ntâmpla în vis? Și mai și pufnea, dându-și ochii peste cap. Când dădu să-și deznoade limba, Mina țâșni din nou ca o zvărlugă, lăsându-l cu ochii atârnați peste golul care se formase în căpița pe care șezuseră până atunci. Și iute sări peste uluci, luând-o la fugă spre poiană.

Să-i fure el visul… Păi, cum să-i fure el visul?

(va urma)

 [Foto via Vicki Horton]


Noapte cu duh

sanziene

 

– Cu duh grăia, fată frumoasă, așa-i cum îți spui. Pe-atunci și eu eram tânără de plesnea pielea pe mine, iar tălpile nu-mi stăteau locului o clipă. Dar veneam, fata mea, veneam des de ne-adunam, ia să vezi, așa din senin în jurul lui Moș Gruia. Nu vorbea așa, ca noi, ori ca alți oameni. Parcă tăvălea mai întâi vorbele-n miere și ne-mbrăca apoi pe noi în straie de aur. Iar poveștile nu se mai sfârșeau. Ședeam adunați ghem în jurul moșului și nu ne dezlipeam ochii de la el, ca nu cumva să piară între două clipiri. Îți spun eu, Călina, fată dragă, că Moș Gruia părea uneori rupt din ceruri, iar nu om făcut din carne și din oase.

Călina se prelinse de-a lungul laviței cât mai aproape de Maica Efimia cu ușurimea cu care alunecase în povestea măicuței. Mereu când o asculta, uita de tot și de toate, noaptea se făcea zi, iar ziua noapte, vremea uita de nimicuri și se-ntorcea la ea acasă atunci demult când clipele nu erau urmate de altele, ci era doar timp mult și fără de sfârșit. Abia mult târziu vara se-așeza rânduit după iarnă și nu oboseau niciodată să se urmeze una pe cealaltă. Așa zisese Moș Gruia demult, așa trebuia că fusese pe când ea nici nu era pe lume. Oricum se-nciuda că ei îi era dat să trăiască vremuri de-astea repezi și nu dintr-acelea nesfârșite în care basmele erau aievea. Și se mai înciuda că n-apucase și ea pe Moș Gruia, că toți oamenii vorbeau de el ca de-un izvor de povești nemaiauzite, cu fete păzite de rele de fir roș-alb împletit, cu caii lui Sân-Toader care frânge lanțuri de lumi ferecate, șoimani care abat grindina, pâmânturi care-nghit vietăți și ceruri care se deschid și lasă soarele să-ncece pământ în lumină dumnezeiască.

Se-nghesui și mai mult lângă măicuță, își dădu cozile împletite pe spate ca să nu-i acopere urechile și să prindă toate vorbele și-și ridică ochii peste care spâncenele așezau semne de întrebare, cum că nu se clintea. Ochi și urechi. Nu mai avea vârsta țâncilor din sat, dar asta n-o-mpiedica pe Călina să soarbă mai rău ca drăcușorii ăia fără astâmpăr toate vorbele Maicii Efimia. Nu mai erau multe bâtrâne-n sat care să zică poveștile așa cum le zicea ea. Călina n-avea îndoială că furase duh de spus povești de la Moș Gruia. O dată-i zisese că nu o chema Efimia, dar că așa-i zisese Moșul, ascultându-i cântecele și-i dăduse numele ăsta. Grai dulce, îi zisese că-nseamnă, iar ea și-l și uită pe-al ei și de-atunci așa rămase zisă.

– Da, fată dragă, așa-i cum îți zic. Pfui, da’ cald îi, maică. Demult n-o mai fost așa. Doară ce se ținură zmeii de-alergat zânele măiastrele, că nu fu zi de vară încă. Supărați or mai fi de-anul ăsta nu stătură o clipă. Aprigă furtună ce s-o vărsa peste noi dup-așa căldură, ia să vezi, dar nu acuș, Călină dragă, mai încolo. De la miazăzi e cer senin și vântu-i cald. O s-avem ceruri deschise, Călină. Așa-i cum îți spun. Pe când eram ca tine, numa’ ce era să nu mă mai întorc pe tărâm știut, acas’, iar în noaptea de trecură ielele, de nu se-auzea cânt de cuc, cât îi noaptea de neagră, ia că m-am furișat din casă afară, de n-o știut nici tătâne-miu, nici nime’. Ș-apoi m-am dus după scânteie de focuri adânc tot în codru, până ce le-am găsit dănțuind în cămăși de borangic, cu cununi de grâu pe cap. Și m-au luat de m-au învârtejit, mințile mi le-au vrăjit. Iar eu nu știu zi de noapte, zori de zi când se făcură, lung întinsă mă găsiră, cu ochi goi, mută de gură, nu mă întorceam defel, din tărâm de basm aievea, trăit viu, fierbinte, aprins, nor de-uitare nu-i de stins, doar cu mine când m-oi duce dincolo de viața asta, pân-atunci poveste țes, ia să prinzi, fată frumoasă, drag de tot, de ele, măiestrele. Grijă să ai, Călină dragă, lasă susur, voce blândă să curgă pe lângă tine, ochii să-i ferești de focuri, iară noaptea las-o-n beznă. Șezi pe prispă doar și dormi, lasă codrul, că te fură. Du-te acum tu sănătoasă, du-te de te-ntoarce-acasă. Apoi, iar de-o fi să fie, ie eu ți-oi împleti, ca să-ți fac cărarea-ntinsă, drumul să îți fie neted, pe orice tărâm apuci, nu te-ntoarce, să te duci, de ți-e locul printre ele.

Călina amuțise pe de-a-ntregul. Nu părea că respiră sau că atinge pământul. Zgâltâită ușor de maică, izbuti anevoie să clipească și să-și revină în suflare. O-mbrățisă pe măicuță și legă mai bine marama pe cap și în jurul gâtului și-i șopti noapte bună. Cu pas rar se-ndreptă apoi către casă. Adia un vânt fragil dinspre vale, așa cum îi spusese Maica Efimia. Urcă poteca de pe lângă troiță, se opri preț de-o clipă la fântână cât să umple un ulcior și grăbi pasul. Cu siguranță, că tată-su avea să se frământe că era ceas târziu.

N-avea somn, iar luna plină umplea odaia cu argint. Se foi în așternut o vreme fără chip s-adoarmă. Așa că se sculă și-și propti bărbia de pervaz. Își aruncă ochii în întuneric. Era cald, așa că deshise fereastra cu gândul că parfumul teilor o vor îmbăta și va adormi mai lesne apoi. Pădurea forfotea. Se lăsă legănată de parfumul nopții și de zumzetul pe care nu-l auzea deslușit. Deschise și cealaltă fereastră să intre răcoarea mai bine. Foșnetul se preschimbă într-un murmur cântat. Lunecă dintr-o mișcare pe fereastră afară, ascuțindu-și auzul pe măsură ce pașii urmau singuri cărarea dinspre pădure. Întunericul acum se-ngroșa, însă licuricii-i vărsau câte puțin din lumina lunii pe potecă. Ajunse-n crâng și se lăsă purtată de cântec de vară, șoptit de pădure… A fost odată ca niciodată, lumină de lună, peste noapte bună, doar de Sânziene, cu vânt slab alene, cu ceruri deschise și iele aprinse, cu joc plin de jar, ce saltă în foc, cu poftă de joc, ce țes ziua ie, pânză purpurie, își țes vraja-n borangic, cu zor mare, răgaz mic, să lege inimi departe, să le cheme-acasă, să le toarne dor curat, să vină pe înserat, să cuprindă lună nouă, să curgă cu vârf de rouă, să pogoare cu noroc, peste suflete cu foc, și să coasă fir și iță, pe cunună de altiță, altă viață lasă-n spate, ia de vino și grăiește, leac bun de tămăduiește, an de an prin foc, prin noapte, lasă-n urmă, doruri coapte. Zână-leac de-i fi să fii, orice drag vei obloji. Saltă-n horă, hai frumoaso, saltă și vin degrab’ acasă. Haide și vino…

Trupul îi fu curpins de un tremur brusc. Iarba de sub ea era scăldată în rouă și-i ținuse pat bun, căci era mai grasă în locul acela pe care stătea ea. Părea încă noapte în crâng. Se ridică și se-ndreptă către cărarea care cobora spre biserică, așa ajungea cel mai repede acasă. Când ajunse însă la marginea pădurii, văzu că noaptea din codru se-mpletea cu amiaza mare de dincolo de ea. Țintuită locului privea năucită în spatele ei, unde noaptea cu lună plină o-mbrăca cu pelerină groasă, iar în fața ei soarele-i pârjolea chipul. De departe o vedea pe prispă pe Maica Efimia împletind ie. Auzi pierdut pe tată-su chemând-o. Privi din nou spre măicuță. Țesea ie, împăcată.

Luna o chema în plapuma adâncă. De-acum avea să mai vadă pe Maica Efimia și pe tată-su doar o dată în an, când noaptea se cununa cu ziua.

 

[Foto via Countess Sykora]


Ilie

cetatile ponorului

 

În după-amiaza aceea seacă de august, s-a hotărât să urce pâna sus la Moș Pavel. Nu mai plouase de vreo trei luni și pe cât de uscată îi era vara, pe atât de înecate îi erau și mintea și sufletul într-o apă mâloasă. Se biciuia cu gânduri grele care-i trăgeau în jos colțurile ochilor și-i poceau chipul. Trecuse mai bine de jumătate de an, de când Ilie nu-și mai găsea făgașul, mintea nu-i mai deșira gânduri închegate, iar inima i se posmăgise ca o prună uscată.

Moș Pavel nu mai cobora de mulți ani. Nu-l mai ajutau picioarele, nici ochii. Nu-și mai găsea drum către oamenii din sat și nici rost să-și afle treabă printre ei. Îl mai chemaseră, cât era în putere, pe la sărbători, să vină să se așeze lângă soba mare din casa părintelui și să-nvie de demult povești aievea, pe care le trăise Moș Pavel la vremea lui. Venea atunci cu drag de țâncii ăia mici care-l trăgeau de barbă și se jucau cu pipa lui și nu se săturau de povești: încă una, moșule, mai zi-ne încă una și stăm cuminți. Le zicea, cum de nu, iar ei tot drăcușori erau și se hârjoneau în brațele bătrâne ale moșului.

Dar Moș Pavel avea povești și pentru oameni mari. Până și părintele din sat, tânăr mult față de Moș Pavel, se uita de tot în ascultare când vorbea moșul, de parcă înțelepciunea își făcuse sălaș în sufletul lui cu trei vieți înainte și acolo avea să rămână și după ce nu mai avea să fie. Pogora saci de vorbe chibzuite și le deschidea oamenilor ochii ca să pună capăt necazurilor și să-și orânduiască drumul mai departe cum le-o fi mai bine.

De când Moș Pavel a hotărît că i-a venit vremea să se retragă sus, la răscrucea dintre Drumul Morii și Valea cu Stupi, tot satul se mohorâse. Avea chilia lui săpată pe jumătate într-o grotă scobită de apă în munte și pe jumătate ridicată cu lemne aduse de el din vale. Urcau cu schimbul ca să-i mai aducă de-ale gurii, dar oamenii îi duceau un dor apus.

Ilie și-a pus în grabă o haină groasă, că șfichiuia deja vântul de ieri, o pâine și-o butelcă cu apă, toporul, chibrituri și ceva mere uscate. La piept și-a pus într-un sac de pânză aspră o cruce de lemn mâncată de cari, de veche ce era, primită de la tată-su, Eremia. Și-a săltat traista și a pornit pe povârniș pe cărarea din spatele brazilor bătrâni, care urca pieptiș către coliba moșului. Mai era o altă potecă, mai lungă, dar focul îl ardea așa de tare, că voia să o ia în sus cât mai drept și cât mai iute, să-și curme odată baiul din suflet și să-și găsească împăcare.

Dupa vreun ceas de mers, pe drumul abrupt, se prindea de rădăcini, ca să se tragă-n sus. Tăia frunzișul care-l orbea ca pe năluci care îl năpădeau îndrăcite. Se uita pieziș la ele și își făcea loc îndârjit. Îl plezneau crengi ude de la ploaia care începuse mărunt și care era hotărâtă să țină. Nu-l ajuta. Fiecare strop îi fărâmița gândurile în cioburi, că abia putea să și le mai recunoască, atunci când se zdrobeau de tot. Nu s-a oprit nici o clipă. S-a opintit de multe ori. Ud, cu buricele degetelor zdrelite, se târa.

A ajuns la Moș Pavel când noaptea se făcuse tăciune, de credea că nu mai e pe tărâmul de pe care pornise, că trecuse în lumile de dincolo, unde își închipuia că așa avea să-și răscumpere vina. S-a proptit în ușa moșului cu tot trupul, căutându-și glasul sugrumat de respirația rărită de urcuș și căutare trudită. Mâinile îi erau sleite, picioarele schimonosite sub el, de cum se prăbușise pe prispă. Cu coada toporului se căznea să bată în ușă. Dar ușa rămânea mută. L-a strigat pe moș de câteva ori înăbușit. Coliba rămânea cu totul fără suflare. S-a cufundat în neputință și-n somn gros.

Nu mai ploua când și-a crăpat ochii sub soarele care îi împingea pleoapele-n sus. Preț de o clipă nu recunoscu locul în care se afla. Cu o mână sprijinită de-un ciot, s-a ridicat într-o rână. Pădurea îngâna freamăt de dimineață. A mai stat, trăgând nădejde că Moș Pavel s-o întoarce de pe unde a plecat. Poate a plecat să nu mai vină, se gândea în timp ce se pusese pe drum înapoi. Știa un limpeziș mai jos pe la jumătate, așa că o luase acum pe altă cărare, cu poteci mai cumpătate.

Porni domol, cu pași apăsați. Umbrele de printre copaci îi păreau acum îngeri eterici și nu năluci turbate. Cobora sprinten deja și se simțea ușor ca gândul unui prunc. Când a ajuns la luminiș, văzu că-i lipsește traista. Pesemne că o uitase sus. S-a întins pe iarbă și a luat în brațe cerul. S-a dus din nou în alte lumi, în care parcă apărea Moș Pavel sau parcă nu. De ce s-o fi împovărat de-atâta vină? Nici el nu mai știa. Doar Moșul îi zicea de-atâtea ori că viața-i plămadită de fiecare cum o ști. Drept să se țină, cu el, nu cu altcineva. Și las’ că Dumnezeu vede El mai apoi. S-a lăsat slobod în voia visului să-l ducă unde-o vrea. Pe repeziș, la vale, acasă, înapoi.

Știa ce-avea să facă acum. O să-l cheme pe părintele din satul de la vale-n jos, să vină și să-i facă slujbă creștinește, cum se cuvine. N-o să mai asculte de gura oamenilor cu suflete chirchite, care-i otrăviseră toate gândurile și-i încurcaseră sufletul. Și el se scofâlcise ca ei, când i-a ascultat de-a îngropat-o pe mamă-sa fără slujbă, că ziceau oamenii că cine-și curmă singur viața, ducă-se să și-o caute pe lumea ailaltă întunecată. Iar el, cucernic și orbit i-a ascultat. De-atunci pace n-a mai avut, nici un vis nu i-a mai fost tihnit pentru că nopțile i le înveninau năravul oamenilor din sat. Iar ea săraca, când s-a dus, s-a dus nu de urât de viață bună, ci s-a gândit să-i lase viața lină mai departe lui Ilie și lui tată-su, și nu să-i încovoaie cu grija ei, oloagă de la gât în jos, fără scăpare.

Și-a pus în cap că viața e a lui și nu a altora, iar de va hotărî că Mina merită o slujbă creștinească-n toată firea, el i-o va da. În ciuda tuturor. Că Dumnezeu nu trage cu suflete la țintă, că de s-o nimeri, atunci e Rai, iar de nu, beznă adâncă.

A coborât senin și limpezit. Și-a rânduit de toate ce avea nevoie. Și-a spus și hotărârea. Și n-au decât să zică unii ce or vrea. S-a pus pe treabă pașnic, chibzuit. Și-așa avea să fie ziua aceea.

 [Foto © Alexandra Mureșan]


Tărâmul viu (II)

copil

– E a mea!

– Ba a mea!

– Eu n-am mâncat decât două, tu patru.

– Ba e a mea!, plesni Mina plăcinta care rămăsese pe farfurie, încât se zdrobi de tot. Acum e a ta. Ha! Arată ca o pătlăgică storcită. Pufni în râs și mai tare.

Filip se uita cu jind la plăcintă, dar nu reușea să-și rupă pofta de mândrie. Până la urmă-și călcă peste inimă și-o mâncă, așa sleită.

Dada Dida îi privi înduioșată. Ar fi vrut să-i dojenească, dar știa ea bine că vremea trece clipind, și n-avea ea să se mai întâlnească cu ciondănelile lor o viață, așa că-și văzu de curățat ceapa în continuare. Nici ea nu știa dacă ochii i se umeziră din pricina cepei sau a goanei cu care alerga timpul năuc de-i făcuse copiii mari. Îngrijea de ei de când aveau abia un an, când îi lăsase soră-sa în grijă, pentru că picase bolnavă la pat. Erau ai ei, și-și stăpânea greu dragul, așa că se lăsă în voia lacrimilor. Oricum ei nu se prindeau, doar Dada curăța ceapă.

– Dadida, mai vreau una, zise Filip molfăind felia de plăcintă cofleșită.

– Mai face Dadida, mai face, dar mai pe seară. Acu’ tre’ să văd de coșcogeamite cocoș… Hai, voi mai zbenguiți-vă p-afară înc-un pic.

Dadida îi spuneau dadei, de când erau mici. Pentru că se bâlbâiau atunci în așa nume rostogolit, amândoi au ajuns să-i zică simplu Dadida și se hlizeau cântându-i numele de cele mai multe ori: dam-da-di-dam…dam-da-di-dam…dadada…dididi…dododo… Apoi, o ștergeau repede să nu prindă o smotoceală, așa, pe furate.

Filip se ridică și se duse-n cămară să-și toarne o cană cu lapte. Mina se furișă pe loc la urechea Dadei și-i șopti:

– Dadida, am găsit o comoară, știi? Da’ nu mă spui lui Filip, că vreau să ți-o arăt ție mai întâi. Și e a mea. Promiți? Promite-mi, că altfel nu zic o vorbă.

– Hai, că nu zic nimic. Ia, ce-i?, zice Dadida ridicându-se anevoie de pe scaun.

– Așa, hai! Ia să vezi! Când ne jucam v-ați ascunselea, să vezi Dadidă peste ce-am dat! M-am lovit un pic, să nu mă cerți. Uite, am acoperit cu părul cucuiul ăsta și nu se vede. Las’ că-mi trece mie zbenghiul repede. Nu-i bai mare. Da’ ia fii tu atenta aici. Ia, ce comoară am! Și Mina desfăcu cu mândrie și ochi bulbucați legătura de chei. Eeeeeeehhh?, se-nfoi de plăcere Mina. Ia, tu, ce strălucesc! Și să vezi ce…

Chiar în clipa aceea, Filip ieși din cămară cu cana de lapte. Mina își înghiți cuvintele.

– Lasă acum, pe mai târziu. Și îndesă cheile adânc în buzunar, de frică să nu strălucească prea tare de-acolo și să se dea de gol. Apoi, o șterse fuga afară și se îndreptă către scara ce urca în pod.

Filip băgă de seamă repezeala Minei, dar își văzu de treabă și-și termină de băut laptele încet. Avea de gând s-o aștepte pe Mina să plece și să-i dezvăluie Dadei o taină. Imediat ce se simți în siguranță și-o văzu pe fereastră pe Mina urcând în pod, se apropie de Dada și-i șopti:

– Dadidă, ai o țâr’ de vreme și pentru mine? Uite curăț lângă tine ceapă, vrei?

– Hai, copile, șezi. Ia de-mi zice, zâmbi Dada complice.

– Dadidă, eu cred că pe-aici e-ngropată o comoară. Șșșșșșșșș…..Uite peste ce-am dat eu în foișor. N-o să-ți crezi ochilor, dacă-ți zic. Și scoase cu băgare de seamă din buzunar lacătul, uitându-se încă o dată în jur să nu cumva sa vină hoața de soră-sa și să-l vadă. Sus în foișor l-am găsit. Zi tu, Dadidă, nu-i așa că n-ai mai văzut așa lacăt cu lumină pe dinăuntru? Da’ n-are cheie. Mi-e ciudă că n-are cheie. Eu cum o să văd pe unde vine lumina asta. Parc-a-nghițit un soare. Zi tu, nu?

Dadida păru un pic încurcată. Mai devreme crezuse că-l văzu pe Filip strecurându-se în șopron, iar pe Mina cocoțată în foișor. Nici nu pricepea cum de se petrecură toate astea, când știa limpede că Filip fugea ca ars de înălțimi, iar Mina nici picată cu ceară nu s-ar fi apropiat de șopron. Dacă o timitea cu treabă acolo, hoața de ea găsea o cale și-l trimitea pe Filip de-i făcea mereu treaba în locu ei. Până și noaptea mai lăsa lumina de veghe o vreme până ce adormea, ca să n-o sperie întunericul. Cine știe ce le-o trece prin cap, își zise-n sinea ei? În ultima vreme erau mai mereu puși pe șotii. Dar n-apucă să zică nimic, că Filip și tâșni afară și-o luă la fugă către dealul din spatele casei.

– Doamne, da’ copiii ăștia și-or sucit mințile-ntre ei, ș-alta nu!, bombăni ca pentru ea Dadida, în timp ce se punea din nou pe treabă.

(va urma)

 

[Foto © Wen Nag]


Anthropology.net

Beyond bones & stones

Miscell@nea

.. în fel și chip ..

BIBLIOterapie

.. în fel și chip ..

ethnography.com

a group blog on a variety of topics related to anthropology & sociology

Savage Minds

Notes and Queries in Anthropology

Blog într-o ureche

Club select, de cititori într-o ureche, cu blog

Savu Corina

Omul care scrie nu e niciodată singur - Paul Valery

Ultimulunicorn's Blog

fantazari/refulari/nimicuri+diverse

Lumea lui Teonymus

Nu există viaţă fără sens, ci doar oameni care nu l-au găsit încă...

Scrisu lui jeniact

.. în fel și chip ..

Zvârluga

.. în fel și chip ..

Electric bulbs & more

.. în fel și chip ..

Abisuri

In cautarea adevarului interior

mihaipetru

Just another WordPress.com site

e m e r o l o g h e i o n

jurnalul pierdut al arhitectului ratacit

Sans Titre

Pretty in Scarlet - îmi stă bine în roşu

Endorfinul

Diminueaza perceptia durerii - Genereaza fericire !

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

VER0-VIZIUNI VIRTUALE

POVESTIRI SF & F... ŞI ALTELE

VeroVers

Versuri din tinereţe - şi nu numai

Alma Nahe(r)

Să se ducă la muncă, ca să nu mai citească şi ei nişte almanahe!

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

fatadefragi

La umbra Cuvintelor

Izbucniri

“Cu câte iluzii trebuie să mă fi născut ca să pot pierde câte una în fiecare zi!…” – Emil Cioran

Ubiquus' Hubris

Apă crudă.

nor

.. în fel și chip ..

Barbecued feelings.

This is my soul.. on a tray.